16.06.2010
Editura Polirom
Bogdan Suceavă
Venea din timpul diez
Editura Polirom
2004 (ediţia I, colecţia Ego.Proză) şi 2010 (ediţia II, colecţia Fiction LTD)



Citiţi o prezentare a acestei cărţi, scrisă de autor pentru LiterNet la lansarea primei ediţii.
Citiţi trei cronici ale acestei cărţi, apărute la lansarea celei de-a doua ediţii.

*****

Motto: "Bucureştii rămăsese credincioşi vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrâul mă uimi mai puţin decât descreerarea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atât de numeroase şi de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurând, la sfârşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte". (Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche)

1

Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încă de pe atunci sfârşitul istoriei şi vedeai, aşa cum o pasăre priveşte din văzduh furnicarul şi zăreşte torentul venind către muşuroi, pe când furnicile încă se bucură de soare, tot ceea ce avea să urmeze, din prima clipă a intrării sale în Bucureşti şi până la cea din urmă suflare a profeţiilor sale. Când a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat să-l acopere de glorie, iar el nu a venit călare pe un catâr, sub ramuri de măslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer îi fusese de mult hărăzită. Cu toţii aşteptam o minune. Mai ţii minte anii nouăzeci, cu toate tainele lor şi cu toată istoria lor nespusă? Iată că a venit acum vremea să li se scrie adevărata cronică. Multă vreme s-a povestit că la sosire el nu avusese chip, că abia mai târziu faţa i s-a conturat în contact cu aerul oraşului sau mai degrabă în contact cu sine, un soi de închegare a fiinţei de care nu s-a mai auzit. Se spunea că se născuse în satul ardelenesc Weissdorf, care în zilele noastre nu mai există şi nu mai e trecut pe hărţi, din tată sas şi mamă sârboaică, şi că, încă din prima clipă când l-a luat în mâini, moaşa ar fi rămas minunată de semnul ce-i acoperea pieptul şi care părea la prima vedere doar o urâtă schimonoseală, un beteşug din naştere. Aşa au crezut până în ziua când cineva a văzut pruncul cu pieptul dezgolit şi a zis:
- Sfântă Fecioară născătoare de Dumnezeu, ştiţi voi ce semn e acesta?

Adevărul e că ţăranii din satul acela uitat de lume nu călătoriseră niciodată prea departe şi nu le stătea gândul la lucruri care depăşeau hotarul satului. Privind pieptul dezgolit al copilului, bărbatul acela, mai umblat decât ceilalţi, a spus, urmărind cu degetul semnul întipărit pe pielea străvezie:
- Iată Calea Victoriei în chip de linie centrală, apoi Bulevardul Gheorghiu-Dej, Piaţa Victoriei, cartierul Titan, cercul acesta e şoseaua de centură, iar acest semicerc Drumul Taberei, aici, Lacul Herăstrău, şi aici, toate străzile cartierului Tei.

Când pieptul se încreţea, harta se schimba şi se vedeau alternări, succesiuni, alunecări şi întinderi, corespunzând nu unui singur timp, ci unei nesfârşiri de imagini la care era neclar unde-i începutul şi unde sfârşitul. Lucrurile păreau să se poată istorisi la fel de bine şi de la coadă la cap, şi asta a văzut ţăranul acela, care nu ştia prea multă carte şi nu avea nici darul prorocirii, dar care a spus, cu oarecare teamă:
- N-am mai auzit de una ca asta. Nu ştiu ce semn din naştere e acesta, dar seamănă cu ce nici nu vă gândiţi.

De fapt, spuneau alţii, n-a fost aşa. Nu se putea ca harta Bucureştilor să apară pe o piele de prunc a cărui mamă să fi fost sârboaică, ci locul naşterii sale a fost satul Valea Rea, sub muntele Nehoiu, într-o familie de oieri care în vechime purtaseră turmele până la Stara Zagora şi înapoi în fiecare primăvară, iar azi le urcau la stâna Gemenea, acolo unde pe vremuri fuseseră zăriţi singurii urşi albi din Munţii Carpaţi. O moaşă bătrână ar fi adus copilul la lumină şi l-ar fi recunoscut de când l-a spălat, boţ de sânge şi noroc şi suflare, zicând:
- Aceasta e însemnarea despre sfârşitului timpurilor sau însemnarea despre toate timpurile deodată.

Şi avea să mai spună, prorocind de la bun început ceva ce un popor întreg aştepta de veacuri:
- E harta Ierusalimului de-al doilea, semn născut, şi nu făcut, venit de la Domnul şi la care se cere închinare.

Drept care a scuipat pruncul de trei ori, să nu-i fie de deochi, l-a ridicat în văzduh către sălaşurile celor patru vânturi şi apoi l-a închinat soarelui.

