11.02.2003
Rodica Diaconu: Sînteţi puţin cunoscut în România, deşi aţi publicat 61 de cărţi şi aţi iniţiat în anul 1980 o mişcare de avangardă cunoscută sub numele de "Paradoxism". Aţi susţinut că această mişcare a apărut ca un protest anti-totalitar. Cum au fost acei ani ai dictaturii pentru dvs.?

Florentin Smarandache: Există şi o necunoaştere intenţionată, din partea oficialităţilor, la adresa unor scriitori din diaspora, poate în mod particular asupra mea. Un exemplu: în situl "României literare", organizat de Corneliu Ionescu, n-au vrut să-mi menţioneze numele nici în lista de "Scriitori români", unde erau listaţi sute, deşi am expediat un e-mail chiar lui C.I., iar lui N. Manolescu i-am trimis prin poştă fotocopie după legitimaţia de scriitor român!

În loc să ne aproprie, se pare că vor să ne îndepărteze...Paradoxismul este o mişcare internaţională de avangardă în literatură, artă, filosofie, chiar şi ştiinţă, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicţii, oximorone, parabole, paradoxuri în creaţie. Urmărind lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice şi prin experimente contradictorii; în special creaţie în contra-timp, contra-sens. Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde întreaga cultură era manipulată de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalţi, nu puteam publica aproape nimic. Şi-atunci am zis: hai să facem literatură... fără a face literatură! Să scriem... fără să scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. Zborul unei păsări, de pildă, reprezenta un "poem natural", care nu mai era nevoie să-l scrii, fiind mai palpabil şi perceptibil decît nişte semne aşternute pe hîrtie, care, în fond, ar fi constituit un "poem artificial": deformat, rezultat printr-o traducere de către observant a observatului, iar orice traducere falsifică într-o anumită măsură. Maşinile uruind pe străzi era un "poem citadin", ţăranii cosînd un "poem semănătorist", visul cu ochi deschişi un "poem suprarealist", vorbirea în dodii un "poem dadaist", conversaţia în chineză pentru un necunoscător al acestei limbi un "poem lettrist", discuţiile alternante ale călătorilor, într-o gară, pe diverse teme un "poem postmodernist" (inter-textualism). O clasificare pe verticală? "Poem vizual", "poem sonor", "poem olfactiv", "poem gustativ", "poem tactil". Altă clasificare în diagonală: "poem fenomen (al naturii)", "poem stare sufletească", "poem obiect/lucru". În pictură, sculptură analog – toate existau în natură, de-a gata. Deci, un protest mut am făcut! Mai tîrziu, m-am bazat pe contradicţii. De ce? Pentru că trăiam în acea societate o viaţă dublă: una oficială – propagată de sistemul politic, şi alta reală. În mass-media se promulga că viaţa noastră era minunată, dar în realitate viaţa noastră era mizerabilă. Paradoxul în floare! Şi atunci am luat creaţia în deriziune, în sense inverse, sincretic. Astfel s-a născut paradoxismul. Bancurile populare, la mare vogă în Epoca Ceauşescu, ca o respiraţie intelectuală, au fost surse de inspiraţie superbe. "Non"-ul şi "Anti"-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un caracter creativ, nicidecum nihilistic (C. M. Popa). Trecerea de la paradoxuri la paradoxism a descris-o foarte documentat Titu Popescu într-o carte clasică asupra mişcării: Estetica paradoxismului (1994). Pe cînd I. Soare, I. Rotaru, M. Barbu, Gh. Niculescu au studiat paradoxismul în opera mea literară. N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu că este "în răspăr".

Nu am avut un premergător care să mă fi influenţat, ci m-am inspirat din situaţia pe dos care există în ţară. Am pornit din politic, social, şi treptat am ajuns la literatură, artă, filosofie, chiar ştiinţă. Prin experimente bazate pe contradicţii s-au adus termeni noi în literatură, artă, filosofie, ştiinţă, chiar şi noi proceduri, metode, algoritmi de creaţie. Într-unul dintre manifeste propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretări în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice, etc. Iar în 1993 am efectuat un turneu paradoxist în Brazilia pe la universităţi şi asociaţii literare. În decursul a 20 de ani de existenţă a paradoxismului, s-au publicat 25 de cărţi şi peste 200 comentarii (articole, recenzii, note), plus 3 antologii internaţionale cuprinzînd circa 300 scriitori de pe glob, cu texte în diverse limbi.

