Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum am ajuns să scriu comedie


Bogdan Suceavă

29.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bogdan Suceavă
Venea din timpul diez
Editura Polirom, 2004


colecţia Ego.Proză


Citiţi un fragment din această carte.

*****


(fotografie a autorului realizată de Dinu Lazăr)

Bogdan Suceavă - născut la 27 septembrie 1969, la Curtea de Argeş. Studii la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut licenţa în matematică (1994) şi diploma de studii aprofundate în geometrie (1995). Doctorat în matematică la Universitatea Statului Michigan, East Lansing (2002). Din august 2002, assistant professor la California State University, Fullerton, S.U.A. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 2002. Distincţii literare: Premiul I Nemira, secţiunea Purgatoriu, nuvele, 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor târzii; Premiul CopyRo pentru beletristică, 2002, pentru volumul Imperiul generalilor târzii şi alte istorii. Volume publicate: Teama de amurg, Topaz, Bucureşti, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Artprint, Bucureşti, 1992; Legende şi eresuri, poeme, Magic Art Design, Bucureşti, 1995; ediţia a II-a, format electronic: Équivalences, 2001, şi Respiro, 2002; Imperiul generalilor tîrzii, nuvelă, format electronic, Nemira, 2000 (versiunea rusă, în traducerea lui Andrei Alecsandru, publicată de Équivalences şi Respiro în 2002); Năluci şi portrete, format electronic, grafică de Andrei Mănescu, Editura Nemira, 2001; ediţia a II-a la ASALT, 2001; lucrare nominalizată la premiile Asociaţiei Editorilor din România, 2002, la secţiunea publicare în format electronic; Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, nuvele, Dacia, 2002; ediţia a II-a la Editura LiterNet, 2003, volum nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor şi la premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Bunicul s-a întors la franceză, istorii, Editura T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003; ediţia a II-a la Editura LiterNet, 2008; Bătălii şi mesagii, Editura LiterNet, 2005.

****

Intro

Venea din timpul diez e o comedie despre România de azi, o satiră a prejudecăţilor din mediile politice, universitare, artistice, religioase şi din mass media. Venea din timpul diez înfăţişează o lume a Bucureştilor în care grupuri cu opinii foarte diferite aşteaptă fiecare salvarea din partea unui alt profet. Iar profeţii nu întîrzie să apară. Despre unul dintre ei se spune că a avut două naşteri, că este Fiu al Domnului şi s-a născut cu harta Bucureştilor pe piept. Despre altul se spune că ar fi reîncarnarea lui Ştefan cel Mare. Bătălia pentru cucerirea Bucureştiului se dă între secte, unele mai acerbe şi mai agresive decît altele, fiecare cu metode şi scopuri proprii. Serviciile de informaţii filează îndeaproape aceste secte, considerate periculoase pentru tînăra noastră democraţie. O comedie sub semnul unui motto din Mateiu Caragiale: "Bucureştii rămăsese credincioşi vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrîul mă uimi mai puţin decît descreerarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă."

Scris într-un stil precis, dublat de o înclinaţie spre formulări memorabile, Venea din timpul diez îşi propune să spună lucruri grave pe ton de glumă. Se citeşte uşor, amuză, şi în acelaşi timp propune o amplă reflecţie asupra ideilor primite de-a gata ce au dominat societatea românească a ultimilor 15 ani.

****

Cum am ajuns să scriu comedie
(Autorul despre roman - În exclusivitate pentru LiterNet)

Literatura de ficţiune poate spune, sub pretextul unor poveşti plăcute, adevăruri care nu cad niciodată bine dacă sunt enunţate direct. Lucrurile acelea pentru care nu e niciodată timp şi pe care obişnuim să le împingem sub preş de câte ori avem ocazia. Despre credulitatea românilor, despre absenţa spiritului critic, despre cum se adună ei şi cum îşi gândesc interesele, despre pseudocredinţele care domnesc în lumea românească. Lucrurile pot merge şi mai departe de-atât. Pentru unii dintre contemporanii noştri, faptul de a fi român e echivalent cu a fi moştenitorul idealurilor lui Avram Iancu, Dromihete, Ana Ipătescu sau vreun alt erou, local sau global. O astfel de observaţie e inevitabilă într-o lume atât de fragmentată cum este lumea românească de azi, unde disparitatea culturală s-a amplificat atât de mult şi unde, în spaţiul ideilor şi al aberaţiilor este ilustrată, realmente, orice nebunie. O discuţie despre identitatea românească de azi devine, inevitabil, de natură politică. Nu-mi imaginez că literatura poate sta prea departe de politică, şi nu cred că între ele poate fi o relaţie de indiferenţă sau de îndepărtare. Nu cred că se poate scrie o literatură indiferentă, o literatură care să nu atingă anumite probleme profunde care ţin de deformarea fiinţei, a personajelor, a percepţiilor. Să discutăm în termeni concreţi. A fi român ar trebui să fie, de ce nu, şi o opţiune practică; să fii fericit cu îngrijirea medicală din ţară, cu sistemul de pensii la care contribui o întreagă viaţă, cu atmosfera culturală din ţara ta, cu teatrele şi producţia cinematografică a lumii tale, cu condiţiile de la locul de muncă, cu siguranţa vieţii în oraşul tău, cu felul cum funcţionează traficul sau transportul în comun din oraşul tău, cu onestitatea cu care se fac afacerile în meseria ta. Daca lucrurile acestea nu ţin, cum de e posibil ca unii dintre contemporanii noştri să se refugieze în substitute identitare împrumutate din alte veacuri? Ajungem să nu ne mai înţelegem cu realitatea curentă, dar să avem o relaţie perfect împăcată cu Horia, Cloşca şi Crişan. Adică părem perfect împăcaţi că lumea noastră nu funcţionează, dar las' că în schimb noi suntem urmaşii Romei, şi asta ne ajunge, şi asta substituie tot restul. Identitatea noastră ajunge să fie înlocuita de imagini istorice neclare, nedocumentate, ambigue, minţite sau iluzorii. Ne place sa credem că strămoşii noştri au fost eroi şi ne place să căutăm acolo ceea ce suntem noi azi. De fapt nu ne-am mai gândit de mult la asta; luăm în schimb de-a gata ceva ce s-a gândit la 1920 şi care, se pare, mai merge şi azi.

