Fantasticele mele bunici (II). Ioana

Ioana, aceasta este o poveste despre tine.

Ioana era micuţă şi delicată cam ca o statuie chinezească , slabă de puteai vedea lumina prin ea. Era blândă şi bună, întruchiparea Bunicii Universale, cea care ierta toate păcatele şi ascundea toate trăznăile, cea care negocia iertările pentru boacăne şi repara stricăciunile. Ioana era perfectă. Zâna pandişpanului şi a ceaiului de tei cu lămâie, a budincilor de vanilie şi a supelor de pui, apărătoarea drepturilor celor mici şi păstrătoarea poveştilor, autoarea unor fantastice turbane legate savant pe creştetul nepoatei şi mai ales deţinătoarea mângâierilor şi închinărilor de fiecare seară. În toate amintirile mele Ioana e scăldată într-o lumină caldă ca de miere. Mi-e dor de ea, ăsta e unul din motivul pentru care astăzi o împart cu toată lumea. Dar şi mai dor mi-e de casa ei, de toate lucrurile mărunte, parcă rupte de anii în care trăiam.

Avea o casă pe a cărei uşă de intrare erau sculptaţi lei. Camerele erau la etaj unde ajungeam urcând o scară interioară, pe ai cărei pereţii erau pictate siluete uriaşe (aşa se vedeau de la înălţimea mea) de femei ce cărau amfore. Treptele în spirală erau acoperite de traverse dungate. Mi se părea că etajul e departe de parter. Urcam fiecare treaptă încleştându-mi pumnul de barele de fier ce susţineau balustrada la care nu ajungeam Urcam pe partea îngustă a treptei, cu inima strânsă de o teamă inexplicabilă, mi se părea că treptele se termină înainte ca eu să ridic piciorul. Şi acum, la mai bine de 20 de ani de vremurile despre care scriu, mă visez căzând de pe scara aia, deşi niciodată nu am alunecat, niciodată nu am păţit ceva rău în casa Ioanei. Avea trei camere dispuse pe aceeaşi parte a holului lunguieţ. În stânga, cum intrai, uşa camerei de baie, în care Ioana avea un lavoar de marmură şi o cadă cu robineţi caraghioşi care nu semănau deloc cu cei de-acasă de la noi şi-un duş ce-mi amintea de stropitorile pentru flori. Toate sobele din casă erau albe şi înalte, cu colţuri curbate. Lămpile Ioanei erau înconjurate de îngeri din ipsos, fiecare cu altă expresie întipărită în ipsosul feţei. Îmi amintesc că în fiecare seară înainte de culcare, Ioana mă punea să îmi aleg un înger care să-mi păzească somnul.

Patul Ioanei mi se părea uriaş. Deasupra tăbliei atârna un tablou de dimensiuni mari, o scenă galantă, cum aveam să aflu mai târziu că se numeşte: o nimfă pe malul unei ape, sprijinită leneş de un tânăr, frumoasă şi cu un sân dezgolit către care bărbatul nici nu îndrăznea să tragă cu ochiul. Ioana avea pe pat o pernă lunguiaţă, învelită în satin auriu şi o plăpumioară caldă şi pufoasă, numai bună să te ascunzi sub ea. Ştiam că e de-ajuns să închid ochii şi să-i ţin închişi aşa strâns-strâns, preţ de câteva clipe şi imediat, ca printr-o vrajă se va face ziuă. Niciodată timpul meu nu a trecut mai repede decât acolo, în patul Ioanei. Stătea lângă mine şi mă mângâia pe frunte până adormeam. Când mă trezeam din somn, era ziuă. Ştiam că pentru a face lumină în cameră trebuia să trag de o sforicică atârnată de galerie: era de-ajuns ca draperiile să se dea cuminţi la o parte, cu un zgomot abia auzit, de mosor secret, nevăzut, dar acolo.

Profitam de absenţa ei ca să cotrobăi prin noptiera în care Ioana păstra reviste vechi, în care scria tot româneşte, dar altfel decât învăţasem eu la şcoală. Îmi amintesc perfect desenele de la Povestea Rândunicii, tipărită în revista Albina. Revista Albina! Ce n-aş da acum să mai ţin în mână doar o dată, acel număr din revistă. Avea paginile îngălbenite, foile i se desprindeau dar învăţasem să le întorc cu grijă, să nu le rup, că poate ne mai trebuie. Între cele două ferestre, era o oglindă cu “aripi”, sprijinită de două dulăpioare al căror rost nu l-am înţeles niciodată, pentru că erau goale. Pe poliţa dintre cele două dulapuri, Ioana păstra două sticle de parfum din cristal verde, una cu pompiţă de cauciuc roz şi una cu un dop ciudat, de formă neregulată. Între cele două sticluţe avea un vas din acelaşi cristal, în care îşi ţinea agrafele, broşele şi acele de pălărie. Ca şi Maria, păstrase aceste obiecte inutile – ace de pălărie, pe care trebuia şi ea să le ascundă, de teamă să nu le prăpădesc.

