21.04.2010
Editura ArtSpect
Josette Féral
Întâlniri cu Ariane Mnouchkine
Editura ArtSpect, 2009


traducere de Raluca Vida


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Prefaţă
Când am intrat pentru prima dată în contact cu Téâtre du Soleil, asta se întâmpla în 1988, dorinţa mea era să-i iau un interviu Arianei Mnouchkine în legătură cu arta ei şi cu legile teatrului. Despre aceste legi fundamentale, pe care le cercetează de aproape treizeci de ani, ea spusese într-o bună zi: "Sunt atât de misterioase, atât de volatile! Le descoperi într-o seară şi-apoi, a doua zi, trebuie să le cauţi din nou, fiindcă au dispărut".

Şi totuşi care sunt aceste legi? Ariane Mnouchkine nu are un răspuns definitiv, însă Téâtre du Soleil (şi munca ce s-a împlinit acolo) oferă un răspuns parţial, deoarece acest teatru reprezintă, prin el însuşi, o şcoală de formare.

Dialogurile reunite în cartea de faţă sunt orientate spre desco-perirea acestor legi fundamentale. Abordând Téâtre du Soleil în această manieră, voiam să ştiu pe ce teorii se bazează Ariane Mnouchkine în munca sa regizorală cu actorii: avusese ea, oare, înainte maeştri în ale gândirii? Îi mai avea şi astăzi? Existaseră, din punctul ei de vedere, teorii care să le fie folositoare artiştilor? Şi, în absenţa unor asemenea teorii, de la ce modele de practicieni ar fi putut ei să-şi afle inspiraţia? Tocmai graţie acestor interogaţii am putut aşeza în centrul preocupărilor mele problema jocului actorului.

Mai exact, voiam să aflu felul în care Mnouchkine lucra cu actorii săi, ce calităţi le cerea ea, care erau defectele vizibile pe care le respingea la aceştia, ce pregătire i se părea utilă în cazul lor, ce rol avea ea în calitate de regizor?... Tot atâtea întrebări cărora Ariane Mnouchkine le-a răspuns cu generozitate în cursul întâlnirilor noastre.

Fireşte, ca spectatoare, urmărisem, plină de fascinaţie, întregul demers al Téâtre du Soleil, începând cu L'âge d'or (Epoca de aur - în fr. în orig.; n.tr.), care-mi stârnise o admiraţie extraordinară, şi până la La ville parjure (Oraşul sperjur - în fr. în orig.; n.tr.), trecând prin Mefisto, Richard al II-lea, Henric al IV-lea, A douăsprezecea noapte, Indiada şi Atrizii. Nu mai lipsea din peisaj decât Norodom Sihanouk.

Mă interesa, aşadar, cealaltă faţă a Arianei Mnouchkine, nu femeia-regizor, ci coordonatoarea actorilor. Voiam să o cunosc mai bine, să-i descopăr convingerile profunde în ceea ce priveşte jocul actorului şi formarea acestuia.

Pe durata acestui demers, am descoperit o femeie puternică, o artistă dedicată în întregime teatrului, o femeie exigentă, hotărâtă, refuzând compromisurile şi aflată mereu în căutarea teatrului. Ba, mai mult, am găsit o femeie gata să asculte actorul, să dialogheze cu el, să aştepte acea luminiţă care, dintr-odată, cristalizează acolo, pe scenă, teatrul veritabil.

În timpul acestor căutări, am putut să constat că Mnouchkine are, fireşte, parte de certitudini, la fel ca oricine altcineva, pe care însă nu le transformă în dogmă. Este mult prea conştientă de faptul că aceste certitudini sunt fragile şi că o nimica toată este de-ajuns pentru a le face să se clatine. Frumuseţea, cruzimea teatrului constă tocmai în acel caracter efemer al legilor pe care i le descoperim. Adevărate pentru o seară, ele devin imperceptibile a doua zi, iar drumurile care duc la ele sunt greu de reconstituit. De aceea trebuie redescoperite mereu. În aceasta rezidă măreţia teatrului şi a artistului, însă şi limitele lor.

