Nebuna dorinţă de a dansa

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Cine oare nu are impresia, din când în când, că este nebun? De altfel, cine nu este? Eroul acestei cărţi crede că suferă de o nebunie cauzată de excesul de memorie. Victimă a repetate halucinaţii, el decide să meargă la psihanalist, pentru a se elibera de fantomele trecutului, care îl sufocă. Începe astfel un travaliu de confruntare cu trăiri obscure, traume teribile, istorii absurde. O aventură interioară susţinută atât de încercarea de a accepta trecutul, cât şi de certitudinea că iubirea poate vindeca rănile sufletului.

Filosof şi scriitor, Elie Wiesel a fost recompensat cu Premiul Nobel în 1986, cu Premiul Médicis în 1968 şi Premiul Livre Inter în 1980. S-a născut în România şi este unul dintre supravieţuitorii Auschwitz-ului. A fost deportat cu întreaga sa familie la doar 15 ani, pierzându-şi mama, sora şi apoi tatăl. După eliberare, a studiat filosofia la Sorbona. În 1958, François Mauriac propune spre publicare un roman scris de Elie Wiesel, La nuit - o poveste cutremurătoare despre holocaust şi experienţa din lagăr -, care avea să devină un mare succes internaţional (în SUA s-au vândut un milion şi jumătate de exemplare numai în 2006, adică la 45 de ani de la prima publicare). Din 1963 a devenit cetăţean american, predând ştiinţe umaniste la Universitatea din Boston.


Ea are ochi întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat. Întreaga viaţă am căutat-o. Nu ea m-a salvat din moartea tăcută care îmbracă resemnarea în singurătate? Şi din nebunia în fază terminală, zic bine terminală, ca şi cum aş vorbi despre un cancer incurabil, de acum. Da, da, din nebunia în care îţi poţi găsi refugiul, dacă nu chiar salvarea.

Exact despre ea, despre nebunie, vă voi vorbi, despre nebunia încărcată de amintiri care are ochii ca ai oricui altcuiva. Numai că, în povestea mea, ochii ăştia sunt ca ai unui copil surâzător, care tremură de frică.

O să mă întrebaţi: Nebunul care ştie că e nebun, chiar este nebun? Sau: Într-o lume nebună, nebunul conştient de propria-i nebunie nu este unica fiinţă cu spirit sănătos? Să n-o luăm chiar aşa de repede: dacă ar trebui să descrieţi un nebun, cum vi l-aţi imagina? Un străin cu chip de bronz? Surâzând lipsit de bucurie, cu nervii întinşi la maximum? Când intră în transă, toate membrele i se agită şi toate gândurile-i vin grămadă, unele peste altele. Descărcări electrice îi parcurg adesea nu atât creierul, cât sufletul. Vă convine portretul? Să continuăm: Cum să vorbeşti altfel despre nebunie decât folosind limbajul celor care o adăpostesc în ei înşişi? Dacă v-aş spune că în fiecare dintre noi, bolnavi ori sănătoşi, se găseşte o parte ascunsă, o zonă secretă, predispusă la nebunie? Un pas greşit, o lovitură a sorţii ar fi de ajuns pentru a ne lăsa să alunecăm, să cădem lipsiţi de speranţa de a ne mai ridica vreodată. Greşelile datorate neatenţiei, fisurile memoriei sau erorile de judecată pot provoca o întreagă serie de prăbuşiri. Şi atunci, nici vorbă să te mai poţi face înţeles de ceea ce se numeşte, mai degrabă prosteşte, sufletul pereche. Ar fi grav, pentru mine, să nu fiţi de acord. Oricum, nu mă plângeţi. Lacrimile şi-or fi săpând ele văile lor, dar niciodată prea profund, în nici un caz destul de profund.
Iată ce ar trebui să ştiţi, pentru început.

Cam aşa stând lucrurile, întrucât ţin neapărat să vă mărturisesc totul, aflaţi că povestea aceasta am să v-o spun fără să mă sinchisesc de cronologie. Veţi descoperi perioade şi locuri nenumărate, complet la voia întâmplării. Ce-aţi vrea? Timpul nebunului nu e întotdeauna acelaşi cu al omului aşa-zis normal. Să ne începem, aşadar, istorisirea dând timpul înapoi cu cinci ani, în cabinetul Theresei Goldschmidt, o vindecătoare de suflete care, bine plătită, vă voi spune mai târziu şi cum, sconta, graţie imensei sale ştiinţe de a o face, să mă împingă în obscurele hăţişuri profunde ale cunoaşterii eului, pentru a mă ajuta să trăiesc eu însumi împreună cu dibukul meu, însă aceasta este o ipoteză la care promit că voi reveni.

Vă voi povesti din plin despre Theresa. Inevitabila, indispensabila Theresa. Ea este aceea care m-a făcut să vorbesc. E meseria ei. Îşi petrece viaţa sondând inconştientul, seif şi pubelă a ştiutului şi trăitului, arhivă subterană care este obligatoriu să fie decriptată, punând întrebări copilăreşti sau abracadabrante. În ceea ce mă priveşte, întrebările nu invocau răspunsuri, ci poveşti.

De ce sunt batjocoriţi nebunii? Fiindcă deranjează? Nu a râs Molière de bolnavul închipuit? Dar ce, omul care se crede bolnav, nu are şi el nevoie de îngrijiri?