Şifonierul Ioanei avea trei uşi bombate şi lucioase. În el se ascundeau tot soiul de eşarfe şi haine demodate, sandale cu tocuri pătrăţoase şi barete subţiri, pantofi albi sau crem, cu nasturi şi botul lat, care îmi păreau tare caraghioşi în comparaţie cu ce vedeam pe stradă. Cred ca Ioana, pe când era tânără fusese o femeie foarte cochetă şi foarte frumoasă. Am o singură imagine de-a ei, o fotografie alb-negru în care artistul a surprins-o într-o atitudine de stea de film mut, cu un zâmbet cum mai vedeam prin revista Cinema. Dar Ioana pe care am cunoscut-o eu ştia să fie doar bunică modestă, cu sacoşă de piaţă şi geantă banală, cu sandale pe care socoteam că e un privilegiu să i le închei eu, semn că am învăţat să o fac şi pe asta.

Camera din mijloc nu adăpostea decât o bibliotecă mai mult goală, în care depozitase cărţile mele de colorat şi păpuşile de când eram mică, un pat cu ladă (pe care aveam să-l preţuiesc în adolescenţă) şi aceleaşi draperii silenţioase, cu sforicică. În biblioteca asta, tata pusese un casetofon Philips, negru, cel din al cărui difuzor picura muzica unei formaţii numite Abba. Am crescut cu “Happy New Year”, “Fernando”, The day before you came” şi “The Winner Takes it All”. Şi aici, de pe tavan mă vegheau îngeri. Când crescusem deja prea mare să mai dorm în patul bunicii, această cameră fusese decretată ca “a mea”. Ioana încă venea în fiecare seară să mă ajute să îmi spun rugăciunea şi să mă închine apoi, desenând cruci mari cu degetele mâinii drepte împreunate: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. În camera aceasta a început legătura mea cu Dumnezeu a cărei unică preoteasă a fost Ioana. De la ea am învăţat singurele rugăciuni pe care şi azi le ştiu pe dinafară. Ea mi-a spus că visele rele te ocolesc dacă în fiecare seară îţi chemi îngerul să te păzească. Ea m-a dus la biserica din colţul străzii şi m-a trecut pe sub masă în duminica de dinaintea Paştelui, nici azi nu ştiu de ce copiii sunt trecuţi pe sub masă de Paşte.

Sufrageria Ioanei. O masă rotundă, cu scaune cu spătare înalte. Pe unul din scaune, Papi, soţul Ioanei, adormea în fiecare seară cu un ziar în braţe. Un alt tablou uriaş, o scenă câmpenească de această dată – picnic la marginea pădurii, cu lăutari şi horă şi cai şi ierburi, un peisaj în care îmi plăcea să-mi închipui că intru şi ale cărui personaje aveau fiecare câte o istorie personală foarte interesantă, pe care nu ezitam să i-o împărtăşesc Ioanei ori de câte ori avea chef să mă asculte. Un cal de bronz şi un jocheu cu caschetă ţinându-l strâns între coapse. Un ţăran încrâncenat, aplecat asupra unei casmale înfiptă în pământ. O altă scenă galantă, de porţelan de data aceasta: o domnişoară cu pălărie şi rochie lungă până în pământ, primea omagiul unui domn, sub un umbrar de frunze, ţinând graţios o umbrelă de soare. Domnul avea un căţel, tot de porţelan, pare-mi-se o rasă de vânătoare, aşezat şi el cuminte lângă stăpân, privind pierit undeva în afara scenei. La picioarele domnişoarei, un coş din care ieşea o ghirlandă de flori, pe care tot timpul am considerat-o de fapt, un şarpe. Mai era şi candelabrul de cristal cu ţurţuri a căror cădere o pândeam, foarte interesată de baghetele în care Ioana ascunsese curcubee. Erau nişte prisme triunghiulare în care Ioana îmi arătase o dată un curcubeu, apoi câteva “prisme-lacrimi” cu faţetele frumos şlefuite. Din păcate nu prea cădeau, deşi Ioana mă tot ducea cu vorba: poate mâine...

