Cea mai frumoasă istorie a fericirii

Citiţi prologul acestei cărţi.

La început a fost Socrate şi, cu el, primii paşi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viaţa, originea, destinul şi... fericirea lui.

Şi apăru Socrate...

Alice Germain: Dacă există un început al istoriei fericirii, acesta pare să coincidă cu naşterea filosofiei, în Grecia, între secolele al VI-lea şi al V-lea î.e.n. Cum poate filosofia, care este o activitate intelectuală, să spună ceva cu privire la fericire, cea care ţine de registrul trăirii? De ce filosoful ar şti mai mult decât alţii despre fericire?
André Comte-Sponville: Fericirea nu începe odată cu filosofia: au existat oameni fericiţi şi nefericiţi cu mult înainte ca filosofii să reflecteze la asta! Nu fericirea începe cu filosofia, ci un anumit mod de a o gândi, deci, de a o căuta. Cum? Trecând prin abstractizare, prin raţiune, reflecţie, argumentare... Din momentul în care încercăm să medităm la fericire (întrebându-ne, de pildă, "Ce înseamnă să fii fericit?", "Ce ne face fericiţi?"), cu condiţia să facem asta în mod raţional, facem filosofie. Dar este adevărat că secolul al V-lea î.e.n. constituie un moment particular, cel al "revoluţiei socratice", şi presupune, de asemenea, un loc particular, Grecia.

A.G.: Ce înseamnă această "revoluţie socratică"?
A.C-S.: Primii filosofi greci, pe care îi numim presocratici - Anaximandru, Heraclit, Parmenide etc. -, nu erau filosofi ai fericirii, ci filosofi ai naturii sau ai fiinţei. Socrate operează o revoluţie intelectuală deplasând interogaţia filosofică de la o întrebare prim(itiv)ă - "Ce este fiinţa?" sau "Ce este natura?" - la o întrebare istoric secundă - "Ce este omul?" sau chiar "Ce sunt eu?". Este celebrul "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Filosofia se recentrează asupra problematicii omului, deci asupra scopului fericirii. A te cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnă a te contempla narcisist. Înseamnă a căuta să ştii ce eşti, dar şi ce trebuie să fii; înseamnă a te întreba cum să gândeşti, cum să trăieşti, cum să fii fericit. Astfel, începând cu Socrate, majoritatea filosofilor greci vor fi nişte filosofi ai fericirii, nişte eudemonişti (din grecescul eudaimonia - "fericire"), cu alte cuvinte, nişte gânditori care consideră fericirea binele suprem.

A.G.: De ce trebuie să gândim fericirea?
A.C-S.: Pentru că trebuie să gândim totul! Este pariul filosofiei: să trăim cu gândirea, să gândim viaţa, să ne trăim gândirea... Acest lucru nu e valabil numai pentru fericire, ci pentru tot (începând chiar cu Marele Tot: universul), mai ales pentru toate activităţile umane. De exemplu, grecii au descoperit matematica; dar, de îndată ce au început să se gândească la această disciplină, să se întrebe ce este un adevăr matematic, ei nu au mai fost matematicieni, ci filosofi. Filosofia nu constituie o nouă cunoaştere; ea constituie o reflecţie asupra cunoştinţelor disponibile (de exemplu, asupra matematicii) şi asupra experienţei trăite (de exemplu, asupra fericirii sau a nefericirii).

A.G.: Filosofia este, oare, cu adevărat utilă în căutarea fericirii?
A.C-S.: Majoritatea filosofilor vor răspunde afirmativ, dar vor mai spune că nu acest lucru este esenţial. Filosofia, prin vocaţie, plasează adevărul mai presus decât utilitatea, deci mai presus decât fericirea. Deşi gândirea fericirii nu o face mai accesibilă, această gândire este totuşi preferabilă prostiei sau orbirii. Cu toate acestea, cvasimajoritatea filosofilor, începând cu grecii, ne învaţă că filosofia ne poate, într-adevăr, ajuta să devenim mai fericiţi!