Chiar am luat-o razna? Nu cred să fiu, totuşi, cu totul şi cu totul iraţional. A fi nebun înseamnă a fi infirm? Se poate, oare, vorbi despre un spirit cangrenat, despre o cugetare lovită de moarte, despre un suflet mutilat, blestemat? Poţi ajunge la nebunie de prea multă fericire, cum se poate din cauza nenorocirii? Poţi pătrunde în nebunie aşa cum te laşi pătruns de religiozitate ori de poezie? Poţi aluneca în ea cu paşi uşori, vătuiţi, cu răsuflarea tăiată, ca pentru a nu deranja cine ştie ce demon secret care ar simula absenţa sau asceza? Uneori, mi-e teamă să închid ochii: dau, dincolo de pleoape, de o lume ireală, unde s-au adunat toţi cei dispăruţi. Când îi redeschid, spaima nu m-a părăsit încă. Poate că nebunia este pur şi simplu senzaţia pregnantă de inutilitate, ca în castelul lui Franz K. unde, în faţa uşii închise, pe coridor, aştepţi ceea ce deja s-a întâmplat şi care, paradoxal, va să se întâmple prea târziu. Să fiu, oare, dement? Theresa mi-o va spune. Vă deranjează, cumva, cuvântul? Aţi prefera să nu îl mai folosesc niciodată? Mai am şi altele, pe care vi le ţin la dispoziţie: dereglat, dezechilibrat, inconştient, handicapat, bătut în cap, smintit, ţăcănit, sonat, retardat, imbecil. Sunt, oare, paranoic, schizofren, isteric, nevrozat? Sufăr, oare, doar de un banal complex de inferioritate ori de vinovăţie pe care până şi un amărât de antidepresiv l-ar putea vindeca? Posibil. Să fiu, oare, vinovat de a fi abuzat în deplină libertate de propria-mi libertate? Ori, pur şi simplu, de a fi trăit o viaţă care nu îmi aparţinea, dându-mi duhul torturat de o prea vagă disperare şi de o speranţă prea transparentă? Aşadar, de a fi supravieţuit, mulţumită propriei mele nebunii, în profunzimile tenebroase ale diverselor ei faze? Păi, cine spune că sentimentul de vinovăţie şi nebunia sunt sau nu compatibile? Şi cine poate decide că nu aş avea dreptul, în acelaşi timp, la nebunie şi la disperare? Şi că nebunii sunt irecuperabili din punct de vedere uman, deci cu disperare condamnaţi, mai puţin cei din privilegiatul domeniu al artei? Van Gogh murmurase, înainte de a-şi da duhul: "Tristeţea va dăinui mereu". Tristeţea? Nu. Durata nebuniei este încă şi mai lungă. Tolstoi zicea că a visa la viitor este începutul nebuniei, însă Maimonide declara că lumea va fi mântuită de nebuni. Care dintre aceştia doi, oare, va ajunge să mă conducă spre o altă realitate?

M-am gândit aşa: Theresa mă va ajuta, mă va salva. Doar are diplomă. Astea îi sunt munca, ţelul, misiunea. Să salveze prin ascultare, prin cuvânt. Să deschidă larg uşile. Să scormonească în tenebre. Nu-i uşor cazul meu. A fost de acord. Poţi forţa nebunia după cum forţezi memoria? Cu greu, mi se spune. Salvatoare şi subversivă în acelaşi timp, nebunia ia căi a căror direcţie se schimbă întruna; se poticneşte ridicându-se, minte strigând "credeţi-mă!"; înaintează reculând, vrea să placă şi să displacă în aceeaşi vreme, caută tovărăşia altora spre a sublima singurătatea. Caută originile creaţiei pentru a se scufunda în escatologie: nu se referea marele poet nebun Kleist la existenţă ca la o punte care leagă neantul de neant? Şi adăuga: cât de greu e să trăieşti între două neanturi...

Îmi amintesc cum i-am vorbit doctoriţei despre toate acestea, şi i-am vorbit, şi i-am vorbit, când liber, când la ordin, despre delirurile mele tăcute şi despre accesele de furie a căror violenţă reuşeam să o calmez pentru moment, i-am povestit despre decepţiile, despre ambiţiile mele refulate şi despre fantasme, despre strălucirea orgolioşilor mei aştri şi despre căderea lor orbitoare, i-am dezvăluit unele lucruri pentru a-i ascunde altele, mai intime, mai originale, cele care îmi umpleau sufletul însetat de sensuri şi de adevăr - îl citez pe Augustin declarând, apropo de macabei, că bărbaţii învaţă cum se moare pentru adevăr! -, am evocat vechi amintiri ce se vor naşte mâine ori nu vor vedea nicicând lumina zilei. Însă despre conştiinţa mea, în interiorul căreia totul respiră nefericire şi boală, nu i-am spus nimic. Avem tot timpul, a remarcat ea, pentru a mă linişti. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge şi la astea. Târziu pentru cine? Pentru bărbatul îmbătrânind care sunt şi care, cerşetor invitat la festinul zeilor, cere, umil, viitorului pomana câtorva ani în plus?

Da, da, bolnavul îşi aminteşte, îşi aminteşte: copil, se temea să nu fie furat de tâlhari. Şi, într-o noapte, visând fără îndoială cu ochii deschişi, furtul chiar a avut loc. Nişte necunoscuţi au intrat în dormitor: un mustăcios uriaş şi o femeie cu sânii grei l-au ridicat. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar nu ieşea nici un sunet. O clipă mai târziu se găsea sub pături groase, într-o căruţă trasă de doi cai cu spume la gură. Iar femeia cu sânii grei îi spunea: "Nu pe tine te luăm, ci nişte ani din viaţa ta pe care îi vom vinde la piaţă..."
Încă un vis, fiindcă terapeutul adoră visele:

Călătoresc în avion. Comandantul anunţă că, din cauza unor probleme tehnice, este obligat să amerizeze. Atac de panică printre călători. Un copil plânge. Mama nu reuşeşte să îl liniştească. Noroc nesperat: avionul aterizează pe o insulă. O mulţime veselă ne primeşte cu dansuri bizare. Unii ţin discursuri pe care nimeni nu le înţelege. O femeie încearcă să mă ia cu ea. Ochii-i sângerii îi devorează, parcă, întregul chip. Rezist. Îmi zic: ori e vrăjitoare, ori e nebună, nebună de legat, nebună de pus în lanţuri. Toţi sunt nebuni aici. Am dreptate. Pe aici nu domneşte legea, ci nebunia. Ea a luat puterea. Caut avionul. A dispărut, scufundându-se în mare. Pilotul? A dispărut împreună cu ceilalţi pasageri, torturaţi poate, pedepsiţi, sacrificaţi. Necunoscuţi. Nu schimbasem nici o vorbă cu nici unul. Să fi fost o conspiraţie? Nu cumva chiar pasagerii îmi întinseseră cursa asta? Femeia spune: "Suntem la teatru. Montăm o piesă despre nebunie. Trăim într-o lume dominată de nebunie. În care fiecare joacă un rol. Chiar şi tu. Ai de ales: vei fi călău sau condamnat." Invadat de panică, respirând cu greu, strig: "Refuz! Auzi? Refuz!" Femeia insistă. Cheamă ajutoare. Un exaltat cu pieptul dezgolit mă apucă de păr, urlând: "Dă ascultare! De acum eşti la noi! Dacă nu, o să te trezeşti cu capul tăiat!" Răspund: "Nu. Doar toţi nu sunteţi altundeva decât în mintea mea şi am tot dreptul să vă alung..."

