29.10.2008
Editura ART
Sven Ortoli, Michel Eltchaninoff
Dineuri mondene. Manual de supravieţuire
Editura ART, 2008


Traducere din limba franceză de Mona Ţepeneag.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Cum te comporţi cu un jurnalozof?
Dintre toate sfaturile care ţi se pot da în vederea unui dineu, acesta nu e, desigur, cel mai măreţ, dar cu siguranţă este cel mai filozofic. Este echivalentul broaştei ţestoase, celebra formaţie a legionarilor romani, metodă eficientă atunci când suliţele arcaşilor numizi (sau germanopratini) îţi plouă în cap. Într-adevăr, ce poţi face dacă, din motive asemănătoare cu acelea care provoacă o încăierare de câini pe stradă ("Are you talking to me?"), între tine şi atracţia incontestabilă a dineului, adică un "jurnalozof", se instaurează o antipatie imediată şi reciprocă? Greu de spus... dar să vedem în primul rând cu cine avem de-a face.

Trebuie precizat de la bun început că această denumire acoperă o paletă destul de largă care depăşeşte legătura stricto sensu dintre jurnalist şi filozof pe care o evocă acest indispensabil neologism. În cazul de faţă, ne vom mulţumi totuşi cu varietatea ei pariziană atât de prosperă.

Prin urmare, omul nostru nu este, sau nu este numai, filozof; ad minima, a făcut studii de filozofie şi respinge cu fermitate denumirea de "jurnalist", chiar dacă are cel puţin o emisiune la radio, o cronică într-un news şi intervenţii constante în presa coti­diană regională: "PCR [Presa Cotidiană Regională] este o gură de aer proaspăt, am oroare de iacobinismul marilor ziare." Bineînţeles, scrie cărţi şi are suc­ces de librărie - fondul e discutabil, dar are stil. Uneori - ce să-i faci, omul trebuie să mai şi trăiască -, se coboară şi la munci mai puţin prestigioase, dar alese cu grijă, de genul seminariilor de redescoperire a valorilor fundamentale pentru cadre super(ioare) ale unor societăţi multinaţionale: "De la Sun Tzu la Machiavelli, o filozofie a victoriei."

Tipul este uşor de recunoscut după alura pe care o arborează. La un dineu superşic, îşi face apariţia în pulover pe gât, plin de bunăvoinţă şi afişând o extremă simplitate, subliniată şi de sandalele cu baretă între degete, capabile să stârnească până şi invidia unui călugăr franciscan. Alteori, vine îmbrăcat într-o vestă bej-deschis şi jeans negri-lucioşi, t-shirt alb şi o eşarfă din mătase înnodată neglijent în jurul gâtului, gen Lawrence d'Armani, poartă ochelari foarte înguşti şi îşi etalează un bronz care nu i se trage de la Sun Class (unde a şasea şedinţă e gratuită), ci de la un congres la Erice (Sicilia), dacă nu cumva chiar din Darfur ("Dar n-am de gând să vorbesc despre asta aici, ar fi indecent"). Oricum, în toate cazurile, tipul e capabil să schiţeze un tablou al mondializării, stil Pollock. Şi nu se sfieşte să o facă. Ici câţiva stropi de 11 Septembrie, colo un jet de nanotehnologii, nimic nu scapă de bulimia ce-l caracterizează, iar conceptele cele mai riscante devin extrem de limpezi în gura lui. Căci jurnalozoful are un talent clar pentru transversalitatea conceptelor: e în stare ca nimeni altul să-ţi facă o combinaţie între relativitatea lui Einstein şi cubismul lui Picasso cu precizia unui chirurg din Star Trek. Ascultându-l, îţi dai seama cât eşti de greoi în comparaţie cu el. În plus, se menţine destul de bine, iar femeile îl privesc vădit interesate.

