Venea (a doua oară!) din timpul diez / Carnavalul profeţilor marginali / O satiră la porţile Orientului

Citiţi un fragment din această carte.


Bogdan Suceavă bîntuie România participînd la lansarea celei de-a doua ediţii a remarcabilului său roman Venea din timpul diez, apărute, ca şi cea dintîi, la Polirom. De altfel, cînd apare acest articol voi fi participat deja la episodul ieşean al acestui lung pelerinaj - între 25 mai şi 14 iunie 2010! - prin majoritatea oraşelor culturale importante ale ţării, cu excepţia Bucureştiului. Nu ştiu din ce motiv a fost sărită capitala. Cred însă că, pentru un autor de literatură română care trăieşte în afara ţării, o asemenea procedură de luare a pulsului publicului este vitală. Pe critici îi poţi citi şi de peste ocean, dar habar nu ai cum arată feţele cititorilor. Şi, cred, nu strică şi un feedback din această direcţie. De altfel, aidoma a procedat acum vreo două luni şi Cătălin Dorian Florescu, trăitor în Elveţia, cu romanul Zaira. Şi bine a făcut şi el!

Mi-a plăcut proza, mereu bine scrisă, a lui Bogdan Suceavă, încă de la citirea primelor povestiri, cele din Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii încît am acceptat cu mare plăcere să-i prefaţez Bunicul s-a întors la franceză, a doua carte de proză scurtă. Mi-au plăcut apoi şi Miruna, o poveste, precum şi scurtul însă problematicul roman de "SF metafizic", că altfel nu ştiu cum să-l categorisesc - Vincent nemuritorul, ba chiar şi cartea de eseuri şi articole. Dar nimic nu mi-a plăcut, deocamdată, atît de mult, pe cît romanul Venea din timpul diez care, iată, slavă Domnului!, mai vine o dată. În octombrie 2004, într-un bilanţ al anului literar respectiv - "Anul prozei tinere. Confirmări şi infirmări", în revista Timpul -, scriam: "Voi începe, însă, cu surpriza personală cea mai puternică, romanul Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă. Cunoşteam povestirile scriitorului şi matematicianului româno-american din cele două volume on paper anterioare, de altfel, la editura revistei i-am publicat şi prefaţat anul trecut excelenta culegere Bunicul s-a întors la franceză, dar romanul acesta este cu o clasă mai sus de tot ceea ce a publicat pînă acum Suceavă şi on paper, şi online. Şi, ca să nu rămîn doar în cadrul comparaţiilor interne, voi spune că este primul roman al tranziţiei care mă convinge cap-coadă. Nici nu ştiu ce să remarc mai întîi, construcţia impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveştii şi a mulţimii de poveşti decupate şi intercalate în povestirea principală? Nu ştiu şi, de altfel, nici nu contează! Contează plăcerea constantă, necontrariată a lecturii. Sigur, pentru un asemenea roman, Suceavă nu va fi beatificat de patriarh, nici decorat de preşedinte, dar nici asta nu contează!". Şi chiar n-a contat, a contat mai mult că a fost unul dintre cele mai comentate romane ale generaţiei de tineri prozatori, care s-au lansat şi/sau au confirmat atunci, că a fost deja tradus în Bulgaria şi Ungaria, că tocmai trebuie să apară ediţia americană. Cum s-ar spune, surpriza n-a rămas numai personală. Prin urmare, am avut voce bună, nu m-am înşelat, deşi n-am avut atunci spaţiu decît ca să schiţez sumar principalele calităţi ale acestui excelent roman.