Şi visătorul s-a trezit lac de transpiraţie.

De ce am coşmarurile astea, doctore? Visurile, faimoase produse, ghizi ai inconştientului, sunt domeniul dumneavoastră predilect. Vă orientaţi printre ele ca prin propriul dormitor. Explicaţi-mi: de ce, închizând ochii, am întotdeauna sentimentul că mă aflu pe un teritoriu ostil?

Alt vis: Tot copil fiind, aud o voce care îmi spune: "Vezi drumul ăsta? El te va conduce către Dumnezeu. Aleargă, aleargă, băiete, la capătul lui Dumnezeu te aşteaptă!" Alerg mai să-mi pierd suflul, fug pentru a ajunge cât mai iute. Însă, odată ajuns la capătul drumului, vocea îmi zice: "Te-ai păcălit, copile, Dumnezeu te aşteaptă în capătul celălalt." Cu ultimele puteri, mă întorc. Vocea a dispărut. Iar copilul strigă: "Unde eşti, Doamne?" Nici un răspuns. "Unde e vocea pe care am auzit-o?" Nici un răspuns. Atunci îmi amintesc de o carte care nu mă părăseşte niciodată. Încep să o frunzăresc. Citesc, la pagina treisprezece: "Dumnezeu este şi drumul care te duce înainte şi cel care te aduce înapoi." Comentariu: "Dacă, într-adevăr, îţi doreşti să Îl iubeşti, trebuie să îţi sacrifici raţiunea, cunoaşterea umană a lucrurilor şi a fiinţelor."

Să mă fi rătăcit, oare, în propriile-mi cuvinte, în propria-mi viaţă? Tot ce e posibil, la vârsta mea. Absolut normal. În orice caz, chiar dacă Theresa gândeşte aşa, nu îmi face nici un reproş. Oricum, îmi pot permite orice. Doar nu degeaba sunt bolnav.

Adesea, mi-e frică de "vindecătoare" aşa cum mi-e frică şi de mine însumi: frică de a nu spune totul sau de a nu disimula totul, pe scurt, de a mă goli de ceea ce sunt, un soi de nebun cu sufletul amputat, aflat în căutarea propriului trecut prea bogat, prea greu pentru a nu-l vedea stingându-se înainte de moarte. Însă trecutul nebunului ăstuia nu mai există. Tâlharii l-au dus într-un castel pierdut, pe calea razelor însângerate ale unui violent crepuscul purpuriu. Acolo, orice femeie este zeiţă, o tânără zeiţă cu păr roşcat, cu mâini fine şi blânde, care împiedică bucuria să dispară în ură, sunetul unui sărut să devină vâjâit al infernului şi vocile melodioase ale copiilor să se preschimbe în urlete. Însă femeia aceasta, zeiţa aceasta, are un chip fără seamăn, are ochi de copil, de copil surâzător, dar care se teme de mine.

Aşezat pe un scaun, mi se întâmplă să petrec ceasuri întregi privind în gol, în speranţa de a-l umple cu nisipul adus de lacrimile văduvelor sau ale orfanilor, ori cu râsetele cerşetorilor care cheamă fericirea, pentru a o alunga de îndată ce soseşte. Am, atunci, impresia că ştiu totul dar nu pricep nimic, sau că nu ştiu nimic însă înţeleg lucruri care scapă altora.

De altfel, totul mi se întâmplă mie şi, totuşi, totul trece, fără ca să reţin ceva. Refractar la bucuria puerilă şi la ruşine, victimă şi autor al halucinaţiilor în egală măsură morbide şi amuzante, avid de racursiuri, mă doresc insensibil la durată. Viziuni şi imagini explodează sub pleoapele mele pentru a se risipi imediat, arzătoare. Memoria înaintează ori dă înapoi sacadat. Mă cuprinde greaţa, mă doare capul. Vertij constant, neîncetat şi opresiv. Vorbesc atunci când tac, tac atunci când urlu. Trecutul şi viitorul se confundă. Într-o clipă, lumea care îmi e familiară se dă peste cap şi eu... eu ce caut acolo? În mine, totul se petrece spasmodic: spasme de mânie, de hotărâre, de dorinţă, care nu durează decât o clipită. Mi-e frică să închid ochii pentru a nu vedea o lume dispărută. Îi redeschid, dar teama nu m-a părăsit. Ah, dacă m-aş putea transforma într-un nor incendiat de lumina soarelui, într-un torent care răstoarnă oşti puternice în cale-i! Dacă aş putea, o dată pentru totdeauna, să desfac ţesătura viselor şi a fantasmelor care mă locuiesc, să discern timpul şi durata prin conştiinţa filosofilor, prin cunoaşterea amuzată a psihologilor, prin experienţa trăită a sfinţilor seduşi de violenţă. Aş fi atunci un epifenomen? Un semn din colţul pleoapei al zeilor morţi? Alerg, oare, către pisc sau mă îndepărtez de el cu paşi mari, rămânând nemişcat? Sunt întrebat cum mă numesc, iar eu răspund anapoda că timpu-i bun când cerul e acoperit. Sau declar că aud, în ploaia de stele, hohote care sfâşie bolta. Şi mai spun... La naiba, habar nu mai am ce mai spun!

Adesea, nici nu mai ştiu de când şi nici pentru cât timp, am impresia că trăiesc într-un vas închis ermetic. Din afară nu pătrunde nici un sunet. Îndrăgostiţii care suspină, bolnavii care se vaită, caii care nechează, lupii care rânjesc, norii grei care se apropie ca nişte răufăcători - nimic nu văd, nimic nu aud. Nimic nu simt. Timpul este ca şi suspendat, aşteptând un semn pentru a se repune în mişcare. Sunt singur, irevocabil singur, condamnat pe viaţă. Însă a doua zi ori în secunda imediat următoare, o gloată gâfâitoare, cu priviri rătăcite şi crude fuge în toate direcţiile la capătul cărora descoperă numai abis. E ca la gară, când, în faţa ghişeelor sau a uşilor închise, călători rătăciţi se insultă unii pe alţii fiindcă au pierdut trenul, ca şi cum acesta ar fi fost ultima lor şansă de a scăpa de un duşman invizibil.

