Despre hoţii de identitate sau străinul din fiecare

Citiţi un fragment din această carte.

Două cuvinte-cheie care ar defini romanul lui Elie Wiesel: luciditate (din cel mai pur tip hamletian, distructiv, cu implicaţiile ei de factură proustiană, re-memorarea şi re-trăirea) şi cădere-în-sine (în sensul unei via negativa, ein-sof pentru iudaism). Două instanţe narative - una cu rol de autentificare (psihanalista Theresa Goldschmidt), cealaltă cu rol de stimulare a discursului narativ (Doriel, vorbitor fascinant, ale cărui poveşti aflate la limita între faptul real şi cel imaginar degajă un magnetism care păstrează lectorul cu sufletul la gură până în finalul cărţii). Două identităţi, una asumată, cealaltă un soi de intrus pitoresc, fascinant, coborât parcă din parabolele indiene, unde fiinţa poate fi posedată de un duh şi apoi condusă într-o călătorie iniţiatică la capătul căreia are loc revelaţia. În tradiţie evreiască, dibuk-ul este un "hoţ" de identitate care îl locuieşte pe om, un "suflet rătăcitor, exilat, pierdut în imensul neant făcut din universul oamenilor şi memoria lui Dumnezeu". De acest suflet străin care i se identifică, devenind parte din sine, depinde salvarea lui. Iar exorcizarea presupune o sondare a abisului uman şi o anihilare a "străinului", posibilă numai prin exerciţiul autocunoaşterii. Romanul lui Elie Wiesel se organizează în jurul acestei căutări de sine care, ca orice act autentic, este declanşatoare de revelaţii.

Pe de altă parte, în centrul de semnificaţii al cărţii regăsim ideea de iubire în sens mistic, de dăruire şi participare la drama Celuilalt, care în acest caz se traduce în termenii relaţiei dintre psihanalist şi pacient, precum şi noţiunii de transfer. În interpretarea romanului lui Elie Wiesel nu analiza problemei evreităţii, extrem de delicată încă şi astăzi, ar trebui să primeze şi nici latura psihanalitică a, ci sublinierea valenţelor acestei iubiri de ordin metafizic, ce se împleteşte cu fascinaţia şi solidaritatea umană, lipsită de dimensiune erotică, învestită cu un potenţial eliberator şi regenerator. Relaţia dintre Theresa Goldschmidt şi mai vârstnicul Doriel presupune această iubire care dublează confesiunea întru vindecarea sufletească a "pacientului". Ea este pe de o parte iubire în forma sa cea mai pură dar presupune totodată o consumare, un abandon al sinelui, o dăruire a propriei vitalităţi în virtutea unei potenţiale vindecări. Pe măsură ce şedinţele de analiză avansează, relaţia dintre Theresa şi soţul său se deteriorează, iar psihanalista se vede epuizată interior de experienţa îndelungilor şi istovitoarelor conversaţii menite să-i aducă lui Doriel pacea interioară. Pe măsură ce se întemeiază plasa complicată a poveştilor acestuia, Theresa se vede absorbită ea însăşi într-un labirint inepuizabil, în care întâmplările imaginare, fantasmagorice se împletesc cu cele autentice, iar halucinaţia începe să pară mai credibilă decât însăşi realitatea. Excesul de memorie care, pretindea Doriel, îi afectase propria sănătate mintală ajunge acum să se repercuteze asupra psihanalistei, care, la fel ca orice receptacol al mărturiilor de tot felul, se pierde pe sine în acest joc diabolic de-a inventarea şi reinventarea identităţii. Doriel se declară de la bun început "nebun" suferind de angoase şi insomnii, hăituit de fantomele unui trecut teribil. Dar nebunia lui se dovedeşte a fi de o cu totul altă factură şi pare a depăşi experienţa Theresei şi a-i anula capacitatea de detaşare: "Ştiu, doctore, ştiu că oamenii spun: A înnebunit, săracul Doriel, a înnebunit. Asta este: sunt nebun. Revin la întrebarea care ne însoţeşte toate şedinţele: Ce înseamnă să fii nebun, doctore? Între un povestitor normal, care povesteşte viaţa unui nebun, şi un nebun care îşi aminteşte despre moartea unui om normal, care are mai degrabă nevoie de îngrijirile dumneavoastră, doctore? Dacă lumea îmi spune că sunt nebun când eu ştiu foarte bine că nu sunt, care dintre noi este adevăratul nebun?" Doriel caută în nebunie, aşa cum însuşi autorul avertizează, un posibil sens al realităţii.

Rememorarea lui Doriel face să renască din măruntaiele timpului diferite personaje care, în loc să îi confirme povestea, îi sporesc neverosimilitatea: Maya, iubirea lui din tinereţe, cu surâsul ei de copil neliniştit, maestrul său, rabinul Yohanan şi soţia acestuia, Rivka, deportaţi cu unul dintre ultimele convoaie la Auschwitz, membri ai familiei, evocaţi cu multă nostalgie, etc. Întâlnirea de la început, între pacientul recalcitrant şi psihanalista tenace, se va transforma treptat în comunicare autentică şi va culmina într-o eliberare reciprocă.

Cartea lui Elie Wiesel (deţinător al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1986) vorbeşte înainte de toate despre o experienţă universală a eliberării, despre exerciţiul mântuitor pe care îl presupune anamneza, despre relaţiile profunde care se pot întemeia între oameni, şi abia în subsidiar despre trauma cumplită declanşată de Holocaust care a mutilat iremediabil sufletul evreiesc. În măsura în care cititorul este deschis către această dimensiune general umană a cărţii, ea ar trebui devorată cu aceeaşi pasiune de oricine o deschide.

(Cronică preluată din Adevărul literar şi artistic, iulie 2007)