Traducerile din poveste

Citiţi postfaţa acestei cărţi şi un discurs de la lansarea ei la Bookfest 2010.


Totul a început ca o glumă. În anii '80, după ce lungi perioade de timp singurii interlocutori de limbă spaniolă mi-au fost cubanezii şi câţiva chilieni exilaţi - colegii noştri de curs, primiţi în cartiere special amenajate pentru ei, Drumul Taberei de pildă, chilienii fugind de represiunea guvernului Pinochet şi poposind un timp în România, în drumul lor spre Suedia - brusc mă trezesc cu un ziarist-politician din Argentina, i-am uitat în timp numele, venit incognito în România, la un Congres comunist. Pe paşaportul lui, la venire, nici măcar nu figura ştampila de intrare în România. Ce trebuia să fac eu? Să-l plimb, să iau masa cu el, să asist la lucrările Congresului, să-i traduc. Era prima oară când puteam, fără vigilenţa băieţilor "cu ochi albaştri", să stau de vorbă în tihnă cu un vorbitor de limbă spaniolă, şi nu cu unul oarecare, ci cu un argentinian - dublă bucurie pentru mine. În "argentiniană", vorba lui Julio Cortázar, interlocutorul ţi se adresează cu vos, cu che, dintr-o dată auzi melodiosul cabajo, janto, jamas, în locul castilianului caballo, llanto, llamas... Ce mai, o încântare pentru auz! Cursurile de literatură hispano-americană, cele mai interesante din facultate, fuseseră un deliciu când ajunsesem la scriitorii latinoamericani, revendicându-se din acel "boom" al literelor hispanice, care zguduiseră din temelii edificiul narativ de până atunci. Şi, pe lângă un columbian numit Gabriel García Márquez, un cubanez, Alejo Carpentier, un mexican, Carlos Fuentes, un peruan, Mario Vargas Llosa, de departe m-am simţit atrasă - ca o spontană şi tulburătoare îndrăgostire - de tot ce însemna scriitură argentiniană. L-am ales pe Ernesto Sábato la lucrarea de licenţă, Apocalips şi catharsis în opera lui Ernesto Sábato, aşa se intitula teza mea; au urmat apoi iubiri numite Adolfo Bioy Casares, Manuel Mujica Lainez, Leopoldo Marechal, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar. Aşa cum începutul secolului al XVII-lea dăduse nume geniale în pictura mondială, un Rembrandt contemporan cu Diego Velázquez, de pildă, aşa se iviseră aceste nume mari, toate nimerindu-se odată în miez de secol XX, pe acelaşi continent sud-american, uluind o lume întreagă cu plăsmuirile lor.

Oaspetele meu argentinian adusese, printre altele, câteva ziare argentiniene unde nu abundau ştirile politice, din fericire pentru mine, ci evenimentele culturale. Două ziare mi-au atras atenţia în mod deosebit. Într-unul, citesc un titlu: Nunca estuve más allá del bien o del mal (Nu m-am aflat niciodată dincolo de bine sau de rău) - Borges, la optzeci de ani, dând un interviu şi vorbind despre literatură, viaţă, modelarea caracterului. Nu mai reţin detaliile acelui interviu borgesian, un lucru mi-l amintesc însă cu precizie: la vârsta aceea înaintată, Borges, orb de câteva decenii, povestea cum începuse să studieze limba japoneză - o limbă în care există douăzeci de cuvinte diferite pentru cele douăzeci de nuanţe de roşu existente. Parcă văd surprinderea interlocutorului: aşadar nu-i destul că scriitorul are o vârstă respectabilă, o memorie prodigioasă, un curaj nebun să înveţe o limbă cu atâtea ideograme; el mai trebuie să şi reţină douăzeci de cuvinte pentru definirea culorii focului şi sângelui, şi oare cum să le reţii dacă ochiul nu le poate închipui, ci doar memoria-amintire? Şi totuşi, explica Borges dezinvolt, limba aceasta îl pasiona, închipuirea roşului prin negura timpului nu-l deranja, dimpotrivă; totul îi părea amuzant, un joc. O spunea atât de firesc şi construia o argumentaţie atât de sănătoasă în sprijinul ideii de a deprinde o limbă străină indiferent de vârstă, încât n-am rezistat şi am povestit cele citite, pe un ton admirativ-încântat, prietenilor şi soţului meu. Când povestesc ceva care mă emoţionează, probabil c-o fac într-un mod aparte: timbrul schimbat, detalii savuroase, timiditate înghiţită; oamenii din jur tac, ochi măriţi, mi se cere să nu mă opresc, să continui, să mai spun... De-astă dată soţul meu a venit cu ideea: De ce nu traduci ceea ce ne-ai povestit? Să se bucure şi alţii... "De ce nu?" mi-am zis.