Nu se ştie dacă nu cumva a doua poveste a fost plăsmuită după aceea, pe când încăperea lui era călcată noapte de noapte de mii de fantasme şi începuse să-şi acopere oglinzile cu ştergare albe şi să se roage cu glas tare. Dar aceasta a fost altă dată.

Mai târziu s-a spus despre el altceva: că fusese singurul om sub soare care a avut două naşteri. Cele două vieţi au pâlpâit departe una de alta într-un acelaşi timp, dar în nici una trupul său nu a fost întreg, nici închegat, ci numai un abur, de-ai fi putut să vezi prin el, aşa cum sunt atâţia copii străvezii pe cuprinsul Ţării Româneşti. Iar vestita intrare în Bucureşti, despre care spuneau unele zvonuri, n-ar fi fost decât întâlnirea celor două vieţi, împletirea celor două trupuri, ţeserea într-una a celor două inimi, suprapunerea semn peste semn a celor două piepturi. Nu se putea ca acest proces să se facă fără durere, aşa că tot ce ştim - şi asta după ce citim documentele, însemnările unora dintre martori, ziarele din perioada aceea şi după câte ne amintim şi noi - e că în seara zilei de 4 noiembrie 1992 salvarea cu numărul 17-B-1504 a adus la secţia de urgenţă a Spitalului Municipal un tânăr famelic, cu febră, căruia în primele clipe nu i s-a acordat nici o importanţă. Nu avem radiografii care să fi înregistrat ce se întâmpla cu trupul lui în acel moment, nici iluzii că primele observaţii medicale ar fi fost corecte sau suficient de atente. Nu au ştiut ce privesc. Au avut acel fenomen unic, admirabil, minunat sub ochii lor şi nu au ştiut ce privesc. E în natura umană să se presupună că orice fiinţă cu două mâini, doi ochi, un piept e neapărat om. Realitatea chimică e însă depăşită de cea metachimică, în virtutea căreia fiecare dintre noi e diferit, deşi e răspândită prejudecata că suntem compuşi cu toţii din aceleaşi substanţe. Febra i se ridica la nesfârşit - şi abia atunci când a făcut 44°C, o soră a observat că ochii-i lucesc mult prea tare şi buzele-i murmură şi venele-i fierb, precum la amestecarea unui destin transilvan cu unul muntenesc, precum la fierberea cerului cu lutul. L-a auzit spunând ceva şi ea a crezut că înţelege astfel:
- Vino după mine cu îngeri cohorte, la naşterea nouă, în timp.

Nu avea nici un sens, nu-i aşa? N-ar fi fost cu nimic diferit delirul lui de cel al oricăruia din salonul de furioşi, dacă n-ar fi fost claritatea de cristal a dicţiei, pronunţia corectă şi clară, de parcă n-ar fi fost încă spus ceea ce era de spus şi acum venea clipa aleasă, ceasul când urma să rotească aerul dimprejurul său cu cuvinte, întremătoare cuvinte, lecuitoare descântări, formule închegătoare, dintre care cele mai multe n-au mai fost vreodată auzite, spuse, gândite.
- Mda, a zis medicul Pamfilie, care se întâmpla să fie de gardă, nu are nimic neobişnuit, e unul dintre febrilii obişnuiţi pe care ni-i aduc în ultima vreme de pe străzi, care sug aburi de vopseluri din pungi, dorm în canale, totul e normal. Să i se dea o aspirină. Să fie lăsat să se ducă.

Pe fişa eliberării din spital se poate citi, scris de o mână grăbită, numele, Vespasian Moisa. E primul document despre el, pentru că înainte de acesta nu este nimic. Nici certificat de naştere, nici foaie matricolă şcolară, nici fişă de vaccinare, absolut nimic.

Aici povestea începuturilor se încheie, ca şi documentaţia noastră, căci faptele devin subţiri ca hârtia de Biblie, ca pânza de păianjen, ca gândul de dragoste. Regăsim numaidecât firul istoriei o lună mai târziu, la Piteşti, la o conferinţă cu sala aproape goală pe care urma să o susţină profesorul de istorie Diaconescu, unul dintre respectabilii cetăţeni ai urbei. Era iarnă. Pe vremea aceea, profesorul ajunsese aproape de orizontul final al teoriei sale de-o viaţă. Şi-o expusese întâi la o conferinţă de istorie în 1985, unde nu cucerise decât ridicări din umeri şi zâmbete, apoi lucrase împreună cu reputatul medic Apolodor Arghir şi argumentase detaliile sau mai degrabă componentele tehnice ale laturii medicale a teoriei. În primă instanţă, profesorul nu avusese nici un fel de succes cu expunerea ideilor sale, poate şi unde represiunea dictaturii ostoia în faşă energia multor idei superbe, entuziasmul multor inventatori şi creatori, precum şi eleganţa demonstraţiei multor înţelepţi, matematiceni sau logicieni, filozofi sau fizicieni. Profesorul Diaconescu bea cafeaua fără zahăr, era vegetarian, umbla încălţat numai cu sandale spre a-şi asigura aeraţia continuă a piciorului (oricât i-ar fi fost de dificil, rămânea credincios acestui principiu şi iarna) şi vorbea foarte mult despre Sartre, una dintre referinţele sale preferate. În plan politic, era un admirator necondiţionat al lui Gandhi. După conferinţa profesorului, tânărul care s-a prezentat cu numele de Vespasian Moisa l-a întrebat:
- V-aţi gândit să scrieţi o carte despre toate acestea?