După asemenea crize îmi spun că mă voi sminti, dacă nu cumva mi s-a întâmplat deja. Şi, atunci, o imensă luciditate se instalează în mine. Mă conving că, din contră, eu sunt cel care hăituie fiecare torţionar, eu sunt cel care blestemă fiecare temnicer.

Dacă aş mai fi locuit la unchiul meu, m-aş fi întrebat dacă nu cumva sunt posedat. Al cărui dibuk să fi fost eu ţinta?

Vă scriu, dragă mamă şi dragă tată, fiindcă ştiu că, mai devreme sau mai târziu, ne vom regăsi. Ne vom reuni după o lungă, foarte lungă despărţire. Cel puţin, aşa sper. Căci despărţirea asta ţine de prea mult timp, de fapt de o viaţă întreagă, viaţa mea de dinainte.

Toată lumea se schimbă, voi, însă, nu. Voi rămâneţi sculptaţi în eternitate, tot atât de tineri, tot atât de surâzători, în căutarea unui viitor desenat în trăsăturile mele.

Vă scriu pentru ca să aflaţi totul despre mine: cine sunt şi ce voi deveni. Mă recunoaşteţi? Ştiţi prin câte am trecut, adăpostit şi pierdut încă de când ultima voastră privire s-a îndreptat către mine cu tandreţe şi încredere? Privirea aceea am făcut-o să fie a mea. Împreună, vom căuta răspunsuri la întrebările care definesc omul şi destinul său.

Mai exist eu, oare, în memoria voastră, aşa cum voi existaţi într-a mea?
Trăiesc cu teamă. Cu teama de a nu vă fi dezamăgit.

Nu o să vă povestesc nimic, nici eroic, nici glorios. Numai lucruri care ţin de simpla aparenţă, care umplu o existenţă ameninţată.

Eu nu ştiu ce înseamnă deportarea, aşa cum voi aţi cunoscut-o. Insurecţia din ghetoul varşovian, din 1943, ca şi eliberarea Parisului, le-am descoperit în cărţi. Am trăit împreună moartea surorii mele mai mari, ca şi a fratelui mai mic. Am îmbrăcat totul într-o pudică tăcere, dar în uitare nu. Teama de selecţie, nodul din gât, resemnarea, teroarea, loviturile, moartea de după sârma ghimpată: imagini, cuvinte întâlnite în povestirile celor care au mai scăpat. Astfel, uneori, mi s-a întâmplat să simt un miros înţepător, dulceag, sfâşietor, de carne arsă. Şi mi s-a făcut greaţă. Dar când mă gândesc la mulţimile din ziua victoriei sau de trei ani mai târziu, când a fost declarată independenţa Israelului, îmi vine să dansez în plină stradă.

Toate aceste evenimente au ajuns până la mine din depărtare şi din afară. Au alunecat pe conştiinţa mea ca o apă călduţă, ca nisipul.

Totuşi, nu asta am vrut să vă povestesc. Tot ceea ce, cu puţin noroc, v-aş putea spune s-a petrecut în mine. Îmi închipui că aveţi o imensă putere asupra mea, dar chiar sunteţi capabili să citiţi ceea ce nu se poate declara cu voce tare? Spuneţi-mi, chiar aţi putea ghici ceea ce inima ştie cum să ascundă de creier? Ştiţi oare ce înseamnă să simţi cum te pătrunde nebunia, aşa cum simţi sângele care îţi curge prin vene? Caleidoscop viu de culori şi de forme, de chipuri şi destine, asta să fie fiinţa-mi care se dedublează? Mă simt, în acelaşi timp, copil şi bătrân. Să se deteste, oare, cele două entităţi? Ei, nu! Ia te uită cum se îmbrăţişează! Mă văd, la marginea fluviului, pe malul celălalt. O clipă trăiesc printre personajele biblice, dar, în următoarea, sunt în mijlocul mulţimii ce aplaudă lansarea unei nave spaţiale care va duce călătorii pe luna atât de visată.

De acolo de unde sunteţi priviţi toate acestea, probabil surâzând, şi ziceţi cu mândrie: Ehei, ce imaginaţie, nu-i aşa? Numai că nu despre aşa ceva este vorba. Ci despre un lucru cu mult mai grav.
Vă scriu pentru că vă iubesc enorm. Şi, totodată, pentru a mă pregăti şi pentru a vă pregăti în vederea inevitabilei noastre reuniri. Va însemna ea o încheiere ori o deschidere?

Ştiţi cui datorez multe? Unui mecena mort. Şi, pe alt plan, unui bătrân vagabond erudit - doar dacă n-o fi fost un tânăr zeu căzut care se credea un invalid bătrân. Într-o seară de toamnă mi-a propus să mă înveţe adevărul.

Încă mai locuiam la unchiul meu. Hoinăream prin Brooklyn, printre hasidimii bărboşi, cu priviri bănuitoare şi febrile, aşteptându-mă să fiu agăţat de cine ştie ce exaltat care să mă incite la pocăinţă, când necunoscutul acela, aparent bolnav, m-a rugat să îl ajut să meargă. Se descurca greu cu cârjele. O imagine mi-a trecut prin minte: dacă o fi Messia care, conform Talmudului, aşteaptă Chemarea printre răniţi şi bolnavi, în faţa porţilor Romei? Cum să refuz să îl ajut? M-a întrebat, cu voce slăbită:
- Vrei să te învăţ adevărul?

După ce am făcut câţiva paşi, i-am răspuns:
- Sigur că da. De mult mă tot ţin după el.
- Ei, ia închipuieşte-ţi că eu l-am găsit.
- Bravo, i-am spus cu prefăcută admiraţie. Ia explică-mi.
- Adevărul este o mască ascunsă sub alte măşti.
- Mă dezamăgeşti.
- Adevărul e că nu există adevăr.