De aici a pornit totul. Nu de la cursurile practice din facultate, altminteri interesante; cel cu Cristina Hăulică de pildă era o delectare: femeia aceasta era mereu veselă, iubea toată grupa de limbă spaniolă (13 oameni), ne incita să citim şi să încercăm să traducem cât mai mult, degeaba însă; pe vremea aceea habar n-aveam că microbul acesta zăcea în mine, ştiam doar că existau un Darie Novăceanu, o Miruna Ionescu, că se tradusese excelent Góngora, că Ion Frunzetti şi Edgar Papu se încumetaseră să tălmăcească pentru a doua oară din spaniolă, după Al. Popescu Telega, în 1944 - nu din franceză, ca Heliade Rădulescu în urmă cu un secol - pe Don Quijote şi mi se părea o muncă titanică, o activitate solitară, migăloasă, nicicând suficient răsplătită... Eu mai eram şi începătoare la limba spaniolă; venită din provincie, unde această limbă nu se studia, spaniola a însemnat pentru mine de fapt un instrument-prieten, care mi-a făcut viaţa mai suportabilă în primii ani de adaptare la viaţa dură a Bucureştiului.

Mai târziu l-am regăsit pe Borges într-o altă ipostază, într-un alt ziar cultural al prietenului meu argentinian: cu o poezie inedită, poate chiar până azi necuprinsă în niciun volum de versuri. Aflându-se la Atena, în Plaka tavernelor, cu fum, fructe de mare şi mai ales muzică, Borges ascultă un cântec mistuitor, un cântec grecesc interpretat live de muzicanţi, chiar acolo, în faţa lui. Îi ascultă şi nu mai rezistă, cere un creion şi pe loc, în timp ce sunetele încă vibrau în aer, notează pe faţa de masă cuvintele unei poezii numite Muzica grecească. Iat-o:

Cât timp va dura această muzică
vom fi demni de iubirea Elenei din Troia.
Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de moartea noastră în Arbela.
Cât timp va dura această muzică,
vom crede în liberul arbitru,
acea iluzie de fiecare clipă.
Cât timp va dura această muzică,
vom şti că vasul lui Ulise se va întoarce în Ithaca.
Cât timp va dura această muzică,
vom fi cuvântul şi spada.
Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de cristal şi de mahon,
de zăpadă şi de marmură.
Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de lucrurile obişnuite
care acum nu sunt obişnuite.
Cât timp va dura această muzică,
vom fi în aer săgeata.
Cât timp va dura această muzică,
vom crede în mila lupului
şi în dreptatea celor drepţi.
Cât timp va dura această muzică,
vom merita vocea ta sublimă, Walt Whitman.
Cât timp va dura această muzică,
vom merita să fi văzut, de pe o culme,
pământul făgăduit.

Cele două texte borgesiene, interviul şi poezia, au apărut în două publicaţii: Luceafărul, respectiv Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului. Încă se mai puteau strecura texte inedite, înfiorate, fie şi în reviste culturale ticsite de evenimente politice prezentate în obişnuita limbă de lemn. Nici vorbă însă, în acele zile, să cauţi o editură care să-ţi publice ţie, traducător necunoscut, un volum întreg. Îl descoperisem vrăjită pe Julio Cortázar, îi citisem pe nerăsuflate un volum cu 8 povestiri, Todos los fuegos, el fuego (Toate focurile, focul), mai în glumă, mai în serios, începusem să lucrez la prima traducere dificilă - chiar povestirea ce dădea titlul volumului - o bătusem frumos la maşină, dar totul a rămas în fază de proiect. Cu o singură precizare: pe măsură ce continuam să traduc şi alte povestiri, mi s-a oferit o şansă nesperată- am participat o săptămână la Botoşani şi Ipoteşti la un fel de tabără de creaţie, organizată de SLAST în vara anului 1989, comemorând centenarul morţii lui Eminescu, şi acolo, seara, tinerii poeţi, prozatori, traducători şi jurnalişti se adunau într-o cameră şi fiecare îşi citea cu voce tare ultimele producţii. Cum eu "produceam" tălmăciri din Cortázar la acea dată, ţin minte că după poezii şi fragmente de roman, cineva anunţa: "Şi acum desertul". Şi citeam Autostrada din sud. Tăcere. O povestire în care regăseai condiţia umană prezentată într-un mod ce părea simplu la prima vedere, cu cuvinte la îndemâna oricui, cu un text aparent uşor de înţeles, şi totuşi, câte trampas de lectura (capcane de lectură)! Solidaritate, urmată de solitudinea inerentă: după ce evenimentul ce muşcă rutina cotidiană s-a consumat, se revine la viaţa dintotdeauna, aceleaşi meschinării, aceleaşi angoase, aceeaşi lipsă de iubire. Dar eu, ca traducător, ca tălmăcitor, ca povestaş al scrierilor altora, mă simţeam privilegiată, intuiţia şi sensibilitatea îmi spuneau că abia zgâriam pojghiţa gheţii: material exista din abundenţă, totul era să am răbdare, să caut prin biblioteci, în podul cu vechituri al anticarilor, în revistele ce-mi parveneau păcălind cenzura, ori direct, în cărţile primite de la turiştii spanioli pe care începusem să-i însoţesc prin ţară, în calitate de ghid ONT, şi să transpun în româneşte tot ce-mi părea că merită efortul. Era abia începutul.


Ţin minte; aşa se numea un mic articol, o fulgurare, un gând pe care l-am scris în România literară în august 1990; reţin data fiindcă în zilele acelea toride începuse Războiul din Golf. L-am căutat şi îl rescriu aici, fiindcă merită: Se întâmplă un lucru ciudat: ori de câte ori traduci, simţi nevoia, în timp ce urmăreşti ideea, sensul exact al frazei care trebuie cu sfinţenie respectat în limba ţintă, să urmăreşti şi un altfel de ritm, de astă dată unul interior, care vibrează odată cu cuvintele aşternute pe hârtie, generând o stare de graţie indefinibilă.

Şi atunci se produce, vrând-nevrând, în momentele de pauză pe care ţi le acorzi ca pe un respiro necesar (lăsându-ţi în tot acest timp dicţionare de limbă, de sinonime, explicative, deschise, ca într-o neobosită aşteptare) un fel de ruptură de actul de "re-creaţie", un fel de pătrundere, necontrolată, ivită parcă din afara voinţei proprii, într-un altfel de univers, în care de astă dată tu eşti creatorul. Şi atunci începi să scrii. Orice. Creator te simţi şi când traduci, abia atunci însă ai revelaţia faptului că actul în sine te apropie de două posibile ipostaze, nu aceea de scriitor, (de pildă), ci de bijutier şi dirijor.