Anii dictaturii au fost pentru mine lungi şi grei, am şi-un jurnal inedit, În pragul disperării, Inspectoratul Şcolar din Dolj îmi interzisese să public pînă şi matematică prin revistele sale. Interdicţii de-a participa la congrese de matematică, manuscrise îngropate în via părinţilor la Bălceşti, lîngă un piersic, şi dezgropate în ’92 cînd mă reîntorceam în ţară după patru ani... Şi nu conteneam să-mi fac planuri cum să evadez dincolo, în libertate (vezi Fugit... jurnal de lagăr, două volume; dramaturgul Mircea Radu Iacoban din Iaşi mi-a scris recent să-i expediez şi Vol. II). Evadarea peste graniţă, lagăr aproape doi ani în Turcia, exil... Amintiri de care nu doresc să-mi mai aduc aminte!

R.D.: Cum au privit studenţii dvs. acest tip de literatură pe care l-aţi iniţiat?

F.S.: Bazat şi pe calambururi, pe contra-sens, acest tip de literatură a incitat curiozitatea studenţilor. În Maroc, de pildă, Ben Sergheni a scris şi publicat eseuri despre paradoxism (în franceză).

R.D.: Cum a fost privită această mişcare de avangardă de elita americană?

F.S.: Am publicat ultimele două antologii paradoxiste cu contribuţii de la peste 40, respectiv 100 scriitori din vreo 15 ţări, cu texte în 5-6 limbi.
Ca orice avangardă, a beneficiat de aderenţă în special la noii scriitori, mai deschişi la diferit, şi-a întîmpinat reticenţe din partea celor mai în vîrstă, conservatori.
Socrate, în dialog cu Euthyphro (din tomul cu acelaşi titlu), se lamenta într-o zi că fusese acuzat de Meletus că i-a corupt pe tineri. Cum? Socrate, ca poet sau "făcător de zei", a inventat zei noi, desconsiderînd existenţa celor vechi.

R.D.: Sînteţi şi matematician. Ernesto Sabato (care a studiat şi matematica) afirma că el a făcut această trecere de la matematică la literatură, pentru că universul matematicii i se părea străin de cel al oamenilor. Dvs. cum percepeţi cele două universuri (al matematicii şi al literaturii)?

F.S.: Ernesto Sabato a fost un strălucit fizician nuclear, instruit şi în matematici evident, deturnat spre literatură (romancier), şi influenţat de bătrînul Borges, deşi cei doi aveau idei opuse. Parisul l-a proiectat pe el în lume! Deşi lider al tineretului comunist argentinian, oponent al dictaturii militare a generalului Uribu (ca multe, de altfel, în America Latină), a studiat marxismul în fosta Uniune Sovietică, dar şi-a dat seama de crimele stalinismului. A fost prieten cu marii André Breton, Tristan Tzara, cu pictori vestiţi: Matta, Dominguez, Lam. Dar l-a preocupat şi interogaţia asupra inconştientului (ştiinţele sunt mai mult în sfera conştientului, excepţie cumva psihologia), a crizei civilizaţiei, mizeriei, ororii, tensiunii, dictaturii, scriind o trilogie românească faimoasă (Tunelul, 1948, Eroi şi morminte, 1961, Abaddon exterminatorul, 1974). Eu mă gîndeam la scris ca o terapie, nu doar catharsis. Şi este ceea ce am făcut în jurnale. Simţeam că înnebunesc în aşteptare (exil interior în ţară, lagăre, emigrant apoi la... infinit) – în nici un caz pasivitatea şi inutilitatea din En Attendant Godot (Beckett) - şi-n felul acesta îmi descărcam sufletul pe hîrtie, în mod freudian. Vedeţi, matematica nu mi-ar fi oferit această eliberare! Coşmaruri şi speranţe ale înstrăinatului, obsesii revenind des la suprafaţă. Atunci Sabato a început să refuze scientismul şi pozitivismul matematicii, trecînd la mister, simbol, tenebre, inconştient.