Ce-ar mai fi fost de spus? Ce s-ar mai putea adăuga acum, la recitirea noii ediţii? Mai întîi, ar trebui semnalat că, deosebit de majoritatea colegilor săi de generaţie, Bogdan Suceavă nu este un minimalist, nici în tehnică, în construcţia povestirii, dar nici stilistic. Dimpotrivă, poveştile, micile poveşti intră în ţesătura poveştii mari, realizînd un tablou multicolor şi cumva în 3D, sau poate telescopic, iar frazele curg lungi, complicate, foarte senzoriale, aş spune cu participarea tuturor simţurilor, fraze ample, somptuoase. Aveau dreptate criticii literari care i-au apropiat stilul de fraza mateină. Poate că şi ceva din atmosfera Bucureştilor este în consonanţă cu marele povestitor. Şi aş mai vrea să adaug "devierile" înspre magic, misterios şi fantastic, cumva pe o filieră bulgakoviană. Dar, să fiu însă limpede, nu vorbesc aici despre influenţe, preluări, fie ele şi creatoare, ci despre integrarea unor tehnici într-o operă proprie, cu o viziune a cărei originalitate nu intră în discuţie. O ştim cu toţii, sau ar trebui s-o ştim - singurul lucru care distinge un scriitor adevărat de un impostor sau un scrib este chiar prezenţa/absenţa viziunii personale. Iar la Bogdan Suceavă este cu asupra de măsură. Nu, n-am spus bine! Este exact cîtă trebuie!

În sfîrşit, dacă tot am amintit puternica senzorialitate a stilului, trebuie să recunosc puternica forţă de percepere a realului, abilitatea decupării din acesta, dar şi imaginaţia debordantă, colosala forţă de mistificare - în sens pozitiv! -, de transfigurare pînă şi a unui detaliu cules limpede de la faptul divers. Şi chiar trebuie să fii un scriitor tare înfipt pe picioarele tale ca să ridici faptul divers la rang de eveniment memorabil! Poate şi din acest motiv este bine-venit lungul sejur românesc al lui Bogdan Suceavă din acest început de vară - îşi mai încarcă bateriile cu senzaţii "autentic româneşti", mai absoarbe cîte ceva din minunata şi abjecta realitate de la faţa locului. Că, adesea, faţa locului este puternic tumefiată, nu mai e vina scriitorului, a cronicarului noilor "vremuri noi"! Pentru mine, a fost o experienţă reconfortantă să recitesc un roman la interval de mai bine de cinci ani, un roman contemporan, al unui încă tînăr autor, şi să constat că nu m-am înşelat în privinţa sa, ba chiar mai mult, să-i găsesc noi unghiuri de lectură, noi calităţi.


La prima ediţie, în 2004, Venea din timpul diez era un roman a cărui materie epică sintetiza o anume stare de spirit, absorbind - şi purificînd, printr-o combinaţie de comedie şi dramă - psihozele şi frustrările primilor zece ani de tranziţie românească. Între timp, la cea de-a doua ediţie a romanului, aceste psihoze au evoluat. La o primă privire, s-ar putea spune că ceea ce constituia tema dominantă a anilor '90 - puseurile naţionaliste şi ortodoxiste, derivate din protocronismul integrat în ideologia regimului ceauşist - a trecut, cumva, într-un plan secund, în anii 2000, cînd societatea românească a fost fascinată de temele euroatlantice şi europene.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că romanul prin care Bogdan Suceavă s-a impus, practic, în faţa criticii literare româneşti n-ar mai fi interesant sau că el şi-a pierdut actualitatea, odată cu schimbarea obsesiilor din jurnalele de ştiri. Spun, dimpotrivă, că această desincronizare ar putea face lectura şi mai interesantă, odată ce entuziasmul trăirii în priză directă - ce bine descrie, dom'le, guvernarea Constantinescu! Iată-i pe mineri în stradă! - s-a stins.

Frustrări şi complexe naţionale

Nici guvernarea Constantinescu, nici mineriadele nu sînt, de fapt, subiectul romanului. Ele pot fi uşor recunoscute prin indicii strecurate în text, însă Venea din timpul diez se concentrează pe un scenariu fantastic situat, în aparenţă, la polul opus măruntei politici mioritice de tranziţie - Bucureştiul va fi scena unui eveniment de proporţii cosmice şi apocaliptice, va deveni un nou Ierusalim, găzduind a doua venire a lui Isus.

De ce ar putea sintetiza o asemenea poveste întregul spirit al anilor '90? Nebunia care a însoţit experienţele de multe ori dureroase ale acelor ani nu e neapărat - pare a ne spune Bogdan Suceavă, prin dezvoltarea unei asemenea intrigi - cea a traiului precar pentru unii, a ţepelor financiare şi a averilor adunate peste noapte de către alţii. Fac parte şi acestea din peisaj, în roman, însă nebunia cea mare porneşte de la frustrările naţionale ce au supravieţuit după 1989; complexele unui popor marginalizat la masa istoriei, intens exploatate de regimul comunist, au explodat în forme aberante în primii ani ai tranziţiei. Discursurile unor politicieni precum Vadim Tudor, ale unor scriitori populari precum Pavel Coruţ sau ale unor secte precum Noul Ierusalim au găsit un teren fertil în dorinţa compensatorie a multora dintre români de a se vedea, cel puţin în plan spiritual, buricul pămîntului.

Vespasian Moisa este conturat în romanul lui Bogdan Suceavă ca un profet cu har, ce ar putea fi însuşi Isus coborît a doua oară pe Pămînt. Paginile în care e descrisă viaţa profetului venit din satul Valea Rea în Bucureştiul cu a cărui hartă s-a născut pe piept sînt vibrante, lirice, nu e nici un fel de intenţie demistificatoare, nimic care să submineze legenda în acest punct. Încă din primul paragraf al romanului, sîntem martorii unei scene ce dublează un episod din Noul Testament: "Cînd a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat să-l acopere de glorie, iar el nu a venit călare pe un catîr, sub ramuri de măslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer fusese de mult hărăzită. Cu toţii aşteptam o minune".

O societate care produce numeroşi marginali

Urmează convertirea apostolilor: profesorul Diaconescu, care crede că limba română are 7.000 de ani vechime şi că, în sonorităţile ei, e ascuns "cifrul de la seiful universului [...], ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi pitit cheia de la casă sub preş"; nepotul său, Emanuel, "cu o sensibilitate vecină cu trauma cînd asculta intensiv la radio Cenaclul Flacăra"; medicul Apolodor Arghir, dezamăgit de rezultatele medicinii tradiţionale şi dornic să descopere, prin intermediul teoriei profesorului Diaconescu, leacul pentru vindecarea cheliei; folkistul Toni, zis Trubadurul, din "locul de diavolească splendoare chemat Ferentari", cu două iubite stabile, Margot şi Barbie, şi cu "amante de toate vîrstele, meseriile, culorile părului şi orientările artistice, în toate colţurile oraşului Bucureşti"; Vasile Gheorghe, managerul general al firmei Robotimpex S.R.L. şi proprietar al unei vile kitschioase, în Piaţa Lahovary, ce va deveni ulterior sediul mişcării "Vestea Domnului"; un marginal fără nume, "campion naţional la karate, imediat după revoluţie", potenţial criminal în serie pînă la întîlnirea cu Vespasian Moisa; Iulius, un tînăr cu o (altă) teorie excentrică, ce colecţiona "săruturile lui Nichita"; Maximilian, "omul care auzea ultrasunetele"; un bătrîn jerpelit, poreclit Sfîntul Petru, paznic al unei legendare biblioteci subterane, "care ar fi - după statisticile Bibliotecii Congresului - a noua în lume".

Un grup de excentrici, de marginali, într-o societate predispusă, după spusele unui personaj, să creeze nenumăraţi marginali, la care se vor adăuga pe parcurs şi alte figuri - "bătrînul despre care am auzit spunîndu-se, în anii '80, că ar fi singurul adevărat proroc născut vreodată în România"; căpitanul Pleşoianu, un ofiţer SRI sub acoperire ce va fi convertit imediat de Vespasian Moisa; şi marea masă a credincioşilor, ce vor umple camerele, scările şi grădina vilei din Piaţa Lahovary, "ca într-o tabără la mare". Teoria ce va deveni doctrina "Veştii Domnului" e o combinaţie de protocronism, ortodoxism şi crîmpeie de adevăruri ştiinţifice; ironia naratorului, evidentă de cîte ori pomeneşte această teorie, nu e, totuşi, una muşcătoare, distructivă, e mai degrabă condescendentă, iată, pare a ne spune el, o nebunie inofensivă: "În cele din urmă, au decis să studieze unul dintre motivele mitologice fundamentale ale poporului român, un mit care ar putea data din jurul anului 5.000 î.Hr., mai precis mitul mătrăgunei. În fapt, acesta avea să fie leacul neaşteptat al calviţiei, întrucît silaba che, adunată cu silabele li şi e, apoi transformate după o lege a decodificării la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dădeau numele secret al mătrăgunei".

În fapt, tonul oscilează, în această parte a romanului, între un lirism dens şi ironia binevoitoare. O mulţime de false referinţe livreşti, à la Borges, nume de poeţi, de cercetători şi de studii fictive sînt strecurate pentru a da credibilitate relatării. Unele pasaje poetice amintesc, alături de imaginea de fond a Bucureştiului mitic, de Orbitorul lui Mircea Cărtărescu. Iat-o pe pictoriţa Barbie îndrăgostindu-se, pe loc, de Trubadur: "A trăsnit-o imaginea lui, era diabolic de frumos, atît de frumos încît era incorect pentru restul lumii ca o persoană să arate aşa. În aerul dens al înserării, silueta lui părea fosforescentă, părea combinaţia cîştigătoare de la seiful nopţii".

Cel care va reuşi să dea un sens tuturor acestor teorii nebuneşti, "din ţara lui Leru-i Ler", să convertească, în fond, toate ambiţiile neîmplinite ale acestor marginali, indiferent de natura lor, intelectuală, socială sau erotică, într-o teorie unitară va fi Învăţătorul - "singurul om de sub soare care a avut două naşteri" - Vespasian Moisa: "Toţi au fost atraşi la noua credinţă de un cuvînt, de o privire, de un gînd şi au sfîrşit convertiţi de un val de lumină - ca şi cînd ei s-ar fi aflat acolo, ascunşi într-o lume secretă, şi ar fi ieşit la iveală numai cînd ar fi fost însufleţiţi de cuvintele lui Vespasian, de parcă doar el le-ar fi vorbit cu înţeles".

Şi, dintre toţi, Vespasian este cel care vede partea bună a tranziţiei româneşti, vede lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Atunci cînd profetul fără nume îl avertizează că va fi, asemenea lui Isus, răstignit în Bucureştiul-Vavilon, aşteptîndu-l o moarte "prin difuzie în eter", Vespasian Moisa rîde ca de o glumă şi răspunde: "Trăim într-o lume de dragoste. Trăim într-o democraţie, n-ai de ce te teme". Vespasian e, aşadar, un Isus hipiot, multiculturalist, care crede într-o utopie: aceea că oamenii pot accepta, în acelaşi timp, toate ideile semenilor lor.

Democraţia şi capcanele ei

Înainte de a fi distrusă de o sectă rivală - ştefaniştii, care cred că "omul absolut al culturii române" a fost Ştefan cel Mare şi Sfînt -, mişcarea "Vestea Domnului" a lui Vespasian Moisa se va surpa din interior, în momentul în care acesta va încerca să pună în practică teoria conform căreia "Biserica nu e altceva decît suma tuturor credinţelor şi a opiniilor, oricît de personale, ale tuturor creştinilor". Momentul de ruptură este cel în care toleranţa proclamată de Vespasian Moisa dă greş - formele diferite de nebunie, pare a ne spune Bogdan Suceavă, nu pot coexista paşnic, ciocnirea lor rozînd, pe dinăuntru, societatea românească. De aici, cartea îşi schimbă tonul, poezia suavă ce aureola portretul Învăţătorului şi ironia condescendentă la adresa teoriilor protocroniste inofensive se spulberă şi locul lor e luat de satira tăioasă, într-o construcţie, de acum înainte, cu precădere intelectuală şi rece.