Bijutier din pricina migalei: cuvintele sunt ca nişte pietre preţioase cărora, dacă ai răbdare, talent, dar mai ales suflet, le vei da, prin şlefuire, transpirând ca să găseşti nuanţa potrivită: frumuseţe, transparenţă, strălucire. Aranjate în frază, cuvintele-nestemate te vor răsplăti însă deplin numai atunci când, vibrând tu, le faci şi pe ele să vibreze. Există astfel o muzică anume a textului tradus pe care numai tu poţi s-o transmiţi celor ce-l receptează.

De unde şi o a doua ipostază în care te recunoşti: un dirijor având în faţă orchestra alcătuită din întreg vocabularul limbii; cuvintele devenind acum instrumente muzicale. Instrumente îmbinându-se armonios: dacă un sunet este prea strident, deranjează urechea dirijorului care cu bagheta (sinonimie) face corecţia necesară. Sintagmele născându-se din fericita întâlnire a unei perechi de instrumente fac în final ca melodia (traducerea) să curgă, umplând sufletul publicului spectator (cititorul) de binecuvântată şi adevărată emoţie.

E chintesenţa acestei trude; aidoma bijutierului care şlefuieşte piatra, dându-i strălucire de diamant, asemenea viorii care trebuie să găsească sunetul cel mai curat pentru ca muzica întregii orchestre să sune divin, aşa trebuie să lucreze acest maestru al cuvântului, traducătorul unei cărţi.

Antoaneta Ralian, om remarcabil şi personalitate formidabilă, adevărată instituţie în domeniul traducerilor, mentor şi deschizător de drumuri pentru tălmăcitorii mai tineri, traducătoarea unică a peste 110 titluri din autori de marcă, printre care Iris Murdoch, Saul Bellow, D.H. Lawrence, Henry Miller ş.a., spune: Talentul este o anomalie. Pentru traducere, care este o muncă de creaţie, e nevoie de mult talent, de har. Orice autor pe care-l traduc îmi este apropiat, deoarece caut mai întâi de toate să-l cunosc, să mi-l însuşesc. Pentru mine, traducerea e o provocare. Cu cât e mai greu, cu atât mă stimulează mai mult.

Graţios-jucăuş, Cornelia Rădulescu, o traducătoare interesantă, competentă şi mai ales prolifică din autori mari, precum Isabel Allende, Javier Cercas, Octavio Paz, Laura Esquivel ş.a., mărturiseşte: Traduc pentru că-mi place să citesc; când traduci, trăieşti de-a binelea destinele personajelor din cărţi. Şi ştiu că fiecare copil care prinde gustul cititului mai amână un pic sfârşitul lumii.

Iar Mihai Cantuniari, excelent hispanist al României contemporane, gândeşte: Ce este traducătorul unei cărţi? Cel mai bun cititor al acesteia. Cel care îşi cheltuieşte pe o singură traducere cel puţin jumătate de an din viaţă, pentru ca dumneata, cititorule, s-o dai gata în trei zile! Migălitorul pe veci anonim al tapiseriei din Bayeux. Mi se pare cel mai frumos omagiu adus vreodată traducătorului.


