Ravensbrück

Scriitor, jurnalist şi eseist suedez, Steve Sem-Sandberg s-a născut la Oslo în 1958. În prezent locuieşte alternativ la Viena şi Stockholm şi este corespondent al prestigiosului ziar Svenska Dagbladet, la care a lucrat ca redactor-şef adjunct al Secţiei de cultură între 1995 şi 1998.

Primul său roman, De ansiktslösa (Omul fără chip, 1987), l-a adus în centrul atenţiei criticii literare suedeze, care a recunoscut în el una dintre cele mai percutante voci ale generaţiei sale. Următoarele trei romane ale autorului compun o trilogie dedicată unor femei care au marcat istoria politică şi cultural a Europei secolului XX. Theres (Theres, 1996), primul titlu al trilogiei, o carte-document al cărei personaj este terorista germană de extremă stângă Ulrike Meinhof, a primit Premiul Aftonbladet, fiind tradus în mai multe limbi. Allt förgängligt är bara en bild (Doar imaginea rămâne, 1999) aduce în prim-plan personaje celebre, Lou Andreas - Salomé, Rainer Maria Rilke şi Ernest Toller, prinse în vârtejul evenimentelor din timpul asediului oraşului München din anul 1919. Ravensbrück (2003) prezintă povestea Milenei Jesenská, jurnalistă, scriitoare şi traducătoare cehă, care, cu preţul vieţii, a militat pentru dreptul la liberă exprimare. Romanul a fost nominalizat la Premiul August în 2003 şi la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, în 2004.

Romanul Härifrån till allmänningen (De aici la bunul comun, 2005) s-a bucurat de aprecierea publicului şi a criticii deopotrivă, la fel ca şi cea mai recent carte a sa, De fattiga i Lodz (Năpăstuiţii din Lodz, 2009), o reconstituire a vieţii evreilor din ghetoul din Lodz în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Steve Sem-Sandberg este primul laureat al Premiului Marin Sorescu acordat de Institutul Cultural Român din Stockholm în 2007.


Milena Jesenská (1896-1944) este cunoscută publicului românesc prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka. Dar Milena, devenită pentru o vreme soţia filozofului Ernst Polak, reprezintă un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate individuală şi naţională în egală măsură, un simbol pentru poporul ceh.

În Praga ocupată de nemţi, Milena reuşeşte să pună în mişcare, folosindu-se de relaţiile personale, o adevărată organizaţie clandestină, care salvează vieţile a numeroşi refugiaţi, mai cu seamă evrei. Dar în spatele acestei figuri tenace se ascunde o femeie vulnerabilă, orfană de mamă şi crescută de un tată autoritar, în căutarea unui bărbat destul de puternic pentru a o susţine atunci când forţa îi secătuieşte - un deziderat pe care nu şi-l va atinge niciodată.

Măcinată de boală şi sleită de puteri, este trimisă, în urma unui proces în care fusese găsită nevinovată, în lagărul de la Ravensbrück, unde, în primăvara anului 1944, îşi va găsi sfârşitul.

"Romanul lui Steve Sem-Sandberg schiţează portretul plin de culoare al unei femei fascinante şi tabloul plin de atmosferă al unei Europe Centrale în destrămare." (Helsingsborgs Dagblad)

"Pentru a construi acest roman, prozatorul, reporterul şi poetul din persoana lui Steve Sem-Sandberg s-au contopit în aşa fel încât portretul Milenei devine portretul oraşului Praga - aşa cum făcuseră şi alţi mari scriitori contemporani admiraţi de el: Claudio Magris pentru Trieste, Danilo Kiš pentru Belgrad şi Péter Esterházy pentru Budapesta." (Gabriela Melinescu)

"Pentru mulţi, Milena Jesenská a fost doar o notă de subsol din viaţa lui Franz Kafka. Romanul Ravensbrück schimbă complet această perspectivă, dezvăluindu-ne resorturile care împing o fiinţă umană să lupte până la capăt împotriva răului." (J.P. Pulkkinen)


Biografie

La începutul verii lui 1928, Milena şi Jaromír au plecat la hotelul lui Prokop din Špiàák. Aveau amândoi mare nevoie de o perioadă de odihnă, de recuperare a forţelor. Şi, într-adevăr, Milena s-a lăsat pentru prima oară copleşită cu totul de peisajele de acolo, ochii redescopereau în voie locurile pe care le cunoştea atât de bine, şi s-a odihnit în mijlocul lor, ca şi cum ar fi făcut parte din propria ei fiinţă.

