O carte de literatură şi o traducătoare-scriitoare / Discurs la lansare

Citiţi un fragment din această carte.


Iată că o traducătoare cunoscută şi foarte apreciată, Luminiţa Voina-Răuţ (a tradus în primul rând multe cărţi de Mario Vargas Llosa, apoi Julio Cortázar, Alfredo Bryce Echenique, Juan Marsé, Nuria Amat, Agustín Sánchez Vidal şi mulţi alţii) propune acum o carte. O carte despre traduceri, de fapt o poveste a lor, o carte ce va avea în România, cum lesne se poate presupune, unele probleme de situare. Ce este această carte, unde o putem încadra, în ce gen, cu ce ochi să ne pregătim s-o citim? Şi, mai ales, care este ambiţia autoarei, unde se situează demersul ei, în zona literaturii, în zona istoriei literare, a eseisticii? Dacă ne uităm la cuprins, şi mai ales la titlu, o să constatăm că subiectul acestei cărţi sunt... cărţile. Cărţile pe care autoarea le-a tradus sau pe care ar fi vrut să le traducă. Cărţile pe care le-a iubit, asupra cărora a zăbovit, cărţile pe care le-a găsit din întâmplare sau pe care le-a căutat îndelung. Cu alte cuvinte, traducerile.

Dar din care poveste? Aici începem să ne dăm seama că e vorba despre cu totul altceva sau oricum, de mult mai mult decât o simplă înşiruire de eseuri pe marginea unor volume. Pentru că fiecare dintre aceste cărţi are o poveste şi uneori scriitorii sunt adevărate personaje ale altor poveşti, iar aceste poveşti se încadrează într-o poveste mai mare, cuprinzătoare, care este povestea autoarei înseşi, a traducătoarei, povestea vieţii ei, care curge în jurul acestor nume mari ale literaturii. O poveste care începe, cronologic, cu ultimii ani ai regimului comunist, când autoarea, proaspăt absolventă a Facultăţii de Limbi Străine, încearcă să propună unor edituri şi unor reviste, poveşti traduse. Suntem într-o vreme în care textele străine pătrund cu greu în România enclavizată cultural din motive politice, şi când editurile şi revistele funcţionează după alte reguli şi în alte ritmuri decât acelea ale unei lumi normale:

"Nici vorbă însă, în acele zile, să cauţi o editură care să-ţi publice ţie, traducător necunoscut, un volum întreg. Îl descoperisem vrăjită, pe Julio Cortázar, îi citisem pe nerăsuflate un volum cu 8 povestiri, Todos los fuegos, el fuego (Toate focurile, focul), mai în glumă, mai în serios, începusem să lucrez la prima traducere dificilă, chiar povestirea purtând titlul volumului, o bătusem frumos la maşină, dar totul a rămas în fază de proiect. Cu o singură precizare: pe măsură ce continuam să traduc şi alte povestiri, mi s-a oferit o şansă nesperată, am participat o săptămână la Botoşani şi Ipoteşti, într-un fel de tabără de creaţie, organizată de SLAST în vara anului 1989, comemorând centenarul morţii lui Eminescu, şi acolo, seara, tinerii poeţi, prozatori, traducători, jurnalişti se adunau într-o cameră şi fiecare îşi lectura ultimele producţii. Cum eu «produceam» tălmăciri din Cortázar la acea dată, ţin minte că după poezii şi fragmente de roman, cineva anunţa: Şi acum, desertul! Şi citeam Autostrada din sud. Tăcere. O povestire în care regăseai condiţia umană prezentată într-un mod ce părea simplu la prima vedere, cu cuvinte la îndemâna oricui, cu un text aparent uşor de înţeles, şi totuşi, câte trampas de lectura! Solidaritate, urmată de solitudinea inerentă: după ce evenimentul ce muşcă rutina cotidiană s-a consumat, se revine la viaţa dintotdeauna, aceleaşi meschinării, aceleaşi angoase, aceeaşi lipsă de iubire. Dar eu, ca traducător, ca tălmăcitor, ca povestaş al scrierilor altora, mă simţeam privilegiată, intuiţia şi sensibilitatea îmi spuneau că abia zgâriam pojghiţa gheţii: material exista din abundenţă, totul era să am răbdare, să caut prin biblioteci, în podul cu vechituri al anticarilor, în revistele ce-mi parveneau păcălind cenzura, ori direct, în cărţile primite de la turiştii spanioli pe care începusem să-i însoţesc prin ţară, în calitate de ghid ONT, şi să transpun în româneşte tot ce-mi părea că merită efortul. Era abia începutul."

După cum se poate observa în acest splendid fragment, o lume întreagă, lumea traducătoarei tinere, lumea românească de la sfârşitul anilor ´80, se mişcă cu o naturaleţe uimitoare în această poveste a... traducerilor. Persoana I, folosită de autoare cu dezinvoltură şi farmec, amănuntele personale (fără accente narcisiace, însă), trimiterile constante la realităţile de dincolo de coperţi, toate acestea fac din cartea Luminiţei Voina-Răuţ o carte de literatură pur şi simplu. Aceasta e cheia în care eu am citit-o şi care cred că i se potriveşte cel mai bine. Luminiţa Voina-Răuţ este traducătoare, dar, în această poveste a traducerilor, este scriitoare pur şi simplu. O scriitoare de literatură non-ficţională, o literatură care se află dincolo de marginile tradiţionale ale literaturii, făcută din alte literaturi şi din viaţa personală, într-un amestec care nu te poate lăsa indiferent. Citiţi! S-ar putea să constataţi că o asemenea carte, eseistică şi confesivă totodată, te poate prinde în mrejele ei ca un roman poliţist. Doar că pentru asta trebuie depăşite multe prejudecăţi, ale cititorului, ale editorului, ale criticului.

Cartea Luminiţei Voina-Răuţ şi deschiderea inteligentă a Editurii Vellant demonstrează că se poate şi că scena literară din România e vie şi plină de surprize plăcute. Doar că, pentru asta, e nevoie să ne uităm spre alte zone decât cele prea repede îmbătrânite ale literaturii române tinere.


De la bun început trebuie să vă spun că, vorbind despre această carte, nu pot fi imparţial. Şi asta din două motive:

În primul rând, fiindcă o cunosc pe doamna Luminiţa Voina-Răuţ. I-am urmărit de mult traiectoria de traducător şi am avut norocul să colaborez cu ea când eram directorul Institutului Cervantes din Bucureşti. O stimez şi o admir ca traducător şi ca om şi pentru mine este un privilegiu să fiu aici, alături de ea, în clipa aceasta.

În al doilea rând, eu însumi sunt traducător literar şi îmi dau seama de importanţa acestei cărţi: din câte ştiu eu, este prima carte de "memorii" a unui traducător, istoria unui traducător care ne povesteşte începuturile sale, cum i se strecoară veninul traducerii, cum descoperă autorii şi cum reuşeşte să-şi pună în practică vocaţia. Este deci cartea unei pasiuni şi totodată un cântec al meşteşugului nostru, despre care autoarea se întreabă dacă este un diamant sau o vioară. Conduşi de mâna doamnei Voina-Răuţ veţi descoperi lumea pentru noi magică a traducerii; foarte puţini cititori pot să-şi închipuie ce este în spatele unei cărţi. În această privinţă, vreau şi eu să menţionez aici cuvintele unui mare traducător şi hispanist, dl. Mihai Cantuniari, pe care le reproduce doamna Voina-Răuţ şi pe care eu le consider a fi un adevărat tratat al traducerii: Ce este traducătorul unei cărţi? Cel mai bun cititor al acesteia. Cel care îşi cheltuieşte pe o singură traducere cel puţin jumătate de an din viaţă, pentru ca dumneata, cititorule, s-o dai gata în trei zile.

Ca orice relaţie de dragoste, un traducător e iniţial sedus de către un autor, în cazul Luminiţei de către Julio Cortázar, în cazul meu a fost Mircea Eliade. Luminiţa ne povesteşte zbuciumul ei la prima traducere; ca şi cum ar fi o adevărată luptă pentru a cuceri fiinţa iubită, traducerea căpătând dimensiunea unui om în carne şi oase. Sau descurajarea, când textul rebel rezistă şi te simţi tentat să abandonezi, dar nu poţi s-o faci fiindcă dragostea s-ar duce pe apa sâmbetei şi nu poţi renunţa la ea. Sau lupta tenace de a convinge un editor să publice o traducere făcută de un necunoscut. Şi eu am parcurs aceste etape şi ştiu ce înseamnă să te duci cu traducerea sub braţ bătând din poartă în poartă, cu vaga speranţă că un editor îţi va accepta textul. De aceea nu oricine poate deveni traducător, căci dăruirea totală vine doar din vocaţie, din dragoste. Este cu neputinţă să faci toate aceste lucruri împins numai de dorinţa de câştig, care, de altfel, este legitimă şi mai cu seamă în această Românie, unde traducătorii sunt foarte prost plătiţi.