Se poate scrie literatură despre aşa ceva? Bineînţeles. Nu aş şti cum să scriu un roman realist care să abordeze toate aceste lucruri care mă interesează. Mi-ar fi greu să găsesc o poveste care să cuprindă toate aceste probleme. Cred că nuanţele pe care le-am prins cel mai bine au fost cele ce m-au condus la o comedie cu elemente de literatură fantastică, de teatru al absurdului, cu trimiteri şi referinţe înlăuntrul culturii române. Pe primul plan a stat povestea, ritmul a venit din poveste... Ficţiunea trebuia să oficieze maiestuos. Am scris o comedie în care am spus totul, o comedie în care am mers până la capăt. Îmi vine să descriu cartea aceasta aşa: iată, de atâta vreme - asta vroiam să spun. Venea din timpul diez, acolo am reuşit să concentrez expresia cea mai reuşită a reflecţiei mele despre ceea ce este identitatea românească azi...

Aici recidivez. Nu e prima oară când am scris ficţiune politică. Momentul când am început să produc aşa ceva a fost vara lui 1987, când am scris nuvela Teama de amurg. Apoi, în vara lui 1992 am scris Imperiul generalilor târzii. Mai încolo, în toamna lui 2001, am scris. Dar abia acum, în Venea din timpul diez, cred că am găsit tonul cel mai potrivit. Până acum nu ştiusem cât umor ar putea merge în astfel de istorii. Cred că atâţia ani am încercat să descopăr această formulă de a scrie. Mi-aş dori ca această carte să se citească uşor, cu plăcere, şi să invite la reflecţie. În plus, cred că abia acum am înţeles cum se scrie comedie...

Pentru clarificarea unor idei, m-a ajutat la un moment dat discuţia pe care am avut-o în forumul Respiro despre ficţiunea politică. Cred că atunci când am încercat, în vara lui 2002, să termin Venea din timpul diez, nu eram încă gata. Am reflectat mult la acest roman. Deşi aveam fişele gata, nu stăpâneam suficient de bine tonul, nu ştiam încotro ar fi trebuit să merg. Am terminat cartea în 2004 pentru că atunci am fost gata.

Gândul care m-a impresionat cel mai mult în România anilor nouăzeci e că noi, românii, ne punem toate speranţele, absolut toate, în câte cineva. Acel cineva e chemat să ne salveze, el e salvatorul naţiunii, el e izbăvitorul. E un soi de Caritas metafizic. Îmi imaginez că astfel de speranţe s-au pus în N. Ceauşescu la finele anilor şaizeci, dacă un om ca Paul Goma a mers până-ntr-acolo încât să devină membru al Partidului Comunist în acei ani. Speranţe gigantice, de nimic acoperite, s-au pus în Ion Iliescu în decembrie 1989, şi speranţe încă şi mai mari (şi mai goale) în 1996 în Emil Constantinescu. De fiecare dată era la fel: speranţe găunoase într-un om pe care nu-l ştim deloc şi care se dovedeşte a fi o lepădătură. Mi s-a părut că aici e un pattern. Nu cred că România are cum să-şi istovească vreodată capitalul de speranţă, aşa cum tot auzeam pe vremea când guvernul Convenţiei făcea gafă după gafă şi îşi imagina că e etern. În România se va spera pururea, fără acoperire şi fără înţelepciune, fără luciditate şi cu o oarecare bună ştiinţă a minţirii de sine. E un sindrom, un invariant cultural. Dar pattern-ul nu se aplică doar spaţiului politic, ci peste tot. Echipa naţională de fotbal speră că un nou Dobrin, un nou Balaci, va răsări pe teren şi va transforma impecabil toate loviturile libere şi va aduce calificarea la turneul final în mod miraculos. În spaţiul cultural, exagerările se ţin lanţ: "oh, dragul meu Apuleius bucureştean!" am auzit spus de atâtea ori despre vreun autor sau altul. Şi după doi-trei ani tot miracolul se răsuflă. În economie e de-a dreptul dureros. Întreprinderi care au fost fala erei socialiste aşteaptă să fie salvate de câte un miraculos investitor venit din ceriuri. În loc de acela, iată că la poarta fabricii vine un escroc cu ziare în valiză, care e invariabil primit bine, pentru că românii sunt oameni gata încărcaţi cu electricitatea statică a iluziei. Întrucât la porţile Orientului orice minune durează numai trei zile, toate aceste reputaţii bazate pe speranţe nesusţinute de nimic ajung să se spulbere foarte repede. Şi, cu toate acestea, nu ne învăţăm minte deloc! Ei bine, toate acestea sunt semne ale unei maladii la nivelul întregii societăţi; ele invită o comedie. Un astfel de roman se hrăneşte din materia momentului, din ridiculul inerent într-o lume nemântuită din De-ale carnavalului...

Neapărat o comedie, nimic altceva. Problema e prea mare, prea serioasă, iar absenţa lucidităţii noastre prea apăsătoare - ca să se poată trata cu altceva. Nu merge decât comedie. Am avut nevoie de atâţia ani ca să descopăr asta. Venea din timpul diez e experienţa acestei reflecţii.

(Bogdan Suceavă - Irvine, California, 21 septembrie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer