Miruna, o poveste

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Îmi aduc aminte de prima mea vacanţă din vremea şcolii, atunci când părinţii noştri ne-au adus să petrecem două săptămâni la Valea Rea. Miruna, sora mea, nu vroia să rămână, pentru că mama i-a spus că bunicul e un uriaş. "Nu-mi place să-mi faci figuri", i-a spus Miruna. Uriaşii sunt în poveşti. Bunicul e un om ca toţi oamenii. Am văzut-o însă cum s-a uitat la el atunci când bunicul ne-a ieşit în întâmpinare. Ceva tot era adevărat: din uriaşul de altădată, despre care ne povestea mama, rămăsese statura. Acum se mişca foarte greu, abia de putea păşi. Spatele îi stătea ţeapăn, de parcă ceva în el s-ar fi rupt şi nu s-ar mai fi putut roti deloc în nici o altă direcţie. Am auzit-o pe mama spunându-i tatălui nostru că bunicul are dificultăţi să urineze, şi îmi aduc aminte că am fost surprins. M-a deranjat ceea ce a spus mama. Astfel de lucruri se discută oare? Oare oamenilor mari nu le e ruşine chiar deloc? Nu ştiu dacă înţelegeam prea bine situaţia. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că pe vremea aceea nu am priceput nimic. Mă uitam la bunicul şi nu ştiam nici de boala lui, nici de unde vine, nici care fusese povestea vieţii lui, şi nu eram pregătit să o aflu. La ora aceea eu abia citisem un volum de Poveşti nemuritoare, văzusem la televizor serialul Daktari, în care era vorba despre jungla africană, şi mai văzusem şi povestea delfinului Flipper. Mă plictisea Capra cu trei iezi şi mă enerva Cenuşăreasa, deşi se pare că desenul animat cu acel nume era favoritul Mirunei. Eu preferam Tom şi Jerry şi duminica la ora două nu puteam sta fără să-i văd la televizor. Îl vedeam pe bunicul că nu e interesat de televizor, că nu ascultă la radio, că ignoră cu desăvârşire muzica. Îl vedeam că se îmbracă în haine cum nu mai văzusem la nimeni la Piteşti sau în altă parte şi mi se părea că îi stătea bine în alb. Purta o cămaşă albă, cusută cu râuri roşii şi negre, care îi cobora până sub chimir, iar pantalonii albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream întotdeauna, iar Miruna se murdărea încă şi mai mult, pentru că ea era un băieţoi. Mulţi ani mai târziu, când am stat de vorbă cu Miruna şi ne-am amintit împreună acele zile, mi-a spus că acum îşi dă seama că noi am avut un bunic a cărui imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca acelea care se pun în diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o populaţie exotică. Cât era în viaţa, nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de tunet, o privire care ardea şi din când în când înjura cu atâta sete, încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer şi-l purtau zece paşi mai încolo.

În vara aceea, când am sosit la Valea Rea, a arătat faţă de noi doi singurul semn de slăbiciune pe care şi l-a îngăduit vreodată. Mie, mi-a spus că sunt nepotul lui cu nume împărătesc, Traian, şi m-a luat în braţe, şi eu am simţit obrazul lui aspru. În timp ce el mă îmbrăţişa, bunica a întrebat-o pe mama câte zile ne lasă acolo. Nici eu, nici sora mea, Miruna, n-am plâns, vreau să spun nu am plâns atunci, pe loc, ci mult mai târziu, către seară sau poate către miezul nopţii, ca doi copii părăsiţi şi patetici, care încă de atunci aveau obiceiul de a râde sau de a plânge în acelaşi timp, totdeauna pentru motive pe care cei mari nu le pricepeau. Eram amândoi cam ciudaţi, încă de la vârsta aceea. Miruna zâmbea şi când era tristă. Mai târziu a luat de la bunica obiceiul de a repara orice cu acul şi aţa, cam în stilul în care vărul Matei simţea nevoia să bată cuie în orice obiect de lemn. Pe atunci, vărul Matei era deja la şcoală, dar noi încă nu. În vara aceea s-a întâmplat că vărul Matei a încasat o chelfăneală cam penibilă pentru că a încercat să vadă dacă ferăstrăul taie găleata de lemn a fântânii, iar apa s-a scurs peste pantalonii lui taică-său.

La ceasul serii, bunicul şedea pe prispa casei din lemn pe care şi-o construise la sfârşitul anilor şaizeci, când a lăsat casa cea mare copiilor, ca să nu se mai amestece în nici un fel rosturile lor, deşi el şi bunica au continuat să locuiască în aceeaşi curte ca şi vărul Matei şi ai lui. Dar bunicul era diferit de toţi ceilalţi. În seara după ce părinţii noştri au plecat şi eu şi Miruna am fost lăsaţi prima oară în grija bunicii, l-am auzit spunând Mirunei că abia aici se vede că timpul trece şi că nu îngheaţă niciodată în întregime. Eram în grădină, într-un loc unde se iviseră din pământ, pe două brazde la marginea unui şir de pruni, vârfurile firelor de grâu abia încolţite. Miruna nu a înţeles ce i-a spus. Nici eu nu am înţeles nimic. Ea a întrebat unde se vede timpul trecând, şi atunci bunicul i-a povestit despre farmecele fiecărui bob de grâu, pe care se află încrustat în taină chipul Domnului nostru Iisus Hristos, care odată însămânţate în pământ poartă în boabele cele noi taina învierii. De aceea răsare grâul, din pricina acelui chip gravat pe fiecare bob.
- Unde e? a întrebat din nou Miruna, căutând bobul de grâu încrustat cu chip între cele două brazde.

Bunicul ne privea de parcă-i venea a râde. Ne încerca? Se poate. Vroia să vadă cât credem din poveşti sau cât înţelegem din ele? Oricum, nici eu şi nici Miruna nu mai credeam în Moş Crăciun şi nici în alte basme. Dar ceva mai încolo, bunicul a redevenit serios. Se poate ca din ziua când ne-a povestit aceste lucruri bunicul nostru să fi început a retrăi totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată. Ne-a spus o mulţime de lucruri pe care atunci nu le-am înţeles şi care abia mai târziu, când ni le-am reamintit, au început să se lege. Avea să ne pună în scenă istorii ce ar fi putut părea nepotrivite vârstei noastre, şi să pună atâta patimă în poveştile pe care ni le-a spus, încât s-ar fi putut crede că de dragul nostru a retrăit de la-nceput totul. Pentru Miruna lucrurile se auzeau foarte diferit, pentru că ea era mai mică decât mine şi, în plus, îi moştenise privirea. Din pricina asta a trecut în ea o întreagă lume, şi a devenit moştenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic. Istorisirile se plăsmuiau aievea în mintea ei şi bunicul nostru Niculae Berca a fost nevoit, în cele două veri ce au urmat, să-i drămuiască sau să-i schimbe poveştile pe care le ştia şi încă ceva pe deasupra, spre oglindirea vârstelor ei. Poveştile sporeau unele din altele, deveneau tot mai multe şi tot mai complicate, aşa încât Miruna era în fiecare zi cufundată într-un ocean nemaivăzut. Pentru ea, chiar existau acele minuni care îngăduiau celor mai năzdrăvane arătări a se întrupa. În cele din urmă, Miruna a ajuns să gândească lumea în tiparul basmelor şi a trăit vreme de câţiva ani într-un univers plin de fantastic care îi dădea un aer de copil genial, dintre aceia care ştiu înainte să meargă la şcoală ceva istorie şi geografie, dar care nu pot preciza dacă regele Carol şi Prâslea cel Voinic au trăit în acelaşi timp sau unul înaintea celuilalt. În lumea poveştilor lucrurile se amestecă, şi cel mai mult se amestecă timpul, aşa că Miruna avea înaintea ochilor minţii bătăliile lui Ştefan cel Mare ca şi cum le-ar fi văzut întocmai, alături de isprăvile voinicului Greuceanu şi cântecul păsării de argint, toate suprapuse aceluiaşi decor şi toate îngemănate cu pildele înţelepte ale lui Anton Pann din cartea pe care bunicul o ţinea la capul patului, sub plocad, ori din Alexandria, din care bunicul ne citea povestea minunatului război al lui Alexandru cel Mare cu păsările şi fluturii în ţara Indului, care se află mult mai departe decât pădurea cu fiare nemaiîntâlnite care ocrotea palatul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Credeam noi că toate aceste poveşti sunt aievea? Desigur, o vreme am crezut totul. Pentru Miruna, aceasta era lumea. Poveştile acelea închideau în ele nelinişti care se vor dezvălui mult mai târziu. Azi, nu ştiu dacă bunicul şi-a dat seama ce urmări vor avea poveştile sale, dar odată ne-a spus, aşa cum ai vorbi unui om mare, un lucru pe care îl înţeleg abia acum: că un amestec bine potrivit de istorii ţine pe spatele lui întregul Pământ şi ajunge să ne explice lucrurile dinlăuntrul lor înspre afară. Iar de n-ar fi acele poveşti care să ne aducă aminte cum au fost lăsate lucrurile - atunci Ucigă-l toaca, adică însuşi dracul cel negru care e zugrăvit pe dreapta la intrarea în biserică şi de care se sperie Miruna de câte ori ajunge pe acolo, ar strica înadins cumpăna lumii şi-ar aşeza-o după altă lege, după mintea şi socoteala lui. Când ne ducea la biserică, Miruna se ascundea după bunicul, din pricina acelei imagini a diavolului zugrăvite jos, la intrare.
- Acesta există, bunicule?

Atunci a ridicat din umeri şi mai mult n-a spus, ceea ce nu era deloc menit să o liniştească pe Miruna. L-am auzit pe bunicul spunând mamei să lase copiii să crească măcar o vreme la Valea Rea, aşa cum se cuvine. Aşa credea el că trebuie, şi părinţii noştri îi răspundeau că ar fi mai bine ca el să-şi îngrijească de sănătate. Cum adică să-şi vadă de sănătate? Nu avea de gând să ne vorbească mai puţin. Bunica crezuse că-l cunoaşte pe bărbatul ei ca nimeni altcineva şi că nimic imprevizibil nu-l mai poate schimba. Îl ştia cu felul lui ursuz, parcă mereu nemulţumit de oameni şi de ce vede în jur. De aceea, cu gândul la cei opt copii şi la cei unsprezece nepoţi, bunica îi spuse:
- E prima oară când vezi de un copil, de când ai învăţat-o colindele pe Maria.

Maria era mama, dar nici ea nu moştenise ochii albaştri ai bunicului, nici felul lui de a spune sau asculta poveşti. Se pare că legătura aceea se stabilise numai cu Miruna, pentru că nici eu nu eram ca ei, iar ceea ce povestesc eu aici nu e nici jumătate din ceea ce ar fi ştiut oricare dintre ei să povestească, dacă s-ar fi gândit vreodată să facă asta. Pentru că, atunci când istorisea el, faptele păreau să se închege de la sine, iar bunicul părea că se ridică deasupra istoriei şi o priveşte din înalturi şi, după ce o cuprindea cu privirea, aşeza episoadele şi toate detaliile într-o ordine care te lăsa cu sufletul la gură şi care semăna coborârii unui şoim din înalturi. În fiecare după-amiază, aşadar, mi se părea că bunicul aştepta apusul soarelui pe banca lui de la poartă. Apusul în văile dintre munţi are loc totdeauna mult prea devreme. Mergeam toţi trei să aşteptăm ziarul. Şedea pe banca de la poartă, îmbrăcat într-una dintre cămăşile lui albe şi purta pe cap pălăria cea neagră care îi dădea un aer de rege al ţiganilor rătăcit de imperiul lui imaginar. Uneori, când se lăsa răcoarea, îşi lua vesta cu patru nasturi mari, cărora Miruna le zicea cele patru luni de pe bunicul, de unde atârna lanţul ceasului de buzunar, marca Roskopf Patent 1918, cu care la vremea aceea eu m-aş fi jucat, dar nu era voie. Mai târziu, a ajuns în mâna mea, pentru că în complicata împărţire a lucrurilor aparţinând familiei, eu am moştenit ceasul acela. Amurgul era ora când o seceră roşie tăia norii cu limbi de culori aprinse, iar bunicul tăcea şi pentru o clipă poveştile se întrerupeau. Poştaşul era un om la fel de în vârstă, dar nu la fel de în vârstă ca el. Atunci când acesta se vedea venind, bunicul se ridica de pe scăunel sau bancă, îi dădea bineţe, şi vorbeau pentru o clipă de ale lor, totdeauna despre oameni pe care noi nu-i ştiam şi despre care nu mai auzisem niciodată.
- Am făcut războiul împreună, ne-a spus odată bunicul arătându-ni-l pe omul acela.

Le înţelegeam complicitatea în bătălia lor cu vremea, acolo unde bătrânii se simt întotdeauna singuri. Niculae Berca lua în mâna stângă Scînteia abia primită şi, cu degetele înnegrite de cerneala tipografică, făcea câţiva paşi cu ea împăturită, apoi o desfăcea înainte de a se aşeza din nou pe bancă. Privea pe prima pagină fotografia cotidiană a lui Nicolae Ceauşescu de la o şedinţa a Comitetului Central ori de la vreun miting, de la primirea scrisorilor de acreditare ale unui nou ambasador african ori de la vreo plenară, citind cu glas tare explicaţia fotografiei, scoţând ceasul şi uitându-se la oră, toate acestea părându-i-se Mirunei a ascunde faptul că bunicul înţelege din ziar că toate lucrurile povestite acolo se petreceau altădată. Sosirea ziarului parcă strica jucăria care era bunicul şi care era potrivită să funcţioneze perfect numai într-un timp al lui, aparte, fără amestec cu lumea din depărtări. De fapt, acum cred că ştiu că în vreme ce privea prima pagină a ziarului, nici pe sfert atât de interesant cât gazetele de altădată, Niculae Berca îşi amintea o mulţime de întemeieri şi împliniri, amestecate cu morţi în război şi îmbătrâniri premature, poveşti de dragoste vechi de când lumea şi năruiri ale unor strădanii de mult apuse, tot felul de lucruri pe care nu le-ar fi spus copiilor pentru nimic în lume şi a căror sumă i se părea a fi contribuit în mod secret stărilor de lucruri ale zilei de azi. Nu ne putea povesti totul, pentru că eram prea mici. Dar de undeva trebuia că se trage curiozitatea lui de a şti cum se va sfârşi odată pentru totdeauna câte o istorie a timpului prezent, ca războiul din Vietnam, sau ancheta despre teroriştii palestinieni de la München, lansarea ultimului Sputnik, ori lovitura de stat din nu ştiu care ţară a Americii Centrale. Întorcea ziarul de la prima la ultima pagină ca să citească despre istoria de acum, unde vremea se simţea zbătându-se în matca ei. De fapt, atunci se stârneau alte poveşti, şi timpul se dădea repede înapoi până la vremea când noi, Miruna şi Traian, vedeam cu ochii lui, schimbam locurile şi el era cel care începea să povestească, şi avea vârsta noastră de la ceasul basmelor. Abia învăţasem literele. Era înainte de primul război mondial, când vederea tatălui lui slăbise.

Atunci l-a văzut pe tatăl lui, Constantin Berca, dând banii pe întâiul abonament la jurnal făcut vreodată la Valea Rea, şi care ajungea la noi, în munţii Făgăraş, cu o întârziere de două zile faţa de data tipăririi, pentru că aşa venea poşta de la Bucureşti pe vremea aceea.

Războiul se terminase, armata germană a plecat, Niculae Berca se întorsese acasă, şi atunci au urmat cei mai buni ani din viaţa bunicului nostru. Au fost ani de pace. Despre anii aceia nu ne povestise mai nimic niciodată. În vara aceea, către munte, dincolo de locul unde Maiestatea Sa Regele avea de gând să-şi facă un conac de vânătoare, oierii l-au întâlnit într-o zi de miercuri pe domnul profesor Ambrozie. Era un om tare ciudat. Ciocănea stâncile muntelui cu uneltele lui, instalaţii şi fiare complicate la care ciobanii se uitară îndelung fără să le priceapă rostul, căci nu păreau nici unelte de măsurătoare, nici scule de pietrar, deşi semănau cu fiecare în parte. Omul acela se plimbă prin pădure, printre tufe şi bălării, apoi scormoni pământul cu o lopată de infanterie, urcă pe marginea râpelor şi aruncă de acolo bolovani după care era să alunece şi el de câteva ori, iar atunci când avea un public oricât de restrâns, oriunde pe munte, începea să le toarne poveşti despre timpurile de altădată. Venise cu un automobil care tuşea şi scotea fum ori de câte ori era pornit. Profesorul trăsese la vechiul han al lui Constantin Dulubaş, fuma pipă cu tutun aromat şi purta la ochiul stâng un monoclu aurit, cu fir de mătase albă. Într-o seară, se strânseseră la han pentru a-l auzi povestind câţiva dintre oamenii satului, între care şi Constantin Berca. Hangiul, după ce îi turnă în pahar, se aşeză şi el pe un scaun să asculte. Domnul profesor povestea cu un farmec al oratoriei cum nimeni nu mai auzise la Valea Rea şi căruia nimeni nu-i putea rămâne indiferent.
- Satul vostru a fost întemeiat la 1335, după războiul de la Posada, atunci când regele Ungariei şi-a umplut gura cu nisip fermecat şi s-a făcut nevăzut în mijlocul bătăliei, ca să scape cu viaţă de pe urma puhoiului de pietre şi vipere pe care duşmanii i le aruncau din vârful muntelui.