Profesorul se simţi stânjenit, aşa cum şedea acolo, în faţa unei săli goale, în prezenţa a cinci-şase membri ai clubului de naturism.
- Dragul meu, a răspuns profesorul cu un zâmbet pierdut, nici literatura, nici teoria nu pot influenţa istoria.

Avea foarte multă dreptate: toate paginile pe care le definitiva erau invariabil lovite de aerul literaturii. În esenţă, teoria lui nu conţinea nimic literar, dar aspectul liric pe care-l căpătau absolut toate textele sale le dădea un caracter buimac, ce captiva pentru o clipă, doar pentru o clipă, cititorul sau spectatorul. Iată despre ce era vorba. Conform teoriilor clasice din anii cincizeci sau şaizeci, geto-dacii ar fi ajuns la nord de Dunăre în jurul anului 3000 î.Hr. Către anii şaptezeci, a început să se acrediteze ideea că geto-dacii veniseră o dată cu primele valuri indo-europene, probabil cu circa o mie de ani mai devreme. Profesorul Diaconescu era mult mai ferm, el avansa cu certitudine anul 5000 î.Hr. şi argumenta vehement cu pasaje eterogene din Dio Cassius, Herodot, Apuleius, George Coşbuc, Octavian Goga şi alţii. O dată această parte a teoriei complet demonstrată, profesorul afirma că încă de atunci geto-dacii vorbeau limba română, cea pe care o vorbim noi azi, ceea ce aducea vechimea limbii române la peste şapte mii de ani şi transforma idiomul pe care-l folosim noi în viaţa de zi cu zi în cea mai veche limbă vie de pe planeta Pământ. Bineînţeles, polemiza profesorul, ar mai fi şi teoria că limba română ar fi o descendentă a latinei. E o teorie răspândită, în unele situaţii se studiază la şcoală... Posibil, desigur, dar acest aspect al succesiunii ar trebui să fie o chestiune mult mai veche decât anul 5000 î.Hr., adică nici măcar nu ne mai interesează prea mult azi. Faptul esenţial e că limba română este un idiom extrem de vechi şi că acest idiom trebuie citit şi interpretat în termenii unui cod. Putem vorbi despre adevărata înţelegere a limbii române numai după descifrarea sensului iniţial şi foarte secret codificat în silabele şi literele fiecărui cuvânt. Cum limba română are ortografie fonetică, decodificarea nu depinde de grafie: la un adevăr analog s-ar fi ajuns şi dacă s-ar fi analizat textele în grafie slavonă. Dincolo de cuvintele limbii române, era convins profesorul, se află un cod pe care nici cei mai înţelepţi iniţiaţi nu l-au descifrat vreodată. Îi plăcea să spună că limba română e cifrul de la seiful universului, e o cale de acces lăsată la îndemâna omului, ca s-o găsească şi s-o înţeleagă - ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi pitit cheia de la casă sub preş.

Prima persoană pe care profesorul a convins-o a fost nepotul său, Emanuel. Adevărul e că Emanuel era un tânăr adolescent cu sincere sentimente patriotice, în care teoria străvechimii limbii române găsise un sol fertil, la fel cum sămânţa purtată de vânt găseşte un sol afânat şi purtător de rod. Educaţia lui Emanuel fusese foarte complexă, incluzând nu doar note bune la şcoală, ci şi ample audiţii radio sau TV. Emanuel rămăsese cu o sensibilitate vecină cu trauma din vremurile când ascultase intensiv la radio Cenaclul Flacăra, ale cărui emisiuni se transmiteau în fiecare joi seara şi pe care îl urmărise pe stadion de douăzeci şi şase de ori nu numai la Piteşti, ci şi la Titu, Costeşti, Găieşti, Topoloveni, Leordeni, Bragadiru, Vedea şi alte diferite locaţii. Pentru el, impresia fusese atât de adâncă încât formula magică 1 Decembrie ne e Unirea îl scălda în lacrimi, iar versurile Şi totuşi există iubire,/ Şi totuşi există blestem, chiar şi fredonate alene, îi provocau erecţii scurte şi repezi, ca ploile de vară, încheiate spasmodic, de pe urma cărora rămânea sfârşit şi fără suflare.

Profesorul i-a expus lui Emanuel concluziile sale parţiale în primăvara lui 1989. S-a întâmplat în camera profesorului, la ceas de seară, când geamul deschis îngăduia în încăpere aerul gravid de zgomotul zilei, pe cea mai încărcată arteră din nordul Piteştiului:

- Să ne imaginăm că limba română s-ar ortografia în ideograme, nu altfel decât japoneza, se lansă profesorul în argumentaţie, cu părul vâlvoi, cu degetul agitat prin aer. Să ne imaginăm că fiecare ideogramă ar corespunde unei silabe. Apoi, fiecare silabă nu ar avea doar unicul ei sens sonor, ci şi o semnificaţie secundă, codificată de trecerea mileniilor şi care ar putea conţine remediul ascuns pentru restaurarea în rost iniţial al respectivului lucru, în cazul deteriorării sale în cursul următorilor şapte mii de ani.

Profesorul reuşise să decodifice lesne faptul că so sau sol înseamnă "soare", ceea ce traducea cuvântul solitudine prin: "cel născut sub un soare stingher". Ridiche însemna ceva ciudat: "pe mine mie redă-mă". Nepotul Emanuel a fost entuziasmat, deşi întreba din când în când tot felul de detalii stupide:
- Dar de unde ştim noi că geto-dacii cunoşteau cuvântul solitudine?
- N-am nici o îndoială, clătina din cap profesorul, cu ochii închişi, parcă în transă. Cele două limbi sunt, la acest nivel al vocabularului, identice. E un lucru simţit de pe vremea lui Samuil Micu-Klein. L-a mirosit bătrânul, fără îndoială!

Apoi profesorul adăuga:
- Dar oare ce înseamnă toate acestea?

Căci i se părea că teoria lui era doar o parte a unui întreg mult mai amplu, mult mai profund.

Limba română trebuie mulsă de sensuri, mai spunea el. Lichefiate verbele, deplasmată rădăcina sensurilor, prizaţi aburii fierberii ei, torsionat spaţiul dintre substantive, căci acolo Domnul Dumnezeu, Cel Ce Este, temut fie numele Lui, a pus cheia unor sensuri mântuitoare. Dacă urmezi acea cheie, poţi să culegi leacuri pentru care omenirea s-a zbătut dintotdeauna. Este incredibil cât de clar şi cât de simplu e totul. Toate ideile geniale, credea el, sunt simple, sunt naturale, pot fi comunicate foarte direct. De pildă, la Einstein: totul este relativ, fir-ar să fie. Asta nu e o idee complicată, nu-i aşa? Emanuel dădea din cap şi îl încredinţa că nu, nu este.

Doctorul Apolodor Arghir era pasionat de ideea că ar putea descoperi măcar unul dintre acele leacuri de aur. Nu era omul care să viseze o viaţă întreagă că ar putea născoci leacul cancerului, leucemiei sau al diabetului, ci un om la locul lui, cu gânduri şi dorinţe foarte pământeşti: un bărbat înalt, cu un chip rotund, cu ochi mari, albaştri, mergând uşor aplecat şi împingând înainte o chelie lucioasă, complet mântuită de păr. Doctorul Arghir visa să descopere remediul definitiv al calviţiei. Era dezgustat de toate rezultatele medicinei moderne, pe care ajunsese s-o considere, în totalitatea ei, toxică atât pentru medic, cât şi pentru pacient. Îşi pierduse orice interes pentru reviste sau tratate de specialitate, conferinţe sau informări, pe măsură ce începea să creadă tot mai mult în medicina tradiţională, naturistă, cea care se practica în popor înainte ca Vasile Alecsandri să frecventeze la Paris cursuri de anatomie. Era în perioada în care fusese numit secretar de partid al Spitalului Municipal din Piteşti, imediat după ce i se aprobase cumpărarea unei Dacii bleumarin cu bord de Canada. Conferinţa pe care a organizat-o atunci la Spitalul Municipal era intitulată Noi cercetări în vederea vindecării cancerului şi a fost deschisă tuturor vindecătorilor din întreaga lume, indiferent de pregătirea lor academică sau regimul politic al ţării de unde proveneau. A fost o conferinţă pe cinste, despre care la vremea aceea au relatat agenţiile Reuters şi TASS. La acel simpozion a venit şi vraciul Ougadou Li Gamba Wazaba Mimou, al cărui fiu studia stomatologia în Bucureşti cu o bursă a Republicii Democratice Zair, şi care a performat un dans total de extirpare a tumorilor ce a şocat şi extaziat întreaga audienţă, provocând în sală leşinuri şi echimoze. El a venit la Piteşti însoţit de o formaţie de 12 toboşari care au zguduit din fundaţii clădirea spitalului, de se mai văd şi astăzi urmele.