Bogdan Suceavă apelează, în acest punct, la un filtru, cel al mass-mediei, care, pe de o parte, amplifică proporţiile groteşti ale realităţii şi, pe de altă parte, oferă prilejul unor dezbateri intelectuale; cearta grotescă dintre doi cercetători din institutele de cercetare ale Academiei Române permite strecurarea unor pilule ştiinţifice şi creionarea unei noi teorii: întreaga nebunie ar fi de fapt, provocată de Nemesis, sora geamănă, întunecată, a Soarelui, ce trimite spre Pămînt vibraţii distrugătoare. Apocalipsa capătă, astfel, proporţii cosmice şi primeşte şi o firavă explicaţie (pseudo)ştiinţifică.

Alergînd spre deznodămînt, romanul pierde prilejul, totuşi, de a dezvolta cîteva personaje promiţătoare - cum ar fi bătrînul bibliotecar în zdrenţe, Sfîntul Petru, paznicul subteranelor bucureştene. Dezvoltarea numeroaselor personaje ce apar în cîte un singur episod al romanului - de exemplu, despre "apostolul" Emanuel, nepotul profesorului Diaconescu, despre karatistul frustrat sau despre Maximilian, cel ce aude ultrasunete nu mai aflăm nimic pînă la sfîrşit - ar fi crescut, poate, considerabil proporţiile cărţii, pînă la dimensiunile unui Război al sfîrşitului lumii. De asemenea, demonstraţia intelectuală ocultează, cumva, zgomotul străzii; în timp ce prozatorul reproduce foarte bine diversele registre discursive formale ale tranziţiei - fapt vizibil mai ales în excelentele scrisori către fundaţii şi ministere şi în discursurile medicului Arghir -, pentru gama informală el nu are o ureche aşa de fină. Adepţii lui Ştefan, descrişi ca "lumpeni", discută ca într-un club de debate, Ştefan singur (reîncarnarea lui într-un ţăran moldovean lovit de camion) mai trage vreo două înjurături într-o relatare despre căsăpirea lui Filip Pop ("putem să fim şi noi tătari, dacă trebuie, pizda mamii lor de javre! Nu-i aşa că putem?").

Judecata criticii

Spuneam că Venea din timpul diez e romanul prin care Bogdan Suceavă s-a impus în faţa criticii literare româneşti, iar aparatul critic din final - extrase din numeroase cronici literare, ce adaugă treizeci de pagini ediţiei a doua, faţă de cea dintîi - o dovedeşte cu prisosinţă. Privind acum toate aceste cronici la un loc, e uimitor să observi cît de entuziastă a fost primirea de care a avut parte romanul lui Bogdan Suceavă. Liviu Antonesei scria, chiar, în Timpul, că "este primul roman al tranziţiei care mă convinge cap-coadă". Zic că e uimitor pentru că, mai tîrziu, nu ţin minte să-l fi văzut prea des pe Bogdan Suceavă în vîrful topurilor şi al listelor "canonice" ale cronicarilor entuziaşti. Ceea ce arată că şi cronica literară are, se pare, două viteze - una la cald, expansivă, în faţa cărţii, şi alta la rece, retractilă, în faţa posterităţii (sau a judecăţii breslei), cînd fiecare pariază pe scriitorii potenţial cîştigători în lunga cursă către istoriile literare.

Parcurgînd referinţele, senzaţia e că figura cea mai puţin clară din roman, la nivelul receptării, e chiar cea a lui Vespasian Moisa, despre a cărui impostură, în calitate de profet, unii recenzenţi scriu că ea "rămîne una mai mult decît problematică", iar alţii o compară cu aceea a lui Gregorian Bivolaru. Pentru identitatea eroului central, Bogdan Suceavă a plasat numeroase indicii în roman, spunînd direct, într-un punct, că, de s-ar coborî însuşi Fiul lui Dumnezeu în Bucureşti, cu toate puterile primite de la Tatăl, oraşul ar reuşi probabil să-l înghită. Apariţia noului profet, Marian Tihomir, primit cu surle şi tobe, ca Mîntuitor, în Bucureşti, descrisă în ultimele pagini ale romanului, mi se pare un contrapunct ce fixează ideea de fond - nu Tihomir, ci Vespasian Moisa e cel care "venea din timpul diez"; adevăratul Învăţător, modest şi neobservat, n-are nici o şansă de a învinge nebunia mulţimilor şi de a controla delirul mediatic.