Fireşte, dacă îl asculţi mai cu atenţie, afirmaţiile lui par pe cât de nebuloase, pe atât de şubrede. Dar cum poţi să fii sigur că aşa e? Nu cumva te roade viermele invidiei? "Succesul îl face pe om amabil", spunea Chamfort - moralistul, nu cântăreţul. Aşa e, numai că succesul nu-l face neapărat pe om amabil cu toată lumea: ochiul lui de vulpe bătrână i-a separat imediat pe cei importanţi de cei importuni, iar, faţă de aceştia din urmă, din care, evident, faci parte, e zgârcit cu zâmbetele; şi-apoi, trebuie să recunoşti că succesul celorlalţi îl poate face pe om foarte dezagreabil. Bineînţeles că, în timp ce-ţi faci, cât mai sincer posibil, acest examen de conştiinţă, tipul ţi-a remarcat mina dubitativă, care în mijlocul unei asistenţe aproape total cucerite, apare ca o declaraţie de război. În ceea ce te priveşte, se cam îngroaşă gluma. Tipul cunoaşte toate trucurile şi îţi expediază cu multă perversitate un zâmbet modest însoţit de o întrebare de genul: "Toate astea sunt, desigur, contestabile, nu-i aşa?"

Linia ta de apărare va fi cu atât mai fragilă cu cât răspunsul va fi formulat în cuvinte mai simple: forţa jurnalozofului se bazează pe aspectul surprinzător şi baroc al conceptelor contradictorii pe care le amalgamează. Dacă e de faţă un specialist într-unul dintre aceste concepte? Nu contează, el se repliază pe celălalt, şi invers. Cât priveşte legătura dintre curbura spaţiului-timp şi Domnişoarele din Avignon, mai bine las-o moartă. Dacă nu cumva, sub un fals pretext, ai posibilitatea să intri frenetic pe Google ca să verifici că într-adevăr Einstein l-a făcut bou pe primul istoric de artă care a vrut să stabilească acest raport. Aşa că spune pur şi simplu că n-ai înţeles raţionamentul domnului, dar că în nici un caz n-ai vrea ca vioiciunea conversaţiei să aibă de suferit din cauza spiritului tău mai lent.

În general, dacă simţi că nu ai nici energia şi nici dorinţa unui duel cu un escroc profesionist, pe motive atât de prosteşti, meditează la spusele lui Epictet: "Dacă ţi se spune că eşti un ignorant, iar tu nu te simţi jignit, află că eşti pe cale de a deveni filozof. Oile nu par sătule oferind iarbă ciobanilor, ci digerându-şi hrana în interior ca să dea lână şi lapte în exterior." Evident, ar fi o bună ocazie să-i spui acestui mitocan că e bun de dus la oi. Dar mai bine limitează-te la Epictet.


Rockul are fundamente presocratice
La aperitiv, o piesă a grupului U2 va da tonul, de comun acord, dezbaterii. Un muzicolog niţel sărit de pe fix - vestă de piele, blue suede shoes, şuviţă grizonantă - pune întrebarea fundamentală: "Ce e rockul?" Evident, pune această întrebare pentru ca tot el să răspundă; aşadar, nici măcar nu încerca să deschizi gura. Ce-i drept, pare un tip cool, dar n-o să aibă răbdare să te asculte, va ofta din ce în ce mai zgomotos şi până la urmă îţi va tăia vorba într-un mod brutal.