O vreme, până ce l-a întâlnit pe profesorul Diaconescu, doctorul Arghir încercase felurite forme experimentale de tratare a bolnavilor prin muzică (experimentul vraciului zairez l-a pus serios pe gânduri). Atribuia aceste înclinaţii înrudirii sale, printr-un strămoş comun, a cărui atestare documentară o considera consemnată în jurul anului 1770 într-un document recuperat cu greu dintr-un sat din Caucaz, cu mari muzicieni de origine armeană, printre care şi Charles Aznavour. Începuse să se gândească dacă nu cumva singurul remediu împotriva cancerului era Bach. Pacienţii, mulţi aflaţi în situaţii medicale disperate, semnau formularul de accept al unui tratament de natură experimentală şi începeau şedinţe de audiţii şi ceaiuri medicinale. Se spunea că doctorul Arghir a renunţat la acest proiect în primăvara în care se răspândise în întregul oraş vestea beteşugului său ireductibil: era total afon. Nu putea trata pe nimeni cu muzică, după cum o cârtiţă n-ar putea explica armonia culorilor dintr-un portret de Picasso sau din sâmburele unui răsărit de soare pe plaja de la Costineşti. Zvonul a devenit public în urma mărturiei unei profesoare de muzică, amanta doctorului, care încerca de multă vreme, în momente de recluziune, să-şi motiveze amantul cu Bolero-ul lui Ravel, fără a primi vreodată mai mult decât nişte răspunsuri ambigue. Întrucât ea a considerat că nu era vorba de o incoloră, inodoră şi insipidă impotenţă care se amplifică o dată cu neiertătoarea trecere a vremii, a continuat o suită de experimente al căror subiect era dragul de Apolodor, ajungând în cele din urmă la concluzia că urechea lui muzicală e plată. În acea perioadă, extrem de nefastă atât pentru viaţa lui sentimentală, cât şi pentru aceea de cercetare, când zvonurile despre amanta sa muzicală ajunseseră la urechile soţiei, doctorul Arghir s-a apropiat de profesor. Petreceau lungi după-amieze discutând şi fumând, despicând firul în patru şi analizând posibilele analogii între teoria străvechimii idiomului codat şi adevărurile medicale imuabile. Au dus comparaţiile până la nivelul studiilor moderne. În cele din urmă, au decis să studieze unul dintre motivele mitologice fundamentale ale poporului român, un mit care ar putea data din jurul anului 5000 î.Hr., mai precis mitul mătrăgunei. În fapt, acesta avea să fie leacul neaşteptat al calviţiei, întrucât silaba che adunată cu silabele li şi e, apoi transformate după o lege a decodificării la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dădeau numele secret al mătrăgunei. Chelie, adică mătrăgună. O fiertură de mătrăgună, în care se mai punea şi hidroxid de sodiu, piele uscată de capră, Coca-Cola şi unt, dădea un efect spectaculos, transformând orice spân într-o persoană cu o podoabă capilară respectabilă. Apariţiile publice ale doctorului Arghir după tratament au fost atât de surprinzătoare, încât nu l-a mai recunoscut nici măcar ofiţerul de Securitate care culesese rapoarte de la el vreme de zece ani. Un păr negru, cârlionţat, strălucitor, afro, acoperea ceea ce fusese multă vreme cea mai celebră chelie a oraşului.

Faptul că teoria era adevărată ar fi trebuit să le aducă mii de pacienţi celor doi descoperitori. Lucrurile au luat însă o turnură neaşteptată. Într-o seară de după conferinţa amintită, profesorul Diaconescu a primit vizita lui Vespasian Moisa. A avut loc, în biroul profesorului, o discuţie pe teme de religie şi istorie. După nici o oră, profesorul l-a sunat pe doctor şi l-a chemat de urgenţă la el. Avea o voce tremurată, vocea unuia care văzuse de aproape hăurile lumii, lucrurile ultime ale înţelepciunii, dincolo de care toate adevărurile sunt egale şi în faţa cărora impostura şi strădania sunt totuna. Era şocat. Era dincolo de hotare, era în ţara lui Lerui-Ler.
- Teoria noastră, i-a spus la telefon, e indubitabil adevărată şi este parte a ceva mult mai înalt şi mult mai aproape de ceruri.

Doctorul s-a lăsat convertit mult mai greu: a durat aproape trei ceasuri. Cu el, Vespasian Moisa a avut de desfăşurat o suită de argumente devastatoare, implicând subtilităţi de anatomie şi logică, şi, izvorând din sfera ideilor, demonstraţia după care alergase veacuri întregi înţelepciunea orientală: din alcătuirea corpului omenesc rezultă existenţa Domnului Dumnezeu. Către miezul nopţii, profesorul şi doctorul s-au aşezat în genunchi în faţa lui Vespasian Moisa şi i-au spus: "Tu eşti Învăţătorul nostru!".