Mai e şi motanul vorbitor, care le aminteşte multor recenzenţi de Bulgakov - orice motan vorbitor din literatură ne va trimite cu gîndul, în veci şi de-a pururi, la Bulgakov. În fapt, locotenentul Trăistariu, ofiţer SRI "disimulat în pisică", e exact opusul Diavolului din romanul lui Bulgakov; e o victimă profund umană, şi nu un judecător supranatural. Produs al experimentelor contraspionajului uzbec, motanul Trăistariu funcţionează, de cîte ori apare, pe post de declic comic, dar e, în acelaşi timp, şi singurul personaj cu adevărat lucid al romanului, care îi rămîne alături lui Vespasian Moisa, pînă în ultimul moment, încercînd, concomitent (într-o secvenţă, desigur, amuzantă), să-şi facă datoria de ofiţer al Statului român. O pisică va fi, nu-i aşa, singurul om întreg din Bucureştiul arzînd de febra naţionalismelor mistice.

La şase ani după prima sa ediţie, romanul îşi pierde încet, aşa cum spuneam, calitatea de "satiră în priză directă", iar distanţarea în timp faţă de personajele şi evenimentele recognoscibile nu face decît să sporească valoarea acestei excelente ficţiuni a lui Bogdan Suceavă.


S-ar părea că nu se putea găsi un context mai potrivit pentru apariţia celei de-a doua ediţii din romanul care l-a consacrat pe Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez: atmosfera de "ţicneală românească" din roman a cuprins pe nesimţite şi lumea reală a anului 2010, cu mişcări de stradă, mitinguri, proteste, nelinişte socială şi aşteptarea Salvatorului care va scoate ţara din criză, la fel ca în anii '90. Pe lîngă faptul că, la prima ediţie, Venea din timpul diez a avut o receptare critică favorabilă, romanul şi-a întregit palmaresul şi prin traduceri numeroase (engleză, bulgară, maghiară). Argumentele pozitive ale comentatorilor romanului se focalizau în principal pe reprezentativitatea triplă a romanului: fie pentru proza tinerei generaţii, care în 2004 aduna destule controverse şi contestări, fie pentru proza românească în general, capabil s-o reprezinte în Occident, fie pentru categoria romanelor despre tulburata tranziţie postdecembristă.

Critica a accentuat mai ales valenţa de cronică a tranziţiei, cronică a deceniului postrevoluţionar, aşa cum chiar naratorul romanului afirmă încă de pe prima pagină ("adevărata cronică" a anilor nouăzeci, "cu toată istoria lor nespusă"), secondat de declaraţiile autorului din interviuri, care insista mereu pe "ţicneala românească", precis ancorabilă istoric, ca nucleu al inspiraţiei creatoare. Venea din timpul diez este desigur o cronică a tulburatului deceniu cu pricina, dar, aşa cum remarcau editorii americani sau Paul Cernat la prima ediţie, este şi o apocalipsă parodică, un excelent roman apocaliptic, care se distanţează în bună măsură de seria unor scrieri din aceeaşi categorie, exploatată mai ales în anii '90 de Dan Stanca, George Cuşnarencu, Radu Aldulescu, Alexandru Ecovoiu, Dan Perşa sau Daniel Bănulescu.