Un tânăr hasid s-a apropiat întrebându-ne dacă ne-am făcut rugăciunile de seară.
Tovarăşul meu s-a enervat:
- Nu vezi că ne deranjezi? Nu vezi că tocmai eram pe cale să ne rugăm?

Supărat, intrusul a murmurat:
- O să ajungeţi în iad, o să ardeţi în flăcările lui şi o să vă amintiţi de mine.

Cerşetorul nu a catadicsit să-i răspundă; s-a mulţumit să rânjească:
- Dumnezeu pe unde se află, în toată povestea asta? l-am întrebat.

S-a oprit şi m-a privit cu milă:
- Măi amărâtule, şuieră, tot nu ai înţeles că...
- Nu mai zice nimic, l-am rugat.

Dintr-o dată m-a invadat panica. Presimţeam că interlocutorul urma să mă arunce în plină blasfemie.
-... tot nu ai înţeles că Dumnezeu nu mai este Dumnezeu de când omul nu mai este uman? Că într-o lume dementă, dominată de violenţă şi ură, pusă în serviciul Răului şi al Morţii, Dumnezeu Însuşi nu mai este decât o fiinţă ca mine, ori ca tine... Că şi El are nevoie să fie eliberat, ajutat să nu îşi piardă speranţa?
- Păi, atunci..., am strigat.
- Atunci, ce?
-... atunci ce mai rămâne din căutarea lui Dumnezeu, din setea noastră de Dumnezeu, din credinţa noastră într-un Dumnezeu atotputernic şi plin de milă?

Cerşetorul m-a privit atent, clătinând din cap compătimitor:
- Ei, vai de tine, o să înţelegi tu, într-o zi...

Da, da... Aşa mi-a zis, într-o bună zi voi ajunge la capăt, într-o bună zi voi înţelege.
Ce să înţeleg? Că, adesea, nebunia e de preferat lucrurilor care par raţionale? Că te poţi instala în ea fără a te teme de decepţii ori de trădare?

Să fi sosit acea zi?

Theresei, care, în mod normal ar fi trebuit să mă vindece, nu i-am zis nimic despre dibuk, însă i-am evocat-o pe Rina, cea pe care am cunoscut-o în timpul unei întâlniri grăbite. Corecţie: pe care cred că mi-am apropiat-o timp de-un surâs. Adeptă a tot ceea ce ţinea de zona ocultă, femeia aceea stranie înşela viaţa, iar viaţa o înşela, la rândul ei, pe măsură. Să fi fost vreodată îndrăgostită? Cum să fi ştiut? Avea vreo treizeci ori patruzeci de ani, dar se îmbrăca precum străbunica. Amintindu-mi-o, nu ştiu de ce, m-am gândit la prima şi ultima mea adevărată dragoste. Totuşi, nu eşti prea tânăr pentru mine? Deşi maturitatea îţi contrazice vârsta. Te iubesc pentru surâsul tău, chiar dacă pare al unui copil înspăimântat. Ţi-e teamă să creşti? Da, mi-e teamă să cresc într-o lume care, în ciuda protestelor grandilocvente, nu iubeşte copiii, ci îi ia, mai degrabă, ca ţintă a ciudei, a răzbunării, a lipsei de încredere în ea însăşi.
- Vorbiţi-mi despre Rina, insistă doctoriţa.
- Mă gândesc la ea fără nici o bucurie.
- De ce?
- Ar fi trebuit să fie o ghicitoare a unui viitor luminos sau, mai degrabă, a unuia tenebros.
- Totuşi, misticismul nu vă este indiferent.

Indiferent? Nimic nu-mi e indiferent. Îi vorbesc despre atracţia pe care budismul o exercită asupra mea. În India, în anumite aşrame de negăsit în ghidurile turistice, eşti învăţat înţelepciunea şi serenitatea, în altele, nebunia. Da, se merge acolo pentru a înnebuni. Poţi vedea o femeie care se plimbă goală, râzând, o alta cântând, o a treia gemând, dar, de fapt, este acelaşi lucru.

Imagini insuportabile pentru un simplu vizitator: adolescentul îmbătrâneşte într-un minut, bătrânul aspiră la ceruri. Iată ce învăluie existenţa şi lumea oamenilor.
- Iluzia, aşadar?
- Frumoasa iluzie care ascunde realitatea ce nu există.

Este momentul în care îmi revine în minte amintirea întâlnirii cu Rina:
- Cine eşti? m-a întrebat, într-o zi, cu vocea dulce şi potolită, o femeie care credea în incapacitatea iubirii de a schimba viaţa.

Era după întâia mea călătorie în Ţara Sfântă. Eram într-un autobuz care trecea pe 5th Avenue. O zi posomorâtă de toamnă. Deprimantă. Mersesem ore în şir pentru a-mi obosi depresia, plictisul. Îmi spuneam că viaţa mea se trăia altundeva, de cealaltă parte. Mă revedeam copil. Părinţii mei nu aveau nici un dubiu: tâlharii le lăsaseră, în locul meu, un alt copil care-mi semăna. Şi care, delirând, contempla această lume şi nu o găsea deloc bună.

Am coborât într-o staţie aproape de Central Park. M-am aşezat pe o bancă. O clipă mai târziu, înfofolită într-un mantou negru, o tânără cu părul şaten, scurt şi buclat, a luat loc lângă mine. Mi-am dat seama că este vorba despre femeia care mă interpelase în autobuz. Să mă fi urmărit? Mă privea cu un aer bizar, ca şi cum nici nu aş fi fost acolo, ca şi cum nici vorbă să exist, teribil de prezentă şi de îndepărtată în acelaşi timp, fără să vadă ori să simtă zăpada care îi cădea în părul ciufulit. M-am întrebat: nu cumva ea era hoaţa cu sânii grei? Nu, prea e bine îmbrăcată. Rămăsese tăcută. Să fi fost pentru că îi păream prea distant? Totuşi, simţeam nevoia de a-i auzi glasul. Înţelegeţi-mă, doctore: o priveam, iar ochii ei deveneau mai albaştri decât albastrul cerului şi pupilele lor mai întunecate decât mânia zeilor invidioşi. S-a ridicat dintr-o dată. M-a invitat, cu un gest, să fac la fel. Am făcut câţiva paşi până la o cafenea unde era cald.
- Tot nu mi-ai răspuns: cine eşti?
- Sunt cineva care caută un copil.
- Şi eu, cine sunt? m-a întrebat.
- Dacă dumneavoastră nu ştiţi, eu de unde aş putea şti?
- Mă numesc Rina.
- Şi cu ce vă ocupaţi?
- Cei care mă cunosc îşi închipuie că sunt vrăjitoare.
- Aha, vă plac demonii...
- Nu. Demonii nu. Doar stăpânul lor.
- Mda...
- Satana.
- În izvoarele noastre este numit Ashmedai.
- Eşti evreu.
- Da. Evreu.
- Atunci trebuie să ştii că Ashmedai are o soţie.
- Pe care o cheamă Lilith.
- Ştiu. Eu sunt aceea.