A.G.: Acest interes al filosofiei pentru fericire se leagă, după cum afirmaţi dumneavoastră, de interesul său primordial pentru om. Înseamnă că, atunci când se pune problema de a gândi omul şi de a ne interesa de el, noţiunea care se impune este cea a fericirii? Nu am putea, dimpotrivă, afirma că a vorbi despre om înseamnă a vorbi despre moarte sau, mai mult, despre Dumnezeu?
A.C-S.: Filosofia se ocupă şi de aceste lucruri: de moarte şi de Dumnezeu! Odată ce ştim că vom muri, nu putem să nu reflectăm şi la moarte. Altfel, ar trebui să renunţăm să gândim, ceea ce ar însemna să renunţăm la filosofie... Tot aşa, odată ce constatăm că unii cred în Dumnezeu, iar alţii nu cred, nu putem să nu ne punem problema existenţei Lui. În toate aceste cazuri, este vorba de filosofie, adică de o reflecţie în acelaşi timp teoretică (abstractă, raţională, conceptuală) şi practică (deoarece trebuie să conducă la un anumit mod de a trăi şi de a acţiona). Acest lucru e valabil şi pentru fericire; odată ce ne străduim să trăim mai bine, nu ne mai putem priva de ideea unei vieţi, dacă nu chiar pe deplin satisfăcătoare, atunci măcar cea mai bună dintre vieţile posibile: este ceea ce numim tradiţional fericire. Ea nu este întotdeauna subiectul principal al filosofiei (depinde de filosofi), dar este un subiect inevitabil pentru orice reflecţie filosofică care se doreşte a fi cât de cât completă şi coerentă.

A.G.: Dacă înţeleg bine, filosofia, potrivit lui Socrate, ne-ar permite să stabilim în ce condiţii o viaţă poate fi considerată fericită?
A.C-S.: Începând cu Socrate, unul dintre scopurile principale ale filosofiei a devenit găsirea răspunsului la întrebarea "Ce este o viaţă bună?". Este viaţa cea mai fericită, cea mai agreabilă, cea care ne dăruieşte cât mai multe plăceri, bucurii, satisfacţii? Sau este viaţa cea mai stimabilă din punct de vedere moral, cea a omului drept, înţelept, virtuos? Răspunsul lui Socrate şi, împreună cu el, al întregii filosofii clasice greceşti, le conţine pe amândouă: viaţa bună e, în acelaşi timp, viaţa cea mai fericită şi viaţa cea mai virtuoasă. Este ceea ce se numeşte "binele suprem", adică maximum de fericire şi maximum de virtute. Cel care ar fi fericit şi rău nu ar putea accede la binele suprem, din moment ce ar fi încă şi mai bine să fii fericit şi virtuos. Cel care ar fi moralmente bun, un om sfânt, dar care nu ar fi fericit nu ar putea accede nici el la binele suprem, din moment ce ar fi încă şi mai bine să fii virtuos şi fericit. Binele cel mai mare nu înseamnă doar să fii fericit, nu înseamnă doar să fii virtuos: înseamnă să fii şi una, şi cealaltă. Esenţa gândirii greceşti clasice se află în acest joc al teoriei binelui suprem, care uneşte maximum de fericire cu maximum de virtute.

A.G.: Nu poate exista, deci, o fericire imorală, o fericire în rău şi în absenţa virtuţii.
A.C-S.: Pentru filosofia greacă clasică este, într-adevăr, imposibil. Un om rău poate resimţi plăcere, dar el nu poate fi fericit. Toţi marii filosofi greci cad de acord asupra acestui lucru. Rămâne de văzut dacă şi au dreptate... Poate fi un ticălos fericit? Un om moralmente bun, un înţelept, poate fi nefericit? La aceste două întrebări majoritatea anticilor răspund negativ, în timp ce noi, modernii, am răspunde mai degrabă afirmativ: noi avem sentimentul că virtutea nu este suficientă pentru fericire şi că fericirea nu este suficientă pentru virtute. Cu alte cuvinte, după cea de-a doua revoluţie filosofică, cea a lui Kant, care marchează intrarea în modernitate (prima fiind revoluţia socratică), nu mai credem în binele suprem.