Deci iată-l că se lansează cu o formulă flamboaiantă, de genul Jimi Hendrix dându-şi foc la prima lui chitară: "Rockul are fundamente presocratice." Trebuie să recunoşti că formula şochează, chiar dacă pe presocratici îi situezi cu aproximaţie (probabil înainte de Socrate, nu-i aşa?). Aşadar, inspirându-se din scriitorul new-yorkez Nick Tosches, amicul nostru afirmă că toată sălbăticia inocentă din States se exprimă în ritmul binar al rockului. Că e muzica în care America şi-a descoperit adevăratele rădăcini, înainte de a se îneca sub hectolitri de supă comercială şi de politically correct. Şi, în fine, că are aceeaşi funcţie pe care a avut-o filozofia la începuturile ei (între secolele al VII-lea şi al V-lea î.e.n.), înainte să fie îngropată sub raţionamentele reci ale lui Platon. În esenţă, susţine el, Parmenide (poetul fiinţei), Heraclit (zis şi Obscurul, pentru că era de neînţeles), Pitagora (care a câştigat toate probele de pugilat la jocurile olimpice înainte de a se dedica filozofiei), Empedocle (care s-a aruncat nu în braţele publicului, ci în craterul vulcanului Etna) şi Thales (cel care a căzut într-un puţ aşa cum Keith Richards a căzut din cocotier), toţi autori ai unor grandioase ode cosmice, ai unor interogaţii asupra fiinţei şi ai unor dezlănţuiri "extreme", nu erau altceva decât nişte Eddie Cochran sau Little Richard ai gândirii. "Rockerii - spune el în încheiere - sunt moştenitorii acestui foc sacru."

Calmat oarecum, după ce îl va fi fentat pe alt musafir mai snob decât el, pentru care "muzica s-a terminat odată cu Bach", amicul nostru rock thinker va propune în final o improvizaţie antologică despre esenţa rockului: "Rockul are fundamente pre­socratice pentru că aceşti băieţi răi au inventat ritmul binar în filozofie: Fiinţa este/ nefiinţa nu este/ Nu te poţi scălda de două ori/ În apele aceluiaşi râu." Shake it, baby.


Câinele meu e situaţionist
Ajungi cu întârziere la dineu: se mai întâmplă. Nu e vorba de sfertul de oră "academic"; nu, e o întârziere care devine je­nantă, cu excepţia situaţiei în care eşti un people, o celebritate mondenă, căci atunci (legea lui Mariolle) intensitatea fericirii este direct proporţională cu aceea a aşteptării la pătrat. O primă salvă de scuze jenate a calmat nemulţumirea gazdelor, dar trecerea din vestibul în salon este o încercare ceva mai grea. În cel mai bun caz, eşti primit cu priviri indiferente sau fals amicale; în cel mai rău caz, privirile sunt de-a dreptul reptiliene.

În liniştea care urmează după ce te-ai aşezat - doar într-o rână - pe marginea unei canapele, se aude o voce: "Câinele meu e situaţionist." Este chiar vocea ta. Bravo, eşti din nou în centrul atenţiei. Toţi cei prezenţi au ochii aţintiţi asupră-ţi, chiar şi cele două persoane tolănite cu nonşalanţă pe o berjeră, cu aerul familiar al celor care fac parte din primul cerc de prieteni şi nu catadicsesc să discute cu ultimul bădăran venit. Acu-i acu'. Propoziţia e îndrăzneaţă, chiar obraznică, totul e să scapi cu obrazul curat.