Pe masa de lucru a Luminiţei s-a aflat elita scriitorimii de limbă spaniolă; cartea este o etalare a literaturii hispanice în România din ultimii 20 ani. Dar legătura nu s-a limitat la carte, dicţionar şi calculator, fiindcă de multe ori ea s-a întâlnit direct cu autorii şi această experienţă cu fiinţa iubită este reflectată în carte. Din fericire, în astfel de amoruri se îngăduie promiscuitatea şi viaţa amoroasă a doamnei Luminiţa a fost, în această privinţă, cât se poate de bogată şi de rodnică.

Luminiţa este o aristocrată a traducerii şi, ca bună traducătoare, îşi stăpâneşte limba maternă. Un bun traducător trebuie să fie în primul rând un maestru al limbii sale. Şi cartea este învelită într-un frumos limbaj literar, pe care îl găseşti arareori azi; are un stil degajat, deloc erudit (să nu uităm că, până la urmă, este o carte de dragoste!) care îl cucereşte pe cititor. Aşa cum scrie Luminiţa Marcu în postfaţă, fiecare traducere este o poveste, deci aceasta este o carte de poveşti, de poveşti de dragoste; doar că sunt reale şi, sunt sigur, o veţi citi dintr-o răsuflare.

Traducerile din poveste umple un gol, pentru că miezul cărţii este traducătorul. O figură anonimă, fără faţă (mă întreb câţi cititori se uită la numele acestuia atunci când cumpără o carte?) Autoarea aduce în prim-plan acest personaj, fără de care cărţile n-ar fi cu putinţă. Traducătorul îşi face munca tăcut, cu modestie, fără să aştepte altă satisfacţie sau recompensă decât aceea de a vedea cartea ajunsă în mâinile cititorilor şi de a se bucura de cronicile favorabile publicate în presa literară. Atunci când mângâiem coperţile calde încă, respirăm uşuraţi, cu satisfacţia datoriei împlinite.

Eliade spunea că cel mai bun mijloc ca două popoare să se cunoască este traducerea reciprocă a marilor lor figuri literare. Acest lucru, spunea cărturarul, este mai eficient decât acordurile culturale sau vizitele unor personalităţi. Şi aici descoperim importanţa crucială a traducătorului care trebuie să transpună capodopere în limba sa şi să o facă de aşa manieră încât cititorii să le poată gusta în toată splendoarea lor, cu aceeaşi forţă cu care au fost create.

Şi asta se poate aplica şi Luminiţei Voina-Răuţ, pentru că fără traducerile ei, prezenţa culturii spaniole în România ar fi mult mai săracă. Prin ea, mulţi români au ajuns să iubească literatura spaniolă şi hispano-americană şi, cum nu putea fi altfel, Traducerile din poveste ne învaţă să iubim literatura şi, prin ea, să ne apropiem de lumea hispanică. După ce citiţi cartea aceasta, veţi vedea desigur literatura cu alţi ochi.

Prin urmare, vreau să-l felicit pe editor şi să-mi exprim în faţa tuturor recunoştinţa mea pentru că a avut înţelepciunea şi generozitatea să tipărească această carte, o carte pe care aş numi-o istorică, fiindcă este unică în genul ei şi poate deveni un model pentru ca şi altele să-i urmeze. Totodată sper că, odată deschis drumul de către Luminiţa Voina-Răuţ, şi alţi traducători să îndrăznească să ne povestească experienţele lor şi astfel vizibilitatea lor în viaţa literară să devină un fapt.

Închei cu un citat din Steiner: "Fără traducere am trăi pe un tărâm ce se mărgineşte cu tăcerea".

(11 iunie 2010)