Bucătăria Ioanei. Mozaic alb negru întretăiat, o sobă de gătit argintie pe care era în permanenţă ceva bun pus la fiert la foc molcom, un frigider burduhănos şi câteva dulapuri suspendate, albe. Aici am învăţat regula numărul unu a bucătariei: înainte să ne apucăm de treabă facem curat pe masă. Pe măsură ce folosim obiectele le şi spălăm, ca să nu se adune. Vis-a-vis de bucătărie, terasa acoperită de iederă şi viţă sălbatică, terasa de a cărei balustrada Ioana lega o pătură ca să îmi facă mie cortul în care mă ascundeam cu Claudiţa, prietena mea din vecini. Aici găteam în paralel cu Ioana: supa pentru păpuşi conţinea cam tot ce trebuie pentru o supă obişnuită doar că mai adăugam frunze tocate mărunt şi câteva boabe de struguri sălbatici. Ioana avea răbdare să termin supa păpuşii înainte să mă cheme la masă.

Mi-o amintesc pe Ioana cu braţele pline de crizanteme galbene cu corole uriaşe. I le aducea tatălui meu de fiecare dată de ziua lui, în octombrie. Cred că doar pe el îl iubea mai mult decât mă iubea pe mine. Îi spuneam “Mami” deşi mi se explicase că ea era mama tatălui meu, nu a mea. Dar cu mine petrecea mai mult timp Ioana şi apoi taţii sunt mari nu au nevoie de mamele lor, le împrumută copiilor. O mai întâlneam câteodată din întâmplare, la cumpărături, locuia relativ aproape de casa noastră aşa că nu era greu deloc să dau peste ea.
- Dă-mi 25 de lei!
- Ce să faci tu, mamă, cu 25 de lei?
- Îmi trebuie mie.
- N-are mama, sunt prea mulţi bani şi mai e până la pensie. Ia 10 lei, dar ai grijă ce faci cu ei.

Stăteam împreună la cozi. Ea cu scăunelul, eu fără astâmpăr. Îmi promisese un penar chinezesc, din cele cu oglinjoară şi gumă parfumată, şi linie transparentă şi creioane colorate. Toţi copiii aveau. Se dădea peste cap să-mi facă şi mie rost de unul. Mi-o amintesc pe Ioana citindu-mi Robinson Crusoe de Daniel Defoe până când am început să citesc singură şi atunci ea a scos altă carte, identică şi a început să recitească în paralel cu mine. Împreună am citit Jules Verne, Hector Malot şi Alexandre Dumas, până în ultima săptămână dinaintea morţii ei. Aveam 11 ani când Ioana m-a părăsit. Eram departe, la mare. Înainte să plec mă luase în braţe şi mă ţinuse strâns, mă lipise de ea şi nu-mi mai dădea drumul, m-am zbătut să mă smulg de lângă ea. Într-o seară a sunat telefonul: tata ne chema de urgenţă acasă. Se întâmplase ceva ce nu prea pricepeam, Ioana murise. Cum adică, murise ... Când l-am văzut pe tata nu l-am recunoscut. Îi crescuse o barbă deasă şi neagră, slăbise brusc şi plângea. Tata ştia să plângă. De ce mi-o luase Dumnezeu pe Ioana? Pesemne că Dumnezeu nu există sau e tare nepriceput din moment ce ne-a luat-o pe mama, am spus. Şi câţiva ani, vreo 6, am ţinut-o una şi bună. Dumnezeu nu există. Abia mai târziu mi-am reamintit că Ioana îmi fusese preoteasă pe lângă Bunuţul.

În visele mele, Ioana vine din când în când să mă vadă. De fiecare dată, visez că îmi spune: “dar eu nu am murit, am plecat doar într-o călătorie, acum m-am întors.” “Ia-mă în braţe, îi spun, ia-mă în braţe şi ţine-mă aşa, încă puţin, Ioană, încă puţin. Să nu mai pleci!”

De 9 ani călătoresc singură prin ţară. În toate oraşele prin care am fost, am intrat într-o biserică şi i-am aprins Ioanei o lumină. Am plimbat-o cu mine prin România. “Vezi, Ioană, te-am adus şi aici”. Anul trecut s-au împlinit 15 ani de când Ioana a plecat în călătoria ei. Nu mă pot duce la cimitir, toţi ai mei îmi reproşează asta, dar nu cred că Ioana mai e acolo. Pentru mine, Ioana e în casa ei cea frumoasă, înconjurată de lumină şi cu braţele pline de crizanteme. Anul trecut, în ziua neagră, am aprins încă o lumină Ioanei. Apoi l-am sunat pe tata şi i-am spus: “Am aprins o lumină pentru mama ta. Am aprins o lumină pentru mama.” Încă o visez. Încă îmi doresc ca într-o zi chiar să apară pe uşă, să-i pot spune “ia-mă în braţe, Ioana. Încă puţin...”