În primul rând, păstrează-ţi calmul. Dacă majoritatea oa­menilor au auzit de situaţionişti, prea puţini ştiu despre ce e vorba. În cel mai bun caz, asta le evocă destul de vag evenimentele din '68. De altfel, chiar persoanele cu pricina nu ştiau prea bine despre ce e vorba. Asta nu înseamnă că trebuie să dai rasol. Mai întâi, trebuie dat deoparte sufixul, care sună provincial sau pedant: se spune "situ" aşa cum un frequent flyer spune "Joburg" (pentru aeroportul din Johannesburg) şi "LAX" (pentru acela din Los Angeles). Apoi trebuie studiat un pic subiectul pentru a evita eventualele greşeli de novice.
1. În nici un caz nu trebuie evocat situaţionismul. Aşa-numiţii "situ" erau înrudiţi - ba chiar se trăgeau de acolo - cu letrismul şi cu mişcarea Cobra (ea însăşi continuatoare a mişcării Dada) şi reacţionau împotriva ideii de teorie revoluţionară (marxistă, maoistă...), obiectând că doar aşa-zisul praxis ("practică" înseamnă acelaşi lucru, dar sună negustoresc) e capabil să răstoarne ordinea stabilită. De aceea în cazul lor nu trebuie să vorbim de situaţionism, ci doar de situaţionişti, care voiau să provoace situaţii obiective (în esenţă, artistice sau de revoltă socială). Pentru orice eventualitate, ţine minte una sau două anecdote. Menţionează, de exemplu, cazul unui fals dominican care în 1950 s-a urcat la amvonul de la Notre-Dame în duminica Paştelui să anunţe "moartea lui Dumnezeu", scăpând de linşaj doar cu ajutorul poliţiei. Lansează apoi cu multă dezinvoltură că "situ" sunt, evident, legaţi cam de tot ce s-a întâmplat în '68, de strălucitoarele izbucniri pasionale şi de iluziile de atunci, de practica deturnării publicităţii şi a benzilor desenate, precum şi de teoria recuperării acestora de către "spectacularul-comercial". În încheiere, nu uita să pomeneşti participarea lor la pretinsa "revoluţie sexuală" post-'68. Precizând că asta nu înseamnă că erau feminişti cu adevărat.
2. Societatea spectacolului, cartea celui mai celebru "situ", Guy Debord, NU ESTE - în orice caz, nu e numai - anticiparea profetică a emisiunilor de tipul reality tv şi a puterii dobândite de mass-media, ci o denunţare a ceea ce Marx numea "fetişismul mărfii" - adică, spus mai pe şleau, tendinţa oamenilor de a se închina la marfă ca şi cum ar avea o valoare intrinsecă.
3. În încheiere, e bine să evoci postura situaţionistă, care permite oricui să fie revoluţionar. De aici abuzul de limbaj care se transformă în abuz de gândire, în sensul în care prietenii noştri "situ" au deschis calea ideii conform căreia dandysmul, originalitatea sau chiar impoliteţea sunt, de fapt, atitudini purtătoare de semnificaţii politice: la urma urmelor, chiar şi câinele meu e un Lenin care se ignoră.

Ajuns aici, canavaua e gata; nu-ţi mai rămâne decât să te pui pe brodat: "Am un câine situaţionist, sunt sigur. Sunt semne clare. De ani de zile refuza să facă la rigolă şi urina doar pe automobile 4x4. Şi, brusc, şi-a schimbat complet atitudinea. Acum le evită ostentativ şi îmi dau seama că îmi pândeşte reacţiile. Spre exemplu, spui adresându-te gazdei, sunt convins că, dacă-l luam cu mine în seara asta, ar fi dat din coadă văzându-l pe porcul care şi-a parcat Hummerul cu geamuri fumurii pe locul rezervat celor cu handicap, jos, chiar la uşa imobilului. Fără îndoială, este o situaţie elocventă."

Respiră adânc înainte să-ţi dezvolţi ideea. Şi profită ca să vezi reacţiile celor de faţă, care par să-ţi soarbă fiecare cuvinţel. Ciudat, aceştia se află între uimire şi jenă... Iar gazda pare dintr-odată grăbită să vă poftească la masă, în timp ce unul dintre musafiri îţi aruncă o privire care ar putea să congeleze şi un eschimos. Ridicându-te în picioare, complet nedumerit, cineva se milostiveşte şi-ţi şopteşte la ureche că domnul respectiv, un producător bine-cunoscut, de altfel, este fericitul proprietar al monstrului de metal. Nu-ţi rămâne decât să invoci o problemă cu o baby-sitter bolnavă şi să ieşi din peisaj cât poţi de demn. Şi să te întorci acasă la volanul maşinii tale vechi care, din păcate, are un procent de poluare nu cu mult mai mic decât monstrul 4x4 al vecinului.

Ai făcut foarte bine că l-ai denunţat pe porc, dar, ca să fim sinceri, tot vorbind ba de "situ", ba de flyers, n-oi fi matale oleacă snob?