Am rămas fără glas, gândind: prea se laudă asta! În documente, Lilith era foarte frumoasă. Rina părea că îmi citeşte gândurile:
- Nu mă crezi.
- Ei bine, nu vă cred.
- S-ar putea să te coste scump...
- Ce să mă coste?
- Blestemul soţului meu.
- Cum ar fi?...
- Cum ar fi să te facem incapabil de a iubi.

Abia ce intrase în viaţa mea, cu o clipă mai devreme nici măcar nu exista, însă, fără să ştiu de ce, i-am spus că o detestam, că o detestam de la naştere, poate chiar dinainte de a mă fi născut.
- Nu eşti întreg la minte, mi-a răspuns. Eşti nebun de legat. Meriţi palme.

După un moment de ezitare, a continuat:
- Eşti nebun bun de iubit, poate...

S-a oprit din nou, ca pentru a mă invita să înţeleg că, în lumea rece şi cinică în care trăim, trebuie să fii nebun ca să iubeşti.

Voce rece, fără culoare, neutră. Gata să se aprindă? Figură de piatră, dar de piatră vie, umană, da, avea ochi întunecaţi, malefici, de o surprinzătoare fixitate, însă un surâs vecin cu rânjetul. O clipă am simţit nevoia de a o atinge, da, de a o atinge spre a mă pedepsi, făcându-i fiecare trăsătură mai puţin omenească. Mi-a întins mâna şi mi-a fost frică să i-o prind.
- Ai putea fi atât de nebun încât să mă iubeşti pe mine, soţia celuilalt rege al universului?

Pentru a nu cădea în capcana pe care mi-o întindea, mi-am lăsat gândurile să plece la întâlnirea cu părinţii mei. Unde suntem? Unde sunt? În jungla Parisului sau a Manhattanului? În valea zeilor, cu grădinile ei în floare, unde primăvara e eternă? Răspundeţi-mi, pentru numele iubirii de ceruri, pentru numele urii faţă de fiinţe precum Lilith ori Ashmedai. Spune ceva, tată. Răspunde-mi, mamă. Măcar pentru a rupe tăcerea care îmi urlă în creierul aprins, în inima înnebunită.

Când morţii refuză să vorbească, nimeni din această lume nu îi poate obliga să o facă. Închişi, încuiaţi ca într-o fortăreaţă ostilă, duşmănoasă.

Şi, ca şi ei, rămâneam tăcut, pur şi simplu pentru a asculta un cântec pe care numai ei îl puteau prinde şi descifra: cântecul pietrelor care îşi jeleau condiţia de piatră.

Dintr-o dată m-am simţit pătruns de o nouă putere. Nu îmi mai era frică de Rina. M-am aplecat către ea pentru a o admira şi a-i cântări darurile. Să fi fost vreun mod mai bun de a reacţiona? În sfârşit, ceva s-a mişcat pe chipul ei. Un cuvânt a dat să-i ţâşnească de pe buze, dar s-a oprit brusc. Apoi, încă unul. Apoi altele şi altele. Le puteam vedea agitându-se ca nişte muşte.
- Ştiu că ai întrebări de pus. Te ascult, a spus. Mă interesează cât mă interesezi şi tu.
- Prefer să le ascult eu pe ale tale, i-am replicat.

Nu a răspuns imediat.
- Poate că îţi este teamă să suferi, să mori...
- Nu mi-e teamă.
- Continuu: să ne imaginăm că mă îndrăgostesc de tine. Ce-ai zice?
- Aş zice că nu eşti întreagă la minte.
- Şi dacă ar fi aşa, cu ce s-ar schimba lucrurile? M-ai putea iubi cu adevărat, ştiind tot ceea ce ştiu şi tot ceea ce ştiu să fac? M-ai putea iubi până la a-ţi pierde judecata?

De adăugat că, în perioada studiilor, am învăţat multe lucruri despre lumea demonilor. Despre puterile, înclinaţiile, perversiunile lor. Dar nici o sursă nu le menţionează demenţa. Trebuie să îndrept lacuna asta.
- Nu şti nimic despre noi, a şuierat printre dinţi. Habar nu ai nici cine suntem, nici ce dorim. Îmi refuzi dragostea nu fiindcă sunt cea care sunt, ci fiindcă eşti cel care eşti: un om condamnat la a nu iubi vreodată. Păcat. Şi pentru tine, şi pentru mine. Dacă ai fi vrut, m-ai fi putut salva iubindu-mă. Da, da, dragă domnule fără de pată, află că locuiesc în plin noroi, în noroiul acestei lumi. Şi în plin blestem, în blestemul creaturilor ăstora.

Divagam, da, tocmai divagam, dar nici nu puteam face altceva. Ce să fi făcut? Să-i povestesc viaţa mea atât de stupid trăită, mutilată, acaparată de zei răufăcători? Istoria propriei maladii, motivele sentimentului meu de vinovăţie, reale ori imaginare?
- Blestem asupra ta! strigă Lilith. Să rămâi toată viaţa fără de iubire!

Să fi ştiut ea că sunt nebun, infirm aşadar? Să fi uitat de asta? Să fi înnebunit, la rândul ei? Ce să fi căutat în mine: dragostea pură şi inocentă pe care, în subconştientul meu, o rezervasem femeii visurilor mele despre care nu vroiam încă să vorbesc? Dar chiar există dragoste pură? De ani şi ani, de câte ori întâlnesc un necunoscut, mă întreb până când oare îmi voi mai pune această întrebare. De altfel, toţi cei care mă cunosc ori îşi închipuie că mă cunosc prin cuvintele sau tăcerile mele îşi pun aceeaşi întrebare despre singurătatea mea care creşte ca un ecran, ca un zid, dar şi ca o oglindă. Contagioasă, nebunia, nu-i aşa? De ce, oare, toţi cei care se apropie de mine sunt loviţi de acest blestem?