Oamenii satului au râs, ca la o glumă bună. Şi acesta nu era decât începutul, pentru că mai departe, în faţa lor se întrupau vechi teorii istorice despre localizarea Posadei. Întâi fu imitată pentru toată lumea caricatura cu barbă şi înălţime de Goliat a profesorului Nicolae Iorga, numai bun de luat în răspăr, apoi fură invocate chipuri de regi, cronicari şi sfinţi care interveneau în povestire când le venea locul, fiecare adus în faţa auditoriului împreună cu remarcile personale ale domnului profesor Ambrozie, care părea să-i cunoască fiecăruia viciul ascuns sau obiceiurile rele. Imediat după războiul de la Posada, zicea el, o mână de luptători au primit hrisov de stăpânire pentru Valea Rea de la însuşi Basarab cel Mare. Au venit aici cu femeile, copiii şi turmele lor. La începutul anilor 1700 erau aproape o mie de suflete. Apoi, după reforma lui Cuza, numărul lor s-a dublat. Pe oamenii satului îi descumpăneau cifrele şi datele exacte cu care lucra profesorul. Apoi el începu să se lanseze în prezentarea propriei teorii, că Posada a fost chiar acolo, puţin mai la miazănoapte de vatra satului, dincolo de Lacul Învârtita, care pe atunci nu exista. Şi au fost buni prieteni în seara aceea profesorul Ambrozie şi oamenii din Valea Rea, până în clipa în care el le-a cerut cu cele mai clare argumente academice să considere ideea de a schimba numele satului din Valea Rea în Posada. Unii dintre oameni s-au mâniat spunându-i că sunt ani buni pentru livezi şi nu se cade să iei în râs într-o astfel de vreme un nume cu noroc, sfinţit şi slujit atâta amar de vreme în preasfânta biserică. S-a rugat două veacuri pentru acest nume părintele Dimitrie, numele nu se mai poate schimba.
- Voi chiar credeţi că Valea Rea e nume cu noroc?, a râs domnul profesor Ambrozie.

Şi atunci el începu o nouă spirală de istorii, polemici, argumente şi gesturi patetice prin care explica folosind hrisoave din vremi îndepărtate cum că Posada se află sub Măgura Verde, acolo unde albia Râului Doamnei se strânge între stâncării, de la Râpa Rusului mai la vale, unde se deschide drum către Ardeal pentru oieri şi turmele lor. Lui i se părea clar că Posada fusese acolo. Sătenii, însă, bănuiau fără a spune cuiva că acolo e a treia poartă spre ţara subpământurilor nesfârşite. Întrucât istoriile acelea întorceau pe dos tot ceea ce ştia satul, hangiul Constantin Dulubaş împreună cu câţiva alţii l-au luat pe sus pe profesor, i-au pus pălăria pe cap, l-au urcat în maşină şi i-au arătat calea către Bucureşti. Domnul profesor deschise geamul maşinii şi invocă drept ultim argument blazonul secret al Basarabilor, scutul de cavaleri iniţiaţi, blazon care constituia o dovadă indubitabilă asupra tezei sale: un înger aşezat deasupra stâncilor unei văi fără de fund, deasupra căreia se ridica o cruce înaltă. Le spuse, ridicând degetul către ceruri:
- Eu sunt un martir pe altarul ştiinţei!

Apoi profesorul le vorbi prin geamul deschis al maşinii despre Basarabi şi le strigă că el a descoperit taina secretei dinastii a principilor cumani şi a devizei scrise pe blazonul lor tainic: Prolem sine matre creatam. Imediat ce strigă aceste cuvinte, ca şi cum ar fi rostit o formulă magică, un vârtej îl cuprinse pe el cu automobilul său cu tot, lăsând în urmă un miros de benzină arsă, iască, pucioasă şi pipă cu tutun aromat. În fapt, el a lăsat în urmă şi înfrângerea definitivă a teoriei sale înaintea teoriei mult mai concludente a profesorului Iorga, care propunea localizarea Posadei zece kilometri mai la răsărit.
- L-aţi văzut cum a dispărut? făcu hangiul. Acesta a fost însuşi Ucigă-l toaca!
De atunci ne-a rămas povestea verii când diavolul însuşi a venit la Valea Rea şi a încercat să schimbe numele sfinţit al vetrei satului cu un nume nepotrivit.