Epicur nu era epicurian

A.G.: Înainte de a ajunge la critica gândirii greceşti, să revenim la două curente principale care o caracterizează, epicurismul şi stoicismul.
A.C-S.: În siajul postsocraticilor, în noua fază a istoriei filosofiei pe care a inaugurat-o Socrate, au apărut o serie de curente filosofice: calea regală a idealismului (Platon, Aristotel şi Plotin), dar şi cele două şcoli ceva mai târzii, ambele materialiste (deşi fiecare într-un alt sens), epicurismul şi stoicismul.

Să-l evocăm, mai întâi, pe Aristotel. Orice fiinţă tinde către bine, explică el în Etica nicomahică, iar fericirea reprezintă binele omului. Ea este dorinţa absolută, binele suprem, adică şi binele cel mai mare şi binele ultim. Orice am face, facem, de fapt, pentru a fi fericiţi sau pentru a ne apropia de fericire: fericirea este scopul vizat, în raport cu care toate celelalte scopuri ale noastre (de pildă, banii sau puterea) nu sunt decât mijloace. Fericirea, în schimb, nu este mijlocul nici unui scop. Cum să-i definim conţinutul? În două moduri diferite: printr-o viaţă conformă cu virtutea (este fericirea obişnuită, cea a oamenilor cumsecade) sau prin contemplaţie (este fericirea înţelepţilor sau a misticilor); cele două nu se exclud, bineînţeles, ci exprimă mai degrabă două dimensiuni - una muritoare, cealaltă nemuritoare - ale fericirii. Trebuie, de altfel, să-i recunoaştem acest merit lui Aristotel - pentru că e un merit -, acela de a fi văzut că fericirea, cu cele două dimensiuni ale sale, nu este posibilă fără puţin noroc: ea presupune o serie de condiţii - în acelaşi timp sociale şi individuale - favorabile. Acest amestec de umilinţă şi luciditate mi se pare a caracteriza foarte bine geniul, atât de plin de umanitate, al lui Aristotel. Epicurienii şi stoicii, confruntaţi, e adevărat, cu o perioadă istorică mai frământată, vor ţinti mai sus, cel puţin în aparenţă. Ei vor încerca să inventeze o înţelepciune pentru vremuri de catastrofă, ai cărei adepţi nu ar cere nimic altceva întâmplării sau destinului decât să fie destul de inteligenţi pentru a putea filosofa... Aristotel riscă să pară mai puţin ambiţios. Probabil pentru că e mai lucid.

A.G.: Ceea ce desemnăm astăzi prin termenul epicurism nu are prea multe în comun cu ceea ce era epicurismul lui Epicur în Antichitate: ne gândim la o doctrină a plăcerilor neînfrânate, în timp ce Epicur preconiza frugalitatea...
A.C-S.: Aveţi, desigur, dreptate: epicurismul nu este nici desfrâu, nici lăcomie. Totuşi epicurismul, în sensul filosofic al termenului, are, într-adevăr, ceva în comun cu epicurismul în sensul trivial şi modern al cuvântului, deoarece trimite la o doctrină a plăcerii. Diferenţa constă în faptul că, în sensul curent al termenului, un epicurian este o persoană care doreşte să-şi înmulţească obiectele plăcerii - este un juisor. Nu este cazul lui Epicur, dimpotrivă. De fapt, epicurismul este un paradox, pentru că este în acelaşi timp un hedonism (din grecescul hêdonê - "plăcere") şi un ascetism. Nu este însă o contradicţie: după Epicur, trebuie, într-adevăr, să te bucuri cât mai mult cu putinţă, să suferi cât mai puţin cu putinţă, dar pentru aceasta trebuie să înveţi să-ţi limitezi dorinţele. Trebuie să-ţi amplifici plăcerea, dar diminuând numărul obiectelor ei: să te bucuri cât mai mult cu putinţă, dorind cât mai puţin cu putinţă! Etica epicuriană apare ca o luptă a dorinţei cu ea însăşi, ca o voinţă de a alege acele dorinţe care îţi pot aduce fericirea şi de a le respinge, dimpotrivă, pe acelea care te condamnă la o căutare nesfârşită, ca atare, la neîmplinire şi nefericire.