Acestea s-au întâmplat la 26 februarie 1993 şi constituie prima convertire spectaculoasă pe care istoria Învăţătorului o consemnează. În termeni strict filozofici, Diaconescu şi Arghir şi-au pus teoria în slujba unei credinţe, a unei erezii, a unei construcţii teoretice despre a cărei validitate avea să decidă istoria. Ei doi au fost primii dintr-un lung şir de credincioşi convinşi dincolo de orice îndoială că Vespasian Moisa e profet al Domnului Dumnezeu. Mintea lor nu avea o structură exagerat religioasă, nu erau fanatici religioşi ce abia aşteptau să li se spună lucruri de care erau dinainte convinşi, cu toate excesele teoriilor lor anterioare. În acest sens, trebuie vorbit despre o convertire spectaculoasă.

Vespasian i-a îmbrăţişat, i-a ridicat în picioare şi le-ar fi spus aşa: "Voi aţi descoperit adevărul vostru în părţile de cunoaştere care v-au fost date. Numai un om cu două naşteri putea să vadă însă întregul, căci întregul vine de la Domnul din Ceruri. Am venit, vi l-am adus, sunt aici pentru voi".

Când Vespasian Moisa le-a trimis cuvânt să vină la Bucureşti, câteva luni mai târziu, la începutul verii anului 1993, căci ceasul întregirii Cetăţii sosise, atât profesorul Diaconescu, cât şi medicul Arghir au lăsat baltă serviciul la spital, familiile, orice altceva şi au venit la Bucureşti. Aşa aveau să facă atâţia alţi oameni, pentru că Vespasian aducea Viaţa, Adevărul, Libertatea. E mai complicat de explicat, dar aşa a început totul.

2

Pe vremea aceea trăia în locul de diavolească splendoare chemat Ferentari un tânăr înalt, cu păr lung şi obraz alb, ca de fată. L-am văzut cu toţii în staţia de metrou de la Piaţa Universităţii unde, în repetate rânduri, a interpretat un amestec strălucitor de cântece andine şi balade rock, un repertoriu divers în care figurau la loc de cinste piesele glorioase ale formaţiei Phoenix. Cântecul lui favorit era Andrii Popa, deşi acasă, în secret, pentru flow, asculta şi Mozart. Îl adora pe Mozart. Prietenii îi spuneau Trubadurul, dar numele lui era Toni. Locuia cu bunica lui, o bătrână cinică şi foarte realistă, care îi spunea toată ziua cât regretă că anii de libertate economică nu au venit decât atât de târziu. Şi îl îndemna să se ducă în oraş, ca să facă bani. Afacerile ei conţineau potenţialul uriaş al marilor întreprinderi din perioada interbelică şi păreau a fi strivite imediat de fiscalitatea lumii de sfârşit de veac XX. Toni nu înţelegea nimic din toate acestea. Atâta vreme cât avea minima libertate de a se trezi la zece dimineaţa şi a pleca în oraş cu chitara pe spate, nu-l interesa nimic altceva. O vreme s-a întâlnit cu alţi fani ai muzicii alternative la margine de Cişmigiu, unde a încercat să se lipească de una dintre formaţiile în proces de eternă evoluţie şi perpetuă constituire. Mulţi trecători îi confundau cu un grup de homosexuali, îmbrăcaţi straniu, în tot felul de costume de piele cu inflexiuni etno. Nici vorbă de aşa ceva. În perioada aceea l-a întâlnit Margot.

Pe atunci Margot îşi purta tristeţea în colţul buzelor şi o transmitea celor din jur ca pe o strălucire. Nu avea planuri de viitor, nu avea planuri nici pentru ziua de mâine. Purta jeanşi stâmţi, negri, şi bluze foarte colorate, mereu în contrast cu ochii ei verzi care, atunci când era îndrăgostită, deveau albaştri. Povestea de dragoste dintre ea şi Trubadur a fost cea mai frumoasă dintre toate poveştile de amor trăite vreodată. Au fost surprinşi de o patrulă a jandarmeriei făcând dragoste într-o baie de raze de lună în plin Herăstrău şi au scăpat fugind, ţinându-se de mână şi râzând. Fugeau nu doar de cei doi soldaţi petrificaţi de uimire, ci de o întreagă lume, o lume îndepărtată şi neprietenă, indiferentă, conformistă şi ireparabil tâmpită, pentru care cel mai bun leac era să o aneantizezi cu ceva amor. Peste toate necazurile se toarnă amor, zicea o romanţă cântată la mişto de Trubadur în vremea aceea. Îşi erau propria lor lume, aşa îi şoptise ea de multe ori, iar el preluase replica aceasta în ultima strofă a romanţei. De când o cunoscuse pe Margot, Toni începuse să cânte excepţional, să-şi compună propriile cântece, să capete o voce matură şi (unii îi spuneau aşa) o atitudine de artist. "La dracu'", spunea el, "să lăsăm totul deoparte şi să cântăm". Chestia asta era nouă pe atunci, pentru că marele trend underground fusese pentru o vreme "hai să cântăm până cade guvernul". Cu toate că punea foarte mult suflet în tot ceea ce făcea, cu toate interpretările sale de calitate, cu toate că putea fi auzit de un întreg Bucureşti totdeauna în trecere, nu l-a remarcat niciodată nimeni. Adică nu l-a remarcat nimeni dintre cei care ar fi putut sesiza diferenţa. Părea sortit să strălucească necunoscut - ca şi cum harul lui ar fi fost atât de unic, încât numai cei iniţiaţi l-ar fi putut aprecia. Stătea pe scările câte unui bloc de pe Bulevardul Magheru, cu o pălărie neagră întoarsă în dreptul lui, cu Margot alături şi, aripă lângă aripă bătând, umplea aerul de armonii. La ceasul prânzului, Margot îi spunea: "Dă-i în mă-sa pe toţi, hai să ne cărăm de aici". "Hai să punem nişte leac peste lume", venea răspunsul.