Nu este, aşadar, de mirare că fiecare spectacol al Téâtre du Soleil a reprezentat întotdeauna, pentru mine, o întâlnire: o întâl-nire cu un text, cu actori, cu un loc, cu o echipă şi, fireşte, cu un regizor. Fiecare spectacol al Téâtre du Soleil mi-a produs o plăcere imensă pentru că jocul este întotdeauna prezent, pentru că plăcerea teatrului este şi ea acolo şi pentru că spectatoarei din mine îi place să plonjeze în universul ficţiunii şi al povestirii. Întotdeauna am avut parte de o sărbătoare. Chiar dacă, uneori, anumite spectacole m-au impresionat mai puţin decât altele, nu-i mai puţin adevărat că niciunul, fără nicio excepţie, nu m-a lăsat niciodată indiferentă şi că întotdeauna mă îndrept spre Cartoucherie ("La Cartoucherie de Vincennes" / Fabrica de cartuşe din Vincennes este o fostă fabrică de arme şi praf de puşcă situată în pădurea Vincennes din al 12-lea arondisment al Parisului. În 1970, ea a fost transformată de Ariane Mnouchkine în sediul Téâtre du Soleil şi în loc de desfăşurare a spectacolelor teatrale coordonate de aceasta - n.tr.) cu o bucurie extremă şi cu o aşteptare cu totul specială.

Era firesc, aşadar, să vreau să prelungesc această plăcere prin dorinţa de a pătrunde mai adânc în demersul specific al Téâtre du Soleil, şi asta pentru a pune în evidenţă raportul lui Mnouchkine cu actorii ei, cu jocul.

Cercetarea de faţă s-a polarizat în jurul a trei întâlniri. Prima a avut loc la Cartoucherie, în 1988. A fost o întrevedere în cursul căreia Ariane Mnouchkine, în ciuda extremei sale oboseli, a acceptat, în nişte condiţii dificile, să-mi răspundă la toate întrebările, asta în timp ce, la o aruncătură de băţ, în spatele scenei, se auzeau răsunând tamburinele şi cimbalele din Indiada.

Cea de a doua întâlnire a fost prilejuită de stagiul pe care l-a coordonat Mnouchkine în primăvara lui 1988 şi la care am asistat împreună cu alţi două sute de participanţi. Stagiul a durat două săptămâni şi a fost o extraordinară şcoală de pregătire. Timp de şapte zile actorii au improvizat pe tema "ocupaţiei" şi, pe tot parcursul acestei perioade, Mnouchkine le-a observat jocul, oferind cu generozitate sfaturi şi critici, ajutându-l pe fiecare în parte în construirea personajului său, făcându-i pe toţi şi pe fiecare să întrevadă fragilitatea muncii actorului şi importanţa celui mai neînsemnat detaliu.

În sfârşit, cea de a treia întâlnire a avut loc la Montréal, în 1992. A fost vorba de o reuniune organizată de Secţia de teatru a Universităţii Québec din Montréal cu toate şcolile de formare (Întâlnire care a devenit posibilă prin venirea la Montréal a Téâtre du Soleil, invitat de Marie-Hélène Falcon, directoarea Festivalului Americilor, pentru prezentarea Atrizilor - n.a.). Ariane acceptase în mod spontan şi generos principiul acestei întâlniri, în ciuda unui program încărcat. Fiecare întâlnire publică cu Ariane Mnouchkine este un eveniment. La fel a fost şi de data aceasta.

Ne aflam în număr foarte mare în ziua aceea, aproape opt sute, împărţiţi în două săli. Într-una dintre ele întâlnirea era retransmisă pe un ecran mare. Spectatorii din a doua sală ne vedeau, dar noi nu puteam decât să-i auzim. Numai Mnouchkine putea să vadă persoana care adresa o întrebare din cealaltă sală, graţie unui ecran video plasat în faţa ei. Ne rugaserăm Zeilor, zeilor greci fireşte, pentru ca totul să funcţioneze cum trebuie. Iar ei au vegheat la buna desfăşurare a întâlnirii.

Faptul absolut extraordinar că ne-am adunat într-un număr atât de mare dovedea în ce măsură această întâlnire răspundea unei necesităţi, unei nevoi, unei aşteptări din partea publicului. În acea zi erau răspândiţi în cele două săli reprezentanţii tuturor şcolilor din Montréal şi din regiune: Şcoala Naţională de Teatru din Canada, Conservatorul de Artă Dramatică din Montréal, clasa de teatru a Colegiului Lionel-Groulx, clasa de teatru a Colegiului Saint-Hyacinthe, precum şi departamentele de teatru ale universităţilor McGill şi Concordia. Erau acolo, fireşte, şi reprezentanţi ai secţiei de teatru a Universităţii Québec din Montréal. Erau, de asemenea, prezenţi membri ai cercurilor profesionale şi reprezentanţi ai publicului, ai acelui "public obişnuit" despre care vorbeşte Ariane Mnouchkine şi pe care-l iubeşte în mod deosebit.

Eram reuniţi cu toţii, ceea ce se întâmplă destul de rar, prea rar. Aveam, aşadar, parte de o premieră istorică. Această întâlnire ne amintea tuturor, aşa cum o făcea şi spectacolul Atrizii, că teatrul mai poate încă, la fel ca în Grecia Antică, să adune mulţimi şi să creeze un eveniment.

Era prevăzut, iniţial, ca întâlnirea să se desfăşoare timp de două ore. Ariane Mnouchkine acceptase să prelungească această peri-oadă dacă dezbaterea o cerea. Aşa că a durat patru ore. Actorii fuseseră prezenţi în timpul primelor două ore, însă au trebuit să plece mai apoi pentru a pregăti reprezentaţia din seara respectivă. Mnouchkine a rămas, aşadar, singură pe scenă.

*
Paginile care urmează restituie diferitele etape ale acestui parcurs: ele au drept scop studierea jocului de la Téâtre du Soleil, fundamentele, obiectivele, strategiile sale. Ele nu urmăresc să refacă itinerarul acestui teatru prin intermediul creaţiilor sale, ci, mai degrabă, să descopere, dincolo de feluritele sale creaţii, constantele pe care se bazează munca actorului.

Unele dintre aceste texte au apărut deja în alte publicaţii (Capitolul 2: "Un stagiu la Soleil: o extraordinară lecţie de teatru", în Les Cahiers de théâtre JEU, no 52, septembrie 1989, pp. 15-22; Capitolul 3: "Interviu cu Ariane Mnouchkine: nu se mai inventează teorii ale jocului", ibid., pp. 7-14. - n.a.), însă am considerat util să le reproducem aici fiindcă şi ele tratează jocul actorului. Răspunsurile oferite, în aceste texte, de Téâtre du Soleil întregesc conţinutul nucleului volumului de faţă, şi anume, întâlnirea Arianei Mnouchkine cu şcolile de teatru.

De asemenea, a trebuit să-i găsim un titlu acestei cărţi, sarcină întotdeauna destul de grea atunci când este vorba de o colecţie de interviuri. Aşa ne-am amintit că, în prefaţa pe care Ariane Mnouchkine o redactase pentru Le Téâtre en France (Jacqueline de Jommaron, Le Téâtre en France: du Moyen-Age à nos jours (în rom.: Teatrul în Franţa: din Evul Mediu până în zilele noastre), Paris, Librairie générale française, 1992, p. 9.), ea spunea aşa: "Putem, oare, să înălţăm un monument efemerului? Orice carte despre teatru este, într-o oarecare măsură, un asemenea monument. Şi mai bun, şi mai rău. Muncă incompletă şi înviere imposibilă".

Cam asta am încercat şi noi să realizăm aici: să facem să apară imposibilul, încercând să oprim în loc efemerul.

0 comentarii

Publicitate

Sus