A.G.: Epicurismul susţine, deci, că nu toate plăcerile sunt egale, că plăcerea nu este o normă în sine...
A.C-S.: Orice plăcere, prin ea însăşi, este un lucru bun, afirmă Epicur, dar nu toate plăcerile sunt egale pentru că există plăceri care aduc mai mult suferinţă decât satisfacţii. Plăcerea alcoolicului, de pildă, este, într-adevăr, o plăcere (când bea, el se bucură de băutură); însă alcoolismul antrenează mai multe suferinţe decât plăceri. În schimb, orice suferinţă, prin ea însăşi, este un lucru rău, dar nu orice suferinţă trebuie evitată: există suferinţe care pot, ulterior, să genereze plăceri sau să prevină suferinţe mai mari. O consultaţie la dentist este, de obicei, neplăcută; dar, pe termen lung, înseamnă mai puţină suferinţă decât a păstra un dinte cariat, care ne-ar face să suferim ani în şir.

A.G.: "Trebuie să suferi ca să fii frumoasă" ar fi o maximă epicuriană?
A.C-S.: Nu, fiindcă frumuseţea, pentru un epicurian, este mai puţin importantă decât plăcerea şi suferinţa. Înţeleptul nu are nevoie să fie frumos ca să se bucure. Epicurismul nu este un estetism. Este un hedonism consecvent, deci şi un eudemonism: trebuie să te bucuri cât mai mult cu putinţă, dar, pentru aceasta, trebuie să alegi dintre plăceri pe acelea care sunt compatibile cu fericirea şi să le eviţi pe acelea a căror căutare te duce spre nefericire sau spre o insatisfacţie perpetuă.


Prudenţă, prudenţă...

A.G.: De aici şi necesitatea filosofiei, dat fiind că, pentru a alege, trebuie să cunoşti atât omul, cât şi natura plăcerilor...
A.C-S.: De aici şi necesitatea, mai întâi, a prudenţei (phronèsis, în greacă). Este mult mai mult decât simpla evitare a pericolului. Este un fel de înţelepciune practică: fiecare ştie că există plăceri nefaste şi suferinţe utile. Această ştiinţă există chiar înaintea filosofiei şi o face posibilă. Filosofia, pentru Epicur, este un fel de raţionalizare a prudenţei. Trebuie să trăieşti cât mai inteligent cu putinţă pentru a te bucura cât mai mult cu putinţă. Pentru aceasta, Epicur propune o clasificare a dorinţelor în trei categorii: unele dorinţe sunt naturale şi necesare, altele sunt naturale fără a fi necesare, altele, în sfârşit, nu sunt nici naturale, nici necesare.

A.G.: Puteţi explica acest lucru?
A.C-S.: Dorinţele care nu sunt nici naturale, nici necesare - dorinţa de glorie, de bogăţie, de putere etc. - sunt nelimitate şi deşarte. Ele antrenează în mod iremediabil insatisfacţia: nu vom avea niciodată destui bani, destulă putere sau destulă glorie. Aşa se face că, dacă dorim bani, putere sau glorie, ne condamnăm singuri la insatisfacţie. Or, epicurismul, am mai spus-o, este în acelaşi timp un hedonism şi un eudemonism: plăcerea este principiul oricărui bine, dar fericirea (plăcerea însoţită de linişte sufletească) este ceea ce căutam mai presus de orice. Trebuie, prin urmare, să renunţăm la plăcerile care nu sunt nici naturale, nici necesare. În ceea ce priveşte dorinţele care sunt naturale fără a fi necesare - de pildă, dorinţa sexuală, dorinţele estetice sau gastronomice -, nu este cazul să renunţăm total la ele; trebuie însă să avem grijă să nu devenim sclavii lor. Trebuie să ne bucurăm de obiectul acestor dorinţe, atunci când ne sunt la îndemână, fără a avea însă nevoie de ele pentru a atinge fericirea. Dacă o femeie sau un bărbat ni se oferă sau dacă suntem invitaţi la o masă bună, nu avem nici un motiv să spunem nu. Esenţial este ca fericirea noastră să nu depindă de satisfacţia acestor dorinţe; căci nu este sigur că va exista întotdeauna o femeie sau un bărbat pentru a ne satisface sau că vom avea întotdeauna posibilitatea să luăm o masă bună.