Către seară cânta uneori cu vreo formaţie de stradă la Piaţa Romană. Era un alt gen de muzică, la care instrumentaţia era îngrijită de alţii, dar care aveau absolută nevoie de vocea lui. Fără vocea lui, anii nouăzeci în Bucureşti ar fi fost ca anii şaptezeci fără Garfunkel.

Margot fuma absentă în seara când a apărut Barbie. Nu s-ar fi gândit pe atunci că de undeva ar fi putut s-o pască vreun pericol. Fata asta era ca o păpuşă, filiformă, şerpuitoare, cu un ton insinuant în fiecare cuvânt şi cu nişte ochi albaştri care, atunci când se îndrăgostea, deveneau verzi. Umbla cu un bloc gigantic de desen sub braţ, imortalizând copiii străzii, accidentele de maşină, gunoaiele neridicate din centrul oraşului, pe care le desena în chip de peşti pe uscat transfiguraţi în formă de bipezi contemporani, portrete de mutanţi schilodiţi care semănau vag cu prietenii ei sau cu preşedintele Ion Iliescu, pe care prefera să-l figureze cu un corn în frunte şi un penis răsfrângându-i-se din gură, pentru a figura cumva virilitatea discursului politic dominant în epocă. Dacă ai fi stat de vorbă cu ea, ai fi aflat numaidecât că nu vorbeşte frumos. Adică era bine-crescută şi, în felul ei, politicoasă, doar că n-ar fi fost potrivită, să zicem, să lucreze ca educatoare de grădiniţă: copiii n-ar fi învăţat de la ea poezii, ci cântece de ruşine. De la prima privire, Barbie a remarcat că Toni are o siluetă mai frumoasă decât David al lui Michelangelo. A trăsnit-o imaginea lui, era diabolic de frumos, atât de frumos încât era incorect pentru restul lumii ca o persoană să arate aşa. În aerul dens al înserării, silueta lui părea fosforescentă, părea combinaţia câştigătoare de la seiful nopţii. Sub privirea absentă a lui Margot, între două cântece, s-a apropiat de el şi, fără ca nimeni altcineva să audă, l-a rugat să-i pozeze nud.

După două zile, Margot a năvălit în atelierul pe care Barbie îl improvizase într-o casă de la margine de Bucureşti, unde locuia singură, ca la ţară, în mijlocul unei lumi haotice de găini moştenite de la bunica, curcani recalcitranţi şi câini comunitari refugiaţi politic sub un şopron în derivă. Margot o găsise cu dificultate, după ce întrebase prin tot oraşul: unde dracu' stă tipa aia care desenează orduri? Da, se pare că a dispărut cu Toni acum câteva ceasuri, o să-i împrăştii creierii la picioare, îi desfac vintrele şi-i las carcasa în părăsire la soare, o desfigurez cu vitriol, cum de a putut să facă una ca asta? O sufoc în plastilină! Apoi a trecut din faza declaraţiilor în faza mâniei tăcute până când i-a găsit.

A năvălit în încăperea de la stradă a casei aceleia vechi, de un oarecare stil levantin trecut prin viziunea brâncovenească a nevoii care ne învaţă, şi nu a găsit pe nimeni. Perdelele grele se lăsau bătute de vânt. Pe masă, două pahare de vin roşu, rămase probabil de ieri seară. Margot a intrat în holul de la jumătatea casei, apoi în cea de-a doua încăpere. L-a văzut aşteptând cuminte, gol, în faţa şevaletului ei, aşa cum îl pusese ea. Bărbatul devenise lut care se putea modela. Margot şi-a dat seama dintr-o privire că spiritul liber al Trubadurului ei purta sfori de paiaţă şi că altcineva i le joacă pe degete. Barbie s-a întors şi a privit-o cu aerul unei stăpâne de sclavi. Privirea nu i s-a schimbat nici atunci când a zărit în stânga lui Margot lama cuţitului. Apucase să deseneze cel mai reuşit dintre studiile ei în cărbune: era un bun moment de a muri fericită. A urmat o luptă scurtă, o încleştare în care lama cuţitului trecu de câteva ori când pe la gâtul uneia, când pe la al celeilalte.