Pentru început, ar trebui insistat pe "naratorul cameleonic" de care se foloseşte Bogdan Suceavă cu atîta măiestrie în acest roman, care îi structurează atît de bine "iluzia", pînă la cele mai mici detalii, şi care se prezentifică paradoxal prin sintagma cu aluzii flaubertiene "povestitorul sînt eu". Această personificare abruptă, reluată la sfîrşitul romanului, este paradoxală, pentru că naratorul va omite orice alte amănunte despre sine, orice alte autoreferiri, operînd pe întreg parcursul romanului cu răceala şi precizia unei camere de filmat, care se află peste tot şi nicăieri, o cameră ascunsă, dar omniprezentă. Romanul se va încheia, de altfel, tocmai cu descrierea unei camere de filmat care se răstoarnă, filmînd cerul, dezvăluind o neaşteptată absenţă a observatorului-cameraman. Pentru unii cititori, personaje precum Vespasian Moisa, indivizi care se cred Ştefan cel Mare, întreaga nebunie a proliferării sectelor printr-un Bucureşti ce se irealizează progresiv - ar putea conduce către neverosimil, dacă ar lipsi arta acestui Povestitor polimorf.

Cititorul este mereu contrazis în aşteptările sale

Cu tot neobişnuitul faptelor relatate, de fiecare dată ne lăsăm fermecaţi de situaţiile pe care ni le înscenează acest narator care găseşte de fiecare dată unghiul potrivit din care se poate observa şi povesti o scenă pentru ca ea să devină nu doar credibilă, dar să aibă forţa de a-l absorbi pe cititor / spectator în parametri lumii sale. Povestitorul poate instaura orice lume, orice adevăr, orice optică asupra personajelor, pentru ca peste cîteva pagini cu un subtil impuls, totul să se prăbuşească la fel de firesc. Exemplele sînt numeroase, cel mai evident fiind desigur modul în care naratorul participă discursiv la instaurarea imaginii de Mesia a lui Vespasian Moisa, la imaginea de Ierusalim / centru al lumii pentru Bucureşti ("Vavilonul vremilor noastre"), aducînd în discurs fiorul unui iminent sfîrşit al lumii. Principiul este: pentru fiecare situaţie, fragmentul de discurs care se potriveşte.

Primele pagini ale romanului poartă în subtext subtile şi ironice referiri la Războiul sfîrşitului lumii de Llosa, dar şi la textul biblic, fiind o preluare parodică a elementelor clasice ale scenariului apocaliptic: portretul lui Vespasian trimiţînd în filigran spre Sfătuitor, personaj mai mult absent, prezenţă care magnetizează mulţimile, seria convertirilor, suita de portrete rapide ale celor convertiţi, harta Bucureştilor cu care se naşte Vespasian însemnat pe piept, "hartă a Ierusalimului al doilea", centru al lumii (ficţionale) ca şi Canudos-ul din romanul lui Llosa. Mecanismul convertirii, care la autorul peruvian păstra un aer de mister şi greutate, devine comic la Bogdan Suceavă: "doctorul s-a lăsat convertit mult mai greu: a durat aproape trei ceasuri". Făcînd un pas mai departe în instaurarea iluziei, naratorul ia chipul unei voci din mulţimea convinsă de calităţile de Mesia ale lui Vespasian Moisa, acreditînd miracolele sale, reduse la minoratul unei capitale balcanice: Vespasian este un Moise parodic care desparte apele conductelor sparte în mijloc de Bucureşti. Contrapunctul ironic, destabilizator se inserează însă imediat: pe lîngă enumerarea celor care îngenunchează, convinşi că Vespasian este Fiul Domnului, apar şi cei care "treceau pe stradă şi nu văzură nimic". Un alt exemplu ilustrativ pentru cameleonismul naratorului este şi sosirea celui care se crede Ştefan cel Mare, a cărui identificare cu rolul este redată atît de precis, încît îi convinge nu doar pe viitorii "ştefanişti" conduşi de Darius, dar poate stîrni aplauze în auditoriu pentru perfecta adecvare stilistică a discursului pe care îl rosteşte. Răspunsul comic survine atunci cînd presupusul Ştefan cel Mare descoperă că e de fapt reîncarnarea lui Ioan Vodă cel Cumplit.