De multe ori asociem o viaţă cu un sentiment de-o clipă, cu un anume ton, chiar dacă sentimentul e trecător şi nu se mai întoarce niciodată. Poate că atunci singurul sens al vieţii rezidă în clipa ce trece cu iuţeală pe lângă noi. Milena a scris despre lumina albă, tremurândă de deasupra povârnişurilor împădurite; despre spinările căprioarelor care trec în valuri repezi prin lanurile de grâu; despre amurguri înmiresmate de parfumul proaspăt de măcriş.

Făceau plimbări lungi, şi Milena era mândră că se putea mişca "aproape ca înainte de sarcină", cu toate că "Honza", cum îi spunea copilului (convinsă că va fi băiat), "protestează, se învârte şi mă loveşte cu picioarele peste tot în burtă". Dar totul până într-o după-amiază sufocant de fierbinte, pe la sfârşit de iunie, când a avut nefericita idee ca în loc s-o ia la vale vreo doi kilometri, până la un pod de piatră peste pârâu, să treacă prin apă, tocmai prin locul în care pârâul era cel mai învolburat.

Jaromír traversase deja cu eleganţă pe partea cealaltă şi se aşezase pe un bloc de piatră, cu pantalonii uzi leoarcă şi suflecaţi până la genunchi. Ea şi-a scos pantofii, ciorapii, şi-a ridicat pantalonii cât de mult a putut deasupra genunchilor şi a început să păşească încet prin apa rece ca gheaţa, care o izbea şi smucea cu mâini ascuţite ca acele.

Poate că accidentul ar fi putut fi evitat dacă Jaromír s-ar fi ridicat şi i-ar fi întins mâna s-o ajute. Dar a rămas aşezat, cu capul lui frumos întors în altă parte, fumând şi ascultând parcă, extrem de concentrat, tăcerea văii; şi când ea l-a strigat să-i spună că nu poate face singură pasul pe mal, a nimerit cu picioarele deja amorţite pe un pietroi ce se clătina, s-a împiedicat, şi-a lovit pulpa dreaptă şi genunchiul de fundul râului, s-a prăbuşit şi s-a învârtit de câteva ori în vârtejul rapid al apei.

Sigur că atunci Jaromír s-a ridicat într-o clipită, a tras-o la mal, şi Milena a reuşit să ajungă la hotel, deşi îngheţată bocnă şi cu dureri ascuţite în genunchiul drept.

Spre seară se simţea obosită, îi era greaţă şi a spus că vrea să se culce mai devreme. După cină, când Jaromír s-a dus să vadă cum se simte, a găsit-o tremurând, cu faţa înţepenită şi zguduită de spasme pe care nu le putea nicicum stăpâni. Deşi nu existau indicii că i s-ar fi rupt apa, Jaromír se temea, ceea ce era de înţeles, să nu urmeze o naştere prematură. A comandat imediat o maşină care să-i ducă înapoi la Praga.

Pe drum spre Praga, Jaromír i-a telefonat tatălui Milenei, care s-a alăturat imediat echipei de medici pregătiţi s-o preia în grijă pe Milena. Febra era încă foarte ridicată, dar, după toate aparenţele, fătul nu avusese de suferit. Şi nici nu erau semne de naştere prematură. Pe de altă parte însă, părerea doctorilor era că febra, durerile musculare şi umflătura genunchiului erau urmarea unei septicemii. Când Slávka Vondráàková a aflat de accident, diagnosticul stabilit era ceva mai blând: afecţiune reumatică agravată de tromboză la genunchiul drept.

"Afecţiune reumatică" părea a fi un diagnostic liniştitor, pentru că putea foarte bine să fie o verigă dintr-un proces natural, dacă nu era pur şi simplu cauzat chiar de pacientul însuşi. Dar doctorul Záhorský, care o a îngrijit-o pe Milena în primele săptămâni la clinica Vinohrady, şi-a exprimat deschis părerea. Acest gen de septicemie nu apare niciodată în urma unei căzături, nici după lovituri ale extremităţilor corpului, şi nici în urma hipotermiei. Nu există decât două cauze: ori o infecţie bacteriană existentă deja corp, ori o boală venerică - gonoree, de exemplu.

Lucrurile astea le ştia şi Milena. Slávka Vondráàková povesteşte că Milena nu făcea nici un secret din faptul că minunatul, nobilul, frumosul ei soţ, faţă de care avea grijă să nu comită nici cea mai măruntă vulgaritate, poate nu era la fel de nobil şi credincios faţă de ea.

Naşterea

Naşterea a durat treizeci şi două de ore. Profesorul Jesenský a stat tot timpul lângă ea. Când au început durerile facerii, le-a interzis doctorilor să-i dea vreun anestezic sau vreun analgezic.

Copilul trebuie salvat cu orice preţ.