Dar nu a fost să fie moarte în ziua aceea. Toni avea şi darul de a împăca sufletele. Adevărul e că nu ştim cum a făcut de a ieşit cu bine de acolo, nu există nici un zvon despre această istorie, iar fără zvon nu ştim să povestim. Le-a vorbit. Le-a explicat. Le-a cântat. Le-a topit inimile lor de femei inteligente şi sensibile. Mai târziu s-a spus că aceea ar fi fost prima noapte când au dormit toţi trei împreună, în cea mai curată îmbrăţişare de sub soare. Stătuseră de vorbă ore în şir şi au descoperit că fiecare dintre ei e neîntreg fără ceilalţi doi. Ajunseseră să-şi înţeleagă dragostea, aşa încât nici urmă de gelozie nu mai încăpea, ca şi cum ar fi fost un dodecaedru ale cărui feţe se ridică toate douăsprezece din lut, în armonia tuturor poziţiilor foetale, spre recompunerea unei triade originare, de două ori femeie, o dată trubadur, repetate până la perfectă completare.

Toni nu era deloc genul care să aparţină unei singure femei. Un an mai târziu, se spunea despre el că avea amante de toate vârstele, meseriile, culorile părului şi orientările artistice, în toate colţurile oraşului Bucureşti. Învăţase oraşul pe dinafară şi le vizita atât de des, încât nu mai cânta aproape deloc, aproape niciodată, şi le făcea cadou o garoafă roşie la prima oră a dimineţii şi câte un amor senin şi la fel de limpede precum un cristal de Boemia, fiecăreia aşa cum îşi dorea ea, fiecăreia la fel ca în visul ei cel mai frumos. Frumuseţea îi devenise pierzanie, rătăcire şi închisoare.

Cu adevărat îndrăgostită de el a fost Magda Arsenie, poeta ale cărei versuri ne-au impresionat atât de mult în anii optzeci: Întoarce-te, lună, în părul meu/ Şi deschide-mi ochiul secret al dragostei,/ Erotica selenară a luminii, a scris ea în volumul Dragostea, când clepsidra eşti tu. Era înnebunită după el. Nu ştim când l-a întâlnit Magda pe Trubadur, dar cu certitudine diferenţa de vârstă de aproape două decenii dintre ei nu a contat prea mult. Fusese o femeie foarte frumoasă şi nici spre vârsta de patruzeci de ani nu-şi pierduse din strălucire. Aproape la fel de înaltă ca el, avea un chip înnobilat de o privire luciferică. Silueta ei longilină îi îngăduia o flexibilitate fizică pe care Toni o numea tigritudine, după o vorbă născocită de Wole Soyinka şi care, în contextul originar, însemna altceva. Părea o balerină îmbătrânind frumos. Era foarte diferită de tinerele pe care Toni le întâlnise până atunci. Pentru unii ar fi putut să fie un mister: de ce oare un tânăr cu atât de multe iubite devenise fascinat de o bătrână poetă, când în fiecare noapte Barbie şi Margot (care se mutaseră împreună şi de acum nu se mai jenau să se sărute în public, nici să se înscrie în toate asociaţiile celor de orientare sexuală alternativă) îl aşteptau la o margine de Bucureşti?

Într-un astfel de moment a apărut în viaţa Trubadurului Vespasian Moisa şi a stat de vorbă cu el. Era la ceasul două din noapte, şi Toni se întorcea pe jos dintr-un colţ al Bucureştiului către celălalt. Vespasian stătea în poziţia lotusului pe trotuar. Toni i-a spus bună seara. Discuţia a fost simplă, directă, strălucitoare. A fost ca şi cum l-ar fi fost schimbat cu totul, ca şi cum în locul tânărului născut pentru a iubi ar fi fost adus altcineva spre a-i uzurpa identitatea. Mai devastatoare decât convertirile spectaculoase de altădată, pentru Toni, descoperirea Căii Domnului a semănat mai puţin cu o revelaţie, cât mai degrabă cu un atac de cord. I s-a părut că atunci se deschid cerurile şi-l primesc în braţele lor uriaşe, braţe tandre, mai de dorit decât îmbrăţişarea dragostei.

De atunci lucrurile s-au schimbat foarte mult. Pentru că Toni era cunoscut de foarte mulţi tineri din Bucureşti. Era ascultat, imitat şi avea un farmec care nu era întrecut decât de harisma lui. Atunci când Toni a ajuns să povestească tuturor amatorilor de etno-rock, punk, balkan-jazz, reggae şi traditional rock că singurul şi adevăratul profet pe care l-a născut vreodată poporul român era Vespasian Moisa, zeci şi apoi sute de oameni care nu aveau nimic altceva au început să-l caute. Era începutul verii. Ceasul întregirii Cetăţii sosise.

0 comentarii

Publicitate

Sus