Cititorul este mereu contrazis în aşteptările sale de acest narator fluid, cel mai bun exemplu fiind capitolul 21, unde Vespasian, după judecata ştefaniştilor, îşi aşteaptă execuţia, care întîrzie şi este anulată de Darius, care realizează că o astfel de moarte nu ar face decît să-i afirme aura de Salvator pe care Vespasian şi-a arogat-o. Lumea e readusă la parametri ei derizorii-balcanici, atunci cînd ştefaniştii se uşurează pe trupul profetului, în semn de dispreţ, amintindu-şi apoi de un meci cu Galatasaray, care readuce cititorul în coordonatele relativiste ale lumii contemporane. Meciul de fotbal este un simulacru de bătălie, la fel cum ei au participat la un simulacru de moarte sacrificială.

Cu toate acestea, încărcătura dramatică a scenei se păstrează: apare cuplul bizar Trubadurul-Barbie, pregătiţi să ducă la bun sfîrşit sacrificiul care ar împlini scenariul apocaliptic, doar că uciderea lui Vespasian este din nou împiedicată, tocmai de revelaţia Trubadurului, căruia "i se păru că din Vespasian se ridică un abur purpuriu". Vespasian dispare deci în aburul legendei, fiind singurul personaj care scapă de ironia usturătoare a cărţii, revelînd totodată gravele ei întrebări, un fals Mesia care îşi păstrează însă aura impenetrabilă pînă la sfîrşit. Într-o naţie în care Salvatorul este mereu aşteptat cu ardoare, scenariul apocaliptic se poate reitera fără a se împlini de fapt niciodată.

Cartea trece cu brio examenul acestei a doua lecturi

Prin această îngemănare discursivă a unui filon comic de suprafaţă, care implică o amplă galerie de personaje hilare, dar nu caricate, şi un filon tragic de substanţă (eşecul definitiv de a fi român, România ca un imens azil de nebuni), prin demontarea unor celebre pseudoteorii despre originile poporului român, prin deconstrucţia meticuloasă a scenariului apocaliptic, dar şi a mecanismelor fundamentalismului religios, Venea din timpul diez este o satiră în toată puterea cuvîntului. Să nu uităm de apariţiile teatral-bulgakoviene ale motanului (un ofiţer de securitate sub acoperire, transformat definitiv în motan, cu trimitere ironică la Inimă de cîine), care încearcă să-l racoleze într-o ultimă tentativă pe Vespasian, de nebunia şi isteria care se inserează ireversibil şi în lumea securiştilor, toate acestea compunînd o imensă şi hilară farsă balcanică. Tuşele devin uneori prea groase, mai ales în privinţa excesului proliferării sectelor care i-a fost reproşat romanului de către unii cititori, dar firesc atunci cînd ne raportăm la mecanismele satirei şi la realităţile neverosimile ale tranziţiei.

O a doua ediţie dintr-un roman este, pe lîngă indicatorul succesului comercial, şi un semnal de "clasicizare", de consolidare şi afirmare implicită a valorii, (deşi sînt şi exemple de ediţii secunde ale unor cărţi nereuşite), dar şi un prilej de a verifica, printr-o a doua lectură, după imperativul lui Harold Bloom, dacă opera va avea şanse de canonizare. Din punctul meu de vedere, Venea din timpul diez trece cu brio examenul acestei a doua lecturi, mult mai convingătoare decît prima, ocazie de a observa mai bine fina lucrătură a textului, gestionarea atentă a fiecărui detaliu, fluenţa epică, dar şi efortul structurării fără rest a eşafodajului romanesc. Situaţia prozatorului Bogdan Suceavă este, în 2010, cu totul alta decît cea din 2004, după o decadă de-a lungul căreia s-au adunat destule cărţi valoroase, în care s-a exersat pe diverse subiecte, registre, reuşind conturarea unui stil şi a unei viziuni aparte, imediat recognoscibile printre mulţimea vocilor de tineri scriitori afirmaţi între timp.