Bine, poate că exagerez şi eu puţin. Sau poate mai mult. Nu chiar toţi sunt loviţi, iar cei loviţi nu sunt tocmai blestemaţi. Şi-apoi!... Dacă ei sunt liberi să aleagă fericirea şi raţiunea, eu am libertatea de a nu mi-o dori nici pe una, nici pe cealaltă. Obsesia mea: cu un minut înainte de a dispărea definitiv, să le arunc tuturor adevărul în faţă, cu riscul de a-i înnebuni.
Ca şi dibukul, mă refugiez în propria nebunie ca într-un pat cald, în miezul unei nopţi de iarnă.

Da, asta este. Mă urmăreşte, mă locuieşte un dibuk. Îmi ia locul. Îmi uzurpă identitatea şi îmi oferă destinul său. Fără nici o îndoială: este vorba despre un dibuk deghizat în Doriel. Să fie Eu într-adevăr un altul? Şi tocmai acest "un altul" să fiu eu însumi? De unde altundeva perpetua mea stare confuză, schimbările, metamorfozele bruşte, fără de explicaţie şi de ritual de trecere, valul vecin cu abrutizarea, plutinda fiinţare ce-mi caracterizează răul? Altfel spus, oare trăiesc viaţa altcuiva, a vreunui necunoscut? Şi care să fie dibukul celuilalt?
- Ce e acela dibuk? mă întreabă terapeuta, vizibil interesată.
- Întrebare defectuoasă, doctore. Corect ar fi: cine.
- Îmi pare rău, nu înţeleg.
- Trebuia spus: cine e acela dibuk.
- Fie. Cine e?

I-am vorbit despre piesa lui S. Anski, una dintre marile opere ale repertoriului mondial. Doi studenţi talmudişti s-au legat prin următorul jurământ: când va veni vremea, dacă unul va avea băiat şi celălalt fată, îşi vor căsători copiii între ei. Numai că unul s-a îmbogăţit, iar celălalt a rămas sărac. Urmarea nu e greu de imaginat. Lea nu s-a căsătorit cu Hanan. Care a murit de amărăciune. Iar sufletul i-a pătruns prin efracţie în mireasa promisă.
- Atunci, dibukul dumneavoastră trebuie să fie o femeie.
- Nu mereu, doctore. Un dibuk poate fi un străin, un hoţ de identitate, care spune "eu" prin gura mea, în locul meu. Un suflet rătăcitor, exilat, piedut în imensul neant făcut din universul oamenilor şi memoria lui Dumnezeu. Din motive ştiute ori neştiute, dibukul se ascunde şi de privirile îngerilor, şi de ale demonilor. Nu se simte în siguranţă decât în sufletul unei alte fiinţe. Iar eu îi sunt ascunzătoarea. Viaţa lui a devenit a mea, fiind făcută din exces, spaimă şi remuşcări nedefinite. Mă tem că dibukul meu este nebun şi mă zbat să găsesc germenele nebuniei lui. Să fie vlăstarul unei religii pe care o consideră prea puţin aspră sau, din contră, care ar putea fi mai blândă? Să fie pur şi simplu vorba despre revolta gândului contra lui însuşi? Dibukul nu bate niciodată pasul pe loc, ci aleargă până îşi pierde suflul, iar eu fug după el pentru a-l prinde. Inima dibukului nu cunoaşte nici dragostea, nici ura, dar este gelos pe cei care le simt. Poate că refuză tradiţia, în numele tuturor tradiţiilor, un soi de respingere a propriei moşteniri acceptată prosteşte, pentru a se simţi astfel mai liber.

Terapeuta se mulţumeşte să clatine, neîncrezătoare, din cap:
- Atunci care dintre dumneavoastră doi este bolnavul? De cine trebuie să mă ocup?
- De mine. De el. Mai precis: de mine care sunt el.
Îi explic grăbit: când dibukul invadează o persoană devine omniprezent, şiret, dar nu întotdeauna diabolic, fiindcă şi el suferă. Totuşi, şi el e motivat de o nevoie care relevă sacrul. Nu aspiră oare sufletul său, deşi damnat, la pacea promisă prin transcendenţă? Agil, imprevizibil, hotărât şi lipsit de scrupule, mă trage după el ca pe un prizonier înlănţuit. Salvarea lui depinde de propria-mi salvare, condiţionată de a sa.
- Şi eu, mi se adresează terapeuta fără a mă privi, ce caut în toată povestea asta?

Dibukul izbucneşte în hotote. Eu, de asemenea.

În orice nebunie mocneşte dorinţa de a evada spre a te regăsi, a te reînnoi, de a muri spre a renaşte, de a urla pentru a amuţi...

Am atâtea lucruri de tăcut, atâtea cuvinte de spus, dar unde or fi fiind cuvintele? Se ascund, fug, mă detestă, iată-mi nebunia, doctore. Cuvintele. Cuvintele de care am nevoie pentru a mă mai agăţa de viaţă, pentru a-mi regăsi fervoarea şi a mă putea ruga, da, ruga pentru a trăi. Pe unde or fi? De ce au dispărut? De frică să nu fie izolate? Există sunete şi cuvinte care nu suportă să rămână singure. Fiecare îl strigă pe următorul, înlănţuindu-se. Nici o forţă din lume nu le poate despărţi fără a le face neputincioase. Să fie acesta secretul poeziei şi al muzicii?

Şi al nebuniei?