M-am îndrăgostit pe viaţă de scrisul lui Julio Cortázar. În facultate l-am studiat, fireşte, dar nu mai reţin nimic de la acele cursuri. În schimb am şi acum cartea, prima pe care am recitit-o de atunci de nenumărate ori, mică, format livre de poche; cer cu steluţe aurii pe copertă şi un titlu promiţător: Todos los fuegos, el fuego (Toate focurile, focul). Citesc, înghit cuvintele lui Julio, mă absorb ideile lui, mi se pare înnebunitor tot ce spune, acţiunea curge lin şi deodată, când te aştepţi mai puţin se iveşte miraculosul, nefirescul, totuşi ceva care e foarte posibil să se petreacă în viaţa reală. Se întâmplă sub ochii tăi un lucru ce pare ireal, incredibil, mintea refuză să-l accepte şi totuşi dacă?... Şi acest dacă rămâne parcă suspendat în aer, e o tensiune, o angoasă, o ambiguitate păstrată până la sfârşit, dându-ţi ţie, cititorul, misiunea de a dezlega misterul, de a-l interpreta cum vrei, iar pe tine, traducătorul, împingându-te, obligându-te să-l transpui cumva, să traduci echivocul, să tălmăceşti inefabilul. Să te văd atunci! (Am păţit acest lucru cu finalul Armelor secrete. Un sfârşit ambiguu. L-am citit de câteva ori. L-am recitit în franceză. Am avut ocazia să-l întreb pe scriitorul spaniol Antonio Pereira: ce se întâmplă cu acest final? Poate eu nu-l înţeleg, poate e limba de vină, dar el îmi confirmă ambiguitatea căutată şi dorită a autorului - trebuie să traduci echivocul, posibilele interpretări, îmi sugerează el, inteligent. Ceea ce am şi făcut, atunci şi mereu din clipa aceea.)

La Julio, totul are aerul cel mai firesc din lume, e un vis trăit cu ochii deschişi. Prima povestire tradusă: Toate focurile, focul. Undeva în Franţa, în zilele noastre, o fată numită Jeanne este părăsită de iubitul ei, Roland, bărbatul laş care nu are curajul să-şi anunţe iubita c-o înşală; Jeanne află totul din gura noii lui prietene, Sonia. Totul se discută la telefon, tăcerea înlocuind cuvintele din urmă şi, în paralel, un proconsul din Antichitate asistă cu soţia lui, Irene, la lupta unui gladiator, Marco. După clipele de iubire, Roland adoarme cu Sonia alături, în vreme ce ţigara cade pe covor, lângă grămada de haine şi paharul de coniac; copertina din Antichitate se prăbuşeşte, iar oamenii sar cu sutele în arenă şi se împing să-şi croiască drum printre trupurile amestecate care blochează galeriile înguste; Sonia ţipă, vrând să se desprindă din îmbrăţişarea care o arde chiar în timpul somnului: toate focurile, focul. Metaforă a morţii ca pedeapsă divină, focul lăuntric, focul purificator şi focul subteran în infernul mitologiei creştine, cum bine comentează în prefaţa cărţii prietena mea, Adriana Popescu.

Aceasta e cea dintâi povestire citită, răscitită şi tălmăcită de mine, din Julio. Gabriel García Márquez spune undeva că Julio a fost, poate fără voia lui, argentinianul care a ştiut să se facă iubit de toată lumea. Iar Mario Vargas Llosa conchide şi mai tulburător: În cărţile lui Cortázar se joacă autorul, se joacă naratorul şi se joacă cititorul, obligaţi fiind de afurisitele capcane care-i pândesc când dau pagina.

În acest prim volum se regăsesc următoarele titluri: Autostrada din sud, Sănătatea celor bolnavi, Întâlnire, Domnişoara Cora, Insula la amiază, Instrucţiuni pentru John Howell, Toate focurile, focul, Celălalt cer. Citiţi-le şi recitiţi-le!

Nu mă pot opri asupra tuturor, spun doar că în Insula la amiază un steward, Marini, cu o existenţă cât se poate de banală: zboruri zilnice, iubită, familie, descoperă într-o bună zi o insulă grecească, Xiros, care se iveşte invariabil la prânz în hubloul avionului, pe cursa Roma-Teheran. Insula aceasta devine obsesia lui Marini, sensul existenţei lui. Află tot ce se poate despre ea; de dragul ei renunţă la viaţa de până atunci şi într-o bună zi ajunge în Xiros, o fărâmă de rai locuită doar de câţiva pescari. Marini va plăti aici o cameră, va învăţa să pescuiască şi, într-o seară, după ce se va familiariza cu insula şi cu cei câţiva locuitori ai ei, îi va anunţa că va rămâne aici, să trăiască împreună cu ei.