Universurile artistice şi cele exacte se complementează şi influenţează totuşi. Din conflicte de idei apar noi valenţe (Heraclit). Eu am trecut la literatură pentru că simţeam că-n matematică nu mă puteam revolta! La un moment dat, demonstraţiile deveniseră plate, tehniciste, le lipsea metafizica (lui Aristotel). Mi s-a părut prea rigid şi perfect universul matematic, pe cînd lumea este imperfectă, impură, flexibilă, contradictorie.

R.D.: Socrate, în dialogurile lui Platon, atunci cînd raţionamentul său intră într-o aporie, apela la poezie. Credeţi că poezia poate să ofere răspunsuri acolo unde logica se înfundă şi filosofia se întreabă?

F.S.: Plato descrie prin Tetralogia 6, episteme, capcanele raţionamentului (în Parmenides) şi limitele raţionamentului (în Theaetetus). Iar prin Tetralogia 2, eikasia, relativismul (în Protagoras), conţinînd dialogurile sale privind iluzia de frumuseţe şi de ştiinţă (în Hippias) şi iluzia de justiţie (în Georgias). Cu Tetralogia 4, psuche, Plato dezbate antagonismul eros versus logos (în Phaedrus), şi destinul sufletului (în Phaedo). Da, poezia salvează raţionamentul, însă prin metafizică, precum o vorbă de duh care convinge mai mult decît o demonstraţie plată, înlocuind-o uneori. Poezia oferă posibilităţi la imposibil.

Logicile moderne au dat peste cap clasicismul în ştiinţă. Nu doar logica trivalentă ori, mai general, logicile polivalente, dar s-a ajuns la logică fuzzy (infinit-valentă, vagă, imprecisă), logică paraconsistentă (care promulgă ideea că o formulă rezultată din premize contrare nu este neapărat adevărată), dialetistă (care susţine că unele contradicţii sunt adevărate!), intuiţionistică (care lucrează cu sisteme incomplete), pînă la logică neutrosofică (care cuprinde aceste categorii împreună şi care poate caracteriza paradoxurile).

Mai concret: în logica dialetistă o propoziţie şi negaţia ei se-ntîmplă să fie adevărate în mod simultan.
Logica neutrosofică atribuie fiecărei aserţiuni şi o componentă de "nedeterminare", pe lîngă clasicele "adevăr" şi "fals", incluse într-un interval nestandard ]-0, 1+[.
Un Congres Internaţional de Logică Neutrosofică va avea loc la universitatea mea, New Mexico, în decembrie 2001.
Logica se înfundă în locuri unde se lucrează cu date neclare, ambigue, venind din surse chiar contrare, ori date parţial cunoscute. Şi-atunci este normal ca acel grad de necunoaştere al inputului să se reflecte în output.
Logica modernă pare a fi foarte... nematematică, poetică dacă vreţi. De fapt logica este domeniul comun al matematicii şi filosofiei.
Din aporie se ajunge la iluzionare.

R.D.: Dacă ar fi să plecaţi pe o insulă pustie, ce carte aţi lua cu dvs. şi de ce?

F.S.: Cum mi-a plăcut să mă documentez, şi chiar creez, în mai multe domenii, cred că vreo enciclopedie, de pildă Britannica (peste 30 de volume), aş lua cu mine. Pe-o insulă pustie, la umbra unui palmier, ar fi plăcut să citeşti şi visezi...

R.D.: Aţi putea să ne vorbiţi despre educaţie şi necesitatea lecturii. Studenţii americani citesc, dacă da, ce anume?

F.S.: Dintr-un studiu statistic, american, reiese că tinerii de azi citesc mai mult decît cei de ieri, dar... atenţie, pe Internet. Devii neputincios în faţa exploziei informaţionale, şi-atunci trebuie să te specializezi cît mai mult (restrîns).

R.D.: Aţi efectuat un turneu paradoxist prin Brazilia, pe la universităţi şi asociaţii. Pe cînd un astfel de turneu în România?

F.S.: Prin România am efectuat mini-turnee paradoxiste. În Franţa am mai participat la un Festival poetic internaţional (Bergerac, 1992), iar anul trecut am fost şi-n Iugoslavia la Uzdin, celebra localitate/centru cultural românesc din Banatul Sîrbesc, "misionînd" pentru paradoxism.


Florentin Smarandache la Editura LiterNet :
Distihuri paradoxiste




0 comentarii

Publicitate

Sus