Casta Letiţia

Sufocat sub soarele torid de iulie, satul Petrícica părea, la orele 12 la amiază, mort. Nici urmă de sătean pe uliţe sau în curţi, nici sunet de orătănii prin ogrăzi, nici voci de copii. Ai fi zis că tocmai a dat cu bomba atomică, într-atât era de praf şi de linişte. Doar soarele ucigător, fix deasupra satului, îşi întindea razele până departe în timp ce o copilă la vreo 12 ani, Letiţia, cu părul lung, bălai şi îmbrăcată într-o bluziţă crem din ceea ce odată fusese pânză topită şi o fustiţă de in care cu vremea devenise tot crem, stătea aplecată deasupra unui trandafir înflorit, roşu ca sângele, aflat în spatele casei care niciodată nu avusese parte de tencuială cu toate că fusese ridicată cu 45 de ani în urmă. Stătea nemişcată privind la trandafir şi nici că-i păsa de căldura aiuritoare care părea să n-o deranjeze prea tare în afara unui mic şi sclipitor fir de transpiraţie care i se scurgea necontenit când pe bărbie, când pe piept. Îşi ţinea capul între palme şezând pe un scaun vechi pe care maică-sa, o sărmană văduvă al cărui bărbat murise într-o noapte pe mare când plecase de unul singur la pescuit în ciuda atenţionărilor repetate ale ţăranilor care îi spuseseră că nu se iese pe aşa noapte fără stele că sigur avea să fie furtună însă bărbatul nu-i ascultase şi îşi împinsese barca la apă exact la orele 21, când întunericul abia începuse să se lase, îl tot reparase ba cu sfoară, ba îl bătuse în cuie. Evident, o păţise. Toată lumea se aştepta aşa că nimeni nu se miră când a doua zi bărbatul nu se întoarse de pe mare.

Fetiţa nu-şi amintea nimic, avea pe atunci doar un an şi copiii de vârsta asta se spune că reţin evenimentele într-o memorie care se diluează necontenit cu trecerea anilor aşa că la vârsta de 12 ani Letiţia nu ţinea minte nimic din nenorocirea ce-i lovise familia şi de aceea stătea liniştită privind trandafirul roşu ca sângele, de altfel singurul din tot satul în care niciodată nu se văzuseră trandafiri înflorind dar asta nu pentru că sătenii nu încercaseră să prindă trandafiri, ci pentru că în pământul sărat al satului ridicat pe colina înaltă nu puteau creşte decât ciulini. Letiţia nu realiza că are în faţă o minune aşa cum nu realiza nici căldura înnebunitoare care părea că nu o deranjează în afara firicelului sclipitor de sudoare pe care-l ştergea cu mâna dreaptă din vârful bărbiei rotunde, acoperită cu un puf argintiu şi cu vârful limbii de pe piept în timp ce pletele-i bălaie cădeau necontenit de-o parte şi de alta a capului iar fata, cu gesturi nespus de graţioase, încerca să-l îmblânzească tot aruncându-l spre spate. Tocmai întinsese mâna spre trandafir cu gândul să-l rupă pentru a-l duce în casă când Culae, zis Dovlecel, care tocmai îşi târşâia picioarele în drum spre casa lui, văzând minunea dar mai ales ce era pe cale să se întâmple, slobozi un înfricoşător „Nuuu!”, moment în care fata îşi trase cu repeziciune mâna dar era prea târziu, pielea ei fină era deja sfâşiată şi picături uriaşe de sânge curgeau pe fusta din in crem care odată avusese culoarea galbenă.

Adevărul este că Dovlecel stătea de ceva vreme privind-o, nevenindu-i să creadă că peste noapte Letiţia se transformase în aşa o domnişorică frumoasă. Stătea acolo, ocrotit de privirile indiscrete ale sătenilor care erau ori la cârciumă, ori prin case, observând în tăcere mugurii sânilor pe sub bluziţa din pânză topită cum ţâşneau în căutarea unei forme, mişcarea mecanică pe care fata o făcea cu limba când aduna de la baza gâtului firicelul de sudoare care altfel şi-ar fi croit drum exact printre cei doi muguri, mişcarea mâinii drepte când îşi ştergea bărbia rotundă, acoperită cu puf argintiu, mişcare pe care o descompunea imaginar în milioane de alte mişcări, părul bălai aruncat pe spate şi tot nu se sătura privind-o dar când fata fusese pe cale să rupă trandafirul în toată neştiinţa sa, Dovlecel nu mai suportă şi slobozi acel „nu” care avu ca rezultat sfâşierea pielii copilei drept care se repezi spre ea şi văzând că sângele nu conteneşte îi luă mâna şi îi supse rana că doar aşa făcea şi el când era copil şi sângele se oprea imediat numai că de astă dată dură ceva până se mai domoli cât de cât. Pe pământul galben, ars de soare, 30 de picături curseseră şi pământul le absorbise lacom.

După ce-l privi cu ochi senini, albaştri ca cerul, fata se duse în casă, călcând pe preşul împletit de maică-sa şi aşezat cu faţa în sus în dreptul uşii, scoase fusta pătată de sânge observând că ajunsese până la chiloţi, îi dădu jos şi-i puse în ligheanul metalic şi strâmb, turnă apă dintr-o găleată roşie din plastic şi le frecă bine cu un săpun uriaş de casă pe care maică-sa dăduse la schimb o coadă de seceră cu care nu mai avea ce face dar fusta nu voia să se cureţe aşa cum fusese înainte şi fata tare se amărî. Abia apoi îmbrăcă o altă pereche de chiloţi şi o altă fustă din pânză de in crem, care odată fusese galbenă. Ieşi în spatele casei şi le întinse la soare şi soarele le uscă în fix 15 minute şi abia la întoarcere îl văzu pe Dovlecel care rămăsese lângă trandafirul care pricinuise atâta pagubă.
- Letiţia, fată, n-am vrut să te sperii, spuse omul vinovat în timp ce privirea-i aluneca spre despicătura bluzei din pânză topită.
- Nu mă sperii eu aşa uşor, spuse fata şi-şi reluă locul pe scaunul de lemn legat cu sfoară şi bătut în cuie. Acum hai, pleacă, am treabă, mai zise ea.

După ce se depărtă suficient cât să-i dea impresia că plecase, Dovlecel se opri iar şi continuă să privească, dintr-o parte, mugurii sânilor care-şi căutau forma, picătura de sudoare pe care fata o aduna cu vârful limbii de la baza gâtului, mâna care ştergea necontenit barba rotundă acoperită cu puf argintiu, părul care plutea uşor spre spate prin lumina soarelui torid de iulie. Spre seară fata intră în casă şi se aşeză la masă. A doua zi, trandafirul roşu dispăruse. La fel ca rana de la mâna dreaptă a castei Letiţia. După 30 de ani, o tufă uriaşă de trandafiri purpurii crescu în gradina din spatele casei care niciodată nu fusese tencuită dar, fiind ultima casă de pe uliţă, nimeni nu-i văzu pentru că Petrícica era satul în care niciodată nu se întâmpla nimic.