Câte asemenea insule mai există încă? Cu un an în urmă am aflat că pe insula malteză Como trăiesc doar 14 oameni; dacă în jur totul e mocirlă, să fugim de ea, izolându-ne pe o asemenea insulă! Insulă însemnând la un moment dat orice: o odaie, o iubire, o carte ori măcar un vis!

Dar m-am întrerupt. Ce se întâmplă cu Marini? Chiar în clipa în care îşi urzea în gând noua viaţă, se face amiază. La douăsprezece fix avionul se află deasupra insulei, dar zborul e frânt, aparatul se prăbuşeşte şi singurul om ajuns pe mal moare, smulgându-l pe Marini din mărunta fericire a puţinelor ore trăite pe insulă.

Celălalt cer, povestirea care încheie volumul, mă tulbură de fiecare dată când o recitesc. Julio vorbeşte aici despre cerul nevăzut, adăpostit în fiecare dintre noi. Aparţinem unui cer convenţional, real: familie, obligaţii sociale, serviciu, şi aparţinem deopotrivă unui alt cer, tainic: cerul pasajelor şi al galeriilor acoperite, de exemplu Pasajul Güemes sau Galeria Vivienne. Este povestea dedublării noastre, a eului permanent scindat, a capitulării formale - ghirlanda nu e definitiv închisă - a încercării de a supravieţui în cele două lumi, de a le prelungi pe cât posibil amândurora existenţa, de a le savura deopotrivă, până când în cele din urmă va învinge cerul vizibil, singurul capabil să-ţi ofere echilibrul, judecata la lumina zilei, salvând raţiunea în pofida nebuniei unui joc care ar putea fi chiar fatal.

Unde traduceam aceste texte? Pe o jumătate de birou, împărţit cu o tânără care se pregătea să dea examenul de admitere la Facultatea de Automatică; eram traducător de texte tehnice într-un Institut de Cercetări, traduceam texte aride, pe care uneori nici nu le înţelegeam, repede, de parcă aş fi înghiţit un medicament, iar apoi începea plăcerea: închideam ochii şi tălmăceam aceste bijuterii pline de tâlc, le scriam intrând în ele, cuvintele le îmbrăcam altfel în noua limbă, încercând să nu desfac vraja, şi-n tot acest timp colega mea, Carmen, rezolva ecuaţii plictisitoare. O opream din logaritmi şi reduceri la absurd, îi serveam o porţie de "Julio" înveselindu-ne ziua şi o întrebam: "Ce zici de-asemenea scrieri?" "Colosale, răspundea, mici capodopere."

Le-am tradus pe toate, le-am publicat pe unde am putut, în România literară, unde apariţia lor mi-a fost înlesnită de o femeie caldă, cu ochi superbi, albaştri, Adriana Bittel mi-a spus că se numeşte. I-am dus într-o după-amiază la Piaţa Scânteii, unde se afla pe atunci sediul revistei, Insula la amiază; mi-a publicat-o imediat şi de atunci am rămas până astăzi prietene. Într-un almanah ce publica la sfârşit de an traduceri a apărut Domnişoara Cora, Roger Câmpeanu s-a numit cel care s-a aventurat s-o ofere cititorilor, iar apoi, pe rând, au urmat diverse reviste culturale: SLAST, Tomis, Ramuri, Luceafărul. Niciodată însă o editură serioasă, deşi le-am bătut pe toate la maşină, le-am corectat şi răscorectat şi le-am propus la Cartea Românească. Degeaba. Şapte ani încheiaţi a aşteptat acest volum, foile lui dactilografiate îngălbenindu-se pe rafturile Editurii. Între timp a trecut peste mine, peste noi toţi, decembrie 1989, dar chiar şi aşa Julio Cortázar nu se publica. În România apăruse, în 1969, la Editura pentru Literatură Universală, Sfârşitul jocului, în traducerea semnată de Irina Ionescu şi Dumitru Ţepeneag, iar în 1991, la 22 de ani distanţă, se publica volumul Feţele medaliei, în traducerea Andreei Vlădescu şi a lui Coman Lupu.

Până într-o zi când mă aflam în parcul Herăstrău şi vorbeam despre traduceri cu Micaela Ghiţescu, traducătoare remarcabilă din portugheză, dar şi din spaniolă; îi povestesc despre Julio şi mă întreabă de ce nu încerc să-l public la Editura Minerva, fostă BPT, încă editură de stat în 1992, funcţionând prost, cu venituri puţine, totuşi o editură serioasă, care încă se mai lupta cu morile de vânt. Iau legătura cu ei, îmi acceptă manuscrisul ferfeniţit, redactorul de carte Angela Cismaş e încântată, totuşi lucrurile nu se mişcă repede. Abia în 1994, la Casa Americii Latine, în prezenţa ambasadoarei Argentinei de atunci, se lansează volumul în vârstă de 7 ani, numit Autostrada din sud. Lungă gestaţie, dar benefică apariţie. Nu ştiu în câte mâini a ajuns, pe câţi oameni i-a bucurat, dar retrospectiv privind lucrurile cred că efortul a meritat.

Pentru mine, Julio Cortázar a însemnat enorm. Nu doar debutul editorial al tălmăcitorului, ci o nouă perspectivă; altfel privesc şi simt de atunci realitatea, viaţa însăşi o trăiesc după alte reguli. Îmi place şi acum, la atâţia ani distanţă, să văd câte un semn în rutina zilnică, ceva ce altora le scapă; parcă Julio mi-ar face din când în când cu ochiul. Pozne cortazariene par să-mi populeze zilele. Mici exemple. Din mai, anul acesta (2006), din pricina unei operaţii la genunchi, nu mă mai pot cocoţa / urca pe un scaun şi la înălţime se află, pe rafturi, în dulapuri, lucruri dragi mie. Dacă brusc, într-o bună zi mi se face dor să călătoresc imaginar în Mexic, retina să-mi absoarbă lumina aceea nefirească din Guanajuato sau Querétaro, nu reuşesc să ajung la albumul cu fotografii-imagini care ascund undeva sus, intangibil mie în acest cer de jos, lumina celuilalt cer. La fel se întâmplă şi cu cărţile traduse; ele se află - în chip de rezervă pentru oamenii mei dragi, cărora la un moment dat vreau poate să le fac o bucurie - tot sus, îndărătul altui şir de cărţi, şi nu le pot atinge. Ce-ar face jucăuşul Julio în asemenea situaţii, mă întreb, ce-ar inventa în locul obiectelor momentan intangibile? Am nevoie de o anumită dezordine, care pe cei din jur îi deranjează, ador - dinainte de a-i fi descoperit pe Maga şi Horacio Oliveira- să nu strâng tubul pastei de dinţi de jos în sus, aşa cum se cuvine, iar din tot Amsterdamul văzut într-o zi de vară, (spectaculos altminteri pentru turişti) singurul lucru care mi-a dat fiori a fost felul în care se reflecta soarele în apă, cum cădea lumina peste case, oameni şi străzi la ora cinci şi jumătate după-amiaza, după ploaie.

Şi plânsul. Plânsul atât de la îndemână uneori, dar inutil, cum zice Julio în Sună telefonul, Delia. Adesea am acest plâns din pricina unui trup misterios, cu dureri care vin şi uită să plece: dureri neînţelese de cei din jur, oricât de apropiaţi mi-ar fi şi oricât de mult m-ar iubi. Şi totuşi e un plâns iluzoriu-eliberator, un plâns al neputinţei, un plâns de dincolo de mine.

Aşa scrie Julio, aşa îl simt şi percep cei care îl citesc, iar eu, fiindcă am ajuns să-l filtrez prin mine, să respir aerul respirat de el, să mă joc asemenea lui ca să-l înţeleg şi să-l transpun cum se cuvine în româneşte, am ajuns să trăiesc uneori ca şi el. Şi fiindcă în anii când el mai trăia încă, până în 1984, nu am ajuns să-l întâlnesc, mi-am dorit, aflându-mă la Paris în 1992, s-o cunosc pe văduva lui, pe Aurora Bernardez Cortázar. N-am reuşit, dar iată ce scriam în chip de Notă a traducătorului, în finalul volumului apărut la Editura Minerva:

Paris, 27 iulie 1992

La Paris, văduva scriitorului Julio Cortázar locuieşte în Place du Général Beuret. Deşi relativ centrală, piaţeta aceasta e mai liniştită: copii jucându-se cu mingea pe stradă, hoteluri de mâna a doua, farmacii, mici boutique-uri. Din piaţă se vede o poartă masivă, apeşi pe o sonerie şi pătrunzi într-o curte interioară, unde îşi au intrările două blocuri relativ moderne. Tot aici se intră în depozitul unei farmacii şi în bucătăria unui mic local. În singura casă de aici locuieşte Aurora Bernárdez Cortázar. Casă cu etaj. Alb murdar este culoarea tencuielii, portocalie e ţevăria. Obloane maro. Totul pare că se prăbuşeşte. Chiar şi cei doi copaci din aceeaşi curte arată jalnic, frunze prăfuite, crengi lăsate, în fine, un mic anunţ lipit pe o uşă indică posibile reparaţii, dacă locatarii vor oferi banii necesari...

Totul pare părăsit. Nimeni din preajmă n-o cunoaşte pe doamna Cortázar. Nimeni din jur n-a auzit, n-a citit, nu s-a cutremurat în faţa cuvintelor lui Cortázar. Proprietara hotelului din preajmă îşi aduce vag aminte de o pereche de emigranţi latinoamericani, dar aceştia erau din Mexic, veniseră cu o droaie de copii după ei...

Intru în farmacie. Acelaşi răspuns sec. Cortázar? O ridicare din umeri. Un ilustru necunoscut. În bucătărie, ospătăriţa localului mă roagă să întreb locatarii. Dar nu, nimeni nu ştie nimic despre cel care descria autostrada din sud aglomerată când parizienii se întorc din week-end, nimeni n-a auzit nimic despre cel care plimba sufletul cititorului, ca nimeni altul, pe rue d'Aboukir, pe Boulevard Sébastopol, pe Pont des Arts, pe Quay d'Orsay. Parizienii, preocupaţi de grija cotidiană, absenţi în faţa trăirilor unui străin sud-american, par a nu realiza că acolo, lângă ei, a trăit un om care vibra cu întreaga-i fiinţă atunci când scria despre oraşul de pe malurile Senei.

Într-un târziu, când păgubaşă mă aşezasem pe o bordură, privind încă o dată, pentru a câta oară, casa Aurorei Bernárdez, privind copacii parcă trişti şi ei, solidari cu mine, trece o locatară care în chip miraculos, nu-mi vine a crede, o cunoaşte pe doamna Cortázar: auzise, citise, simţise ceea ce sper că simte orice cititor al lui Cortázar. Deja sufletul mi-era greu. Simţeam că, dacă locatara aceasta n-ar fi apărut, mi-ar fi fost peste putinţă să părăsesc locul unde cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe Julio a trăit, trăieşte încă, într-un inimaginabil şi dureros anonimat.

Diamant, vioară, oricum aş numi această cărţulie având pe prima copertă o reproducere cu titlu premonitoriu din Salvador Dalí, Los primeros días de la primavera, iar pe ultima fotografia lui Julio privind undeva departe, cu ţigara atârnându-i de buze, ea rămâne prima dintre cele o mie şi una de traduceri pe care vreau să vi le povestesc.