Prea m-am folosit de cuvinte, de supleţea ori de densitatea lor, până la a subjuga primul trecător întâlnit în stradă sau la cumpărături, şi începe să-mi vină să le repudiez. Atunci, mai ales dimineaţa, simt doar irezistibila nevoie de a muşca din viaţă, cu încrâncenare. La dracu' cu spaimele altora, cu jena de a trăi printre ei. Înainte de orice este vorba să iubeşti ceea ce ai şi ceea ce, mai degrabă, ai arunca. La dracu' cu bucuriile promise pentru mâine, în ceruri, pământul se află aici pentru a ne oferi savoarea fructelor lui, iar trupul pentru a cere o fericire imposibilă. Speranţă deşartă? Strigăte trimise către o lume surdă? Cu atât mai rău dacă sunt considerat nebun. Doctore, amintiţi-vă de Zarathustra care se exprima prin gura celuilalt mare nebun, ce s-a sinucis după o îndelungă tăcere: "E noapte. Iată cum se ridică mai sus vocea fântânilor ţâşnitoare, iar sufletul meu, şi el, se face fântână care ţâşneşte." Credeţi, oare, că propria sa tăcere l-a înecat în delir?

Închid ochii. Sunt undeva, în sătucul meu din Polonia. Un norişor, un surâs întunecat, zăpada care cade şi i se aşează pe chip ca pentru a-i şterge surâsul de orfan rătăcit... Nu mă întrebaţi care e legătura, nu tocmai dumneavoastră, chiar dacă sunteţi medic, nu tocmai dumneavoastră... Tocmai dumneavoastră care nu conteniţi să mă agasaţi cu mania asta de a-mi aminti că asociaţia de idei este esenţială terapiei... Doar dumneavoastră mă tot întrebaţi, mă tot obligaţi, îmi tot comandaţi în numele tuturor sfinţilor divinei terapii să îmi las gândurile să alerge, să galopeze culegând o imagine din dreapta, smulgând un suspin din stânga... Deh, doctore, nu cred deloc în toată teoria asta catastrofală conform căreia adevărul lumii şi al omului s-ar ascunde de teamă şi de ruşine...
- Teamă? Ruşine? De ce?
- Nu ştiu, doctore. Ţineţi cu tot dinadinsul să vă spun tot ce-mi trece prin cap, absolut tot, chiar şi ceea ce nu este limpede, chiar şi ceea ce este lipsit de sens, şi eu chiar vă spun, înţelegeţi? Vă las să mă conduceţi, dar am şi eu dreptul să vă întreb dacă ceea ce iese din creierul meu ne ajută cu adevărat să progresăm. Este aşa ori nu? De ce tăceţi? Bun, atunci o să tac şi eu.
- Dacă am reveni la teamă şi ruşine?
- Am pronunţat şi cuvântul "adevăr". Vă amintiţi? Aţi auzit de Gaon de Vilno? Spunea că ţelul mântuirii e mântuirea adevărului. Bine, văd că nu aţi auzit de el. Însă pe Platon îl cunoaşteţi mai bine, da? Amicus Plato, mi-e drag Platon, dar nu atât cât adevărul.
- Ia să lăsăm ga... gaonul... Să uităm şi de teamă şi de ruşine. Să vorbim despre adevăr.
- Păi, nu înţelegeţi chiar nimic? Totul se leagă. Oamenii ca dumneavoastră cred că, fără îndoială, adevărul ruşinează, înspăimântă. Şi dacă vine cine ştie cine şi vă spune că nici vorbă de aşa ceva? Că adevărul este şi teamă şi ruşine?

Theresa continuă, cu vocea ei monotonă, să mă facă să reacţionez, iar eu mă gândesc că îi e frică de norişorul care surâde orfanului... Vrea să mă convingă să vorbesc despre locul ocupat de femei în viaţa mea, iar eu nu am nici un chef. Ce să îi spun, că m-au intimidat întotdeauna? Că nu ştiu cum să mă port cu ele? Prefer să rămân pe norişorul meu. Şi el e orfan... Şi plânge... Lacrimile i se preschimbă în fulgi de nea şi de sânge... Îi prind în gură şi îmi scapă un ţipăt: mi-e frică să nu fiu gâtuit. Ucigaşul mi-l închipui strâmbându-se, având mâini monstruos de mari, de grele şi de murdare, îmi imaginez şi îi văd grimasele de învingător, îi aud rânjetele de cuceritor... Cum mai declara el tuturor celor care voiau să-l asculte: Sunt destinul, sunt deasupra timpului şi cerurilor, sunt forţa care vă sfărâmă... Poate că îl zărisem în vreun film sau în vreo revistă ilustrată... Un copil evreu pitit, scos din ascunziş de priviri viclene, înconjurat de asasini cu pumnale scânteietoare... E singur, viitorul mic orfan, atât de singur, frăţiorul meu... Cine să-l fi trădat? Ştiu că ar trebui să alerg către el, să îl iau de mână, să fac orice pentru a-l apăra, pentru a-i dovedi solidaritatea şi afecţiunea mea... Îi e frică... Şi mie îmi e frică... Îi e frică şi mie îmi e ruşine... Acesta este adevărul... De atins cu vârfurile degetelor, fără a-l viola... De dorit, fără a-l atinge... Numai de aş putea... Parcă v-am mai zis că a sosit poate vremea să desfacem legăturile care ţin omul lipit de destin, să denunţăm impostura: Rina nu există, nebunul din această poveste nu se confesează terapeutei, nu este vorba decât despre propriile întrebări şi răspunsuri, despre dreptul de a le refuza şi pe unele, şi pe celelalte. Theresa Goldschmidt nu există decât în propria mea boală, şi eu de asemenea.
- Aşadar, ce poate fi nebunia, doctore, dacă nu, în cazul meu, un dibuk? O asceză? O pedeapsă divină?
Nu ştie.

Însă voi, cei cărora vă scriu, se presupune că ştiţi totul, că prevedeţi totul. Spuneţi-mi, atunci, ce voi afla de la voi într-o zi sau alta: ce este nebunia umană, până la urma urmelor? Aruncarea într-o stare secundă? Biciuirea raţiunii până îşi pierde suflul? Să auzi liniştea explodându-ţi în creier, fără putinţa de a-i aduna rămăşiţele?

Să fiu eu, deci, eu însumi? Şi celălalt, cine să fie el când spune "eu". Este el, încă, eu însumi?

Vedeţi? Vă spun totul, sau cel puţin mă strădui să o fac. E important pentru mine să ştiu că mă veţi accepta în pofida tuturor piedicilor. Consimţământul vostru nu ar avea sens decât dacă se oferă ca un act de supremă luciditate.
Vreţi să mă urmaţi?