Timp de treizeci şi două de ore a zăcut pe spate, neputând să se mişte decât cel mult un centimetru la dreapta sau la stânga, cu nişte dureri atât de înfiorătoare, încât uneori îşi pierdea cunoştinţa. Şi tot timpul ţinea pumnii strânşi:

"Spera să fiu băiat", povestea Jana Cerná după aceea, "şi, când m-a născut, a văzut că şi eu aveam pumnii strânşi. Odată, Milena m-a întrebat dacă şi eu îmi dorisem să fiu băiat."

Honza

I-a dat copilului numele Jana. După tatăl ei.

Sau după fratele ei mort, pe care, spre marea dezamăgire a tatălui, Milena nu reuşise să-l înlocuiască.

Şi îi spunea Honza - aşa cum i se spunea şi tatălui (sau fratelui).

Durerea

Şi-a petrecut în total patru luni nemişcată, întinsă pe spate. Mai întâi la spitalul de pe Londýnská, din districtul praghez Vinohrady, apoi la sanatoriul din Piestány, în Slovacia.

Všechno je blbé a mám strašné bolesti, îi scrie Milena Slávkăi Vondráàková.
"Totul e infernal şi am dureri înfiorătoare."

Sau într-o altă scrisoare:
"Mi se fac injecţii. Pentru câteva momente, mai, mai că apuc să uit de dureri. Dar, după aceea, când se pornesc din nou, e mai greu de suportat şocul decât durerile în sine."

Şi încă o scrisoare:
"Tata face totul pentru mine. Ca o ultimă binefacere, vrea să-mi ia şi fetiţa. Dar pe Honza nu i-o dau. Cum aş putea să-i dăruiesc de bunăvoie copilei acelaşi viitor pe care mi l-a dăruit el mie? Nu, în cazul ăsta, o dau mai curând altcuiva!"

Febră

În pavilionul din părculeţul sanatoriului cântă o orchestră de ţigani şi muzica lor o urmăreşte zi şi noapte. Tonurile provocatoare, tânguitoare ale viorilor şerpuiesc prin visele şi delirul durerilor - intră şi ies, ca nişte fire aspre de aţă brută.

Vise de morfină

Sunt diferite. Unele pe care le visează când otrava tocmai începe să-şi facă efectul, altele când efectul otrăvii, încetul cu încetul, începe să scadă. Într-unul din vise stă în semiobscuritate. Se lasă amurgul, dar orchestra de ţigani tot mai cântă în pavilion. Se aude şi o voce joasă fredonând parcă o melodie monotonă. Îşi întoarce uşurel capul şi vede lângă ea, pe noptieră, un pistol. Parc-ar fi o imagine de film. În fundul camerei, cu jumătatea trunchiului deja în întuneric, şade Jaromír, care-i spune zâmbind autoritar:
- Hai, Milena, umblă! Mai târziu oricum n-ai să te poţi mişca.

Într-un alt vis e din nou fetiţă, stă la o masă alături de tatăl ei, care joacă whist cu alţi bărbaţi, cunoştinţe de-ale lui. O mănâncă ochii din cauza fumului greu de trabuc, dar în jurul mesei antrenul e în toi, iar tatăl ei radiază de bună dispoziţie şi satisfacţie din spatele sticlei lucioase a monoclului. Le povesteşte colegilor despre un fost magazioner, un bărbat între două vârste, "căruia i s-a descoperit o tumoare în gingie şi în partea inferioară a maxilarului". Tumoarea pătrunsese în întregime sub dinţi şi săpase o gaură "cât o portocală" sub partea infectată a cavităţii bucale. Lucrul cel mai straniu a fost că, cercetându-se neoformaţia extirpată, s-a constatat nu numai că începuse să-i crească un strat de păr, dar şi rudimente de organe vitale, ca rinichi şi inimă.
- O frumuseţe fără de pereche, spune profesorul Jesenský şi trage mulţumit din trabuc. Aproape că ne-a părut rău că a trebuit să o operăm.

Nici nu se sting bine hohotele de râs ale tatălui, că în delirul febrei se află acum pe una dintre aleile proaspăt greblate ale sanatoriului, unde apare, venind spre ea, bărbatul cu tumoarea. Jumătatea stângă a feţei lui e grotesc de umflată. Dar, ca şi cum tumoarea i-ar fi supt toată vlaga, omoplatul stâng îi este complet atrofiat, iar partea superioară a braţului stâng, slabă şi subţire ca a unui nou-născut înfometat. Bărbatul îşi întinde spre ea braţul acela degenerat, semn că-i cere ajutorul. Ea se întoarce, vrând să fugă de-acolo, dar e ţintuită locului. E în pat, legată, nu se poate mişca.

În aceeaşi clipă vede că bărbatul cu tumoarea şchioapătă cu piciorul drept. Exact ca ea.

E piciorul ei.