Sunt hipermodern
Tipul şi-a pus un BlackBerry ultimul răcnet lângă farfurie cu un aer uşor aferat şi anxios. L-a pipăit o dată sau de două ori încruntându-şi sprâncenele. Apoi a început să discute cu ceilalţi cam distrat şi aruncând fără încetare priviri neliniştite spre obiectul-fetiş. În sfârşit, s-a auzit o sonerie de telefon bizară, insistentă, dar discretă, aleasă cu grijă (în nici un caz Carmen). "Iertaţi-mă o clipă"; "Îmi cer scuze, dar e important"; "Am oroare de aşa ceva, dar realmente..." Realmente ce, nu vom şti nici­odată, dar cina a continuat târâş-grăpiş, ritmată de un du-te-vino al lu' Domnu' Importantu' între balcon şi masă. Imposibil să mă­nânci liniştit sau să termini o frază. El, nepăsător ca o vacă sacră pe o stradă din Benares, pare să discute cu nişte persoane mult mai simpatice decât cele de la masă. În tot cazul, râde din toată inima. Deocamdată, nimeni n-a îndrăznit să-i facă nici cea mai mică observaţie, dar îţi dai seama că respectul de care se bucură datorită condiţiei sale de VIP (sau de candidat la ale­geri, sau de sportiv la nivel înalt) se destramă văzând cu ochii.
"În fond - îi spui profitând de ultima pauză la telefon -, sunteţi hipermodern."

De uimire, scapă telefonul din mână şi te priveşte, descumpănit, cu ochi mari - deloc antipatici de fapt, care chiar îţi amintesc de vacile din Benares - şi lipsiţi de orice sentiment. Neant total. De fapt, a bug-at, incapabil să-şi dea sea­ma dacă îţi baţi joc de el. Ce-i drept, ai cam sărit calul. Nimeni nu ştie nici măcar ce e un postmodern, darămite hipermodern... Nu contează, ai intrat în horă, joacă: "Sunteţi exact tipul omului de mâine, prototipul mutaţiei antropologice pe care o trăieşte în momentul acesta Occidentul. Nu ştiu dacă aţi aflat că noţiu­nea circulă în mediul antropologilor. Unii preferă să vorbească despre «supramodernitate», dar, în fond, e unul şi acelaşi lucru. Mai bine decât «super», «hipermodern» are ca obiectiv detronarea vechiului «postmodern», în vogă de prea mult timp şi deja depăşit. Postmodernul a depăşit modernitatea. El nu mai crede în «marile naraţiuni» de transformare a lumii, în noutate, în progres şi în viitorul luminos, ci se mulţumeşte să se joace cu referinţele şi cu miturile, să se rupă de solidarităţile tradiţionale şi să joace până la sfârşit cartea individualismului.

Hipermodernul este cu totul altceva. El nu depăşeşte modernitatea, ci o exacerbează. Individul hipermodern este «prea», este întotdeauna excesiv: supraconsumator, înclinat spre plăceri, supraactiv, şi în acelaşi timp victimă a stresului în exces şi a diverselor solicitări. Astfel că după culmi de «extaz» pot urma perioade de vid depresiv. Tot timpul în stare de alertă, hiperîmpărţit în tot felul de sarcini, fluid şi flexibil, detaşat de orice apartenenţă simbolică, omul hipermodern «gândeşte cu corpul», îşi valorifică emoţiile, nu urmăreşte decât intensitatea, îşi neagă finitudinea şi moartea şi mai ales se exteriorizează în mod straniu într-o perpetuă comunicare. Non-stop în legătură cu tribul şi cu lumile lui preferate, drogat de informaţii şi de comunicaţii de tot felul, absolut incapabil să stea singur, dar din ce în ce mai izolat, hipermodernul nu are, în cele din urmă, decât o experienţă a realului filtrată prin telefon şi calculator. În rimtul ăsta, în curând vom fi opt invitaţi la masă, dar vom sfârşi prin a mânca împreună cu cincizeci de persoane."

S-a albit la faţă. Dar iată că BlackBerry sună din nou. Rezistă, se face că nu-l aude, apoi se înmoaie sub ochii tuturor şi, până la urmă, răspunde şi dă fuga pe balcon.

0 comentarii

Publicitate

Sus