Chiar poţi să trăieşti şi să îmbătrîneşti în cultura română?

Citiţi un fragment din această carte.

Dacă aş fi întrebat ce-mi place la Bogdan Suceavă şi ar trebui să răspund scurt, ca într-un clip de televiziune, unde încap doar cîteva zeci de secunde, aş spune că mi-au plăcut intervenţiile sale pe tema standardelor universitare. Mi-a mai plăcut cum a susţinut ideea că modelul generaţiei '27 ar trebui scos de sub aura de unicitate perpetuă şi imbold indestructibil pentru prezent; modelul n-ar trebui uitat, ci revizitat, dintr-o dorinţă de a culege avertismente despre cum poate eşua o idee de primenire culturală într-un nefast proiect politic: "nostalgia pentru anii treizeci, care s-a dezvoltat în România după 1990, este expresia unei confuzii ideologice majore, a unui moment de ceaţă ideologică. Nu avem nimic de ridicat în slăvi în România Gărzii de Fier, a lui Carol al II-lea, a extremismului ideologic în toate direcţiile. Cu toate acestea, o întoarcere nostalgică la unele dintre aceste idei a avut loc după 1990. Cum a fost oare posibil ca unii autori să scrie recent că anii treizeci au fost momentul culminant al României în istorie?". Răspunsul îl veţi putea parcurge în această carte, pe care o aveţi sub ochi.

Să ne întoarcem la formulările unor fraze scurte despre autor care scrie, şi el, scurt, fără complicaţii inutile şi savantlîcuri plicticoase. Cel mai mult şi mai mult îmi place că Bogdan Suceavă se încăpăţînează să scrie în limba română şi să dorească să facă parte din cultura română, deşi e la mii de kilometri depărtare de România şi trăieşte în mediul universitar american unde face matematică de performanţă. Şi nu vede distanţa asemenea unei goliciuni, ca o trepidaţie de exilat, ca un nenoroc, ca un blestem sau ca o izbăvire, ci ia situaţia ca atare, încercînd nu doar să supravieţuiască, ci să trăiască şi să îmbătrînească în cultura română, refuzînd orice formă de segregare între scriitorii din ţară şi cei de afară.

Chiar dacă mi-am epuizat cele cîteva zeci de secunde pe care un ipotetic post de televiziune mi le-ar fi acordat, aş mai spune un lucru: nu-i puţin lucru să te gîndeşti la "ţărişoară", să ajungi măcar o săptămînă pe an acasă şi să încerci să picuri oamenilor din România ideea să nu ia de bun tot ce li se serveşte de pe micul ecran: "Un spirit prin nimic cartezian guvernează spaţiul public valah, căci totul poate fi crezut, totul e adevărat, publicabil, credibil, şi orice poate fi mama unui zvon". Aici e de fapt problema, marea problemă a zilelor noastre: că trăim superficial, că sîntem modelaţi de o cultură a televizorului, unde cei tari în gură şi în pungă ajung să se substituie firescului, normalului (mi-a plăcut cum le-a dat peste mînă lui Costi Rogozanu şi lui Cezar Paul-Bădescu că au făcut sau fac risipă de talent şi de timp cînd se refugiază în cronică TV - "cel mai nenorocit gen de proză din lume").

Bogdan Suceavă, în multe articole de publicistică, scrie din exasperare. E revolta celui care vede cum ticăloşia este drapată în ambiţie, cum şmecheria ajunge formulă de succes. Îşi reprimă nostalgia şi dă liber revoltei, iar faptele prind contur şi devin probe ale anilor de coşmar (cîteva pagini terifiante, despre armată şi despre oraşul Târgovişte, ar trebui cumva continuate în literatură sau în volume de publicistică de sine stătătoare). Lui Bogdan Suceavă nu-i place să scrie uleios şi edulcorat: ce dor e acela pentru un coleg de armată care moare după 22 decembrie 1989 din cauza unui superior imbecil şi fudul?! De fapt, Bogdan Suceavă spune că România va progresa atunci cînd nu ne vom mai prosterna la profeţi, la aşa-zişi mentori care îţi indică cu sfinţenie drumul, la analişti pricepuţi la toate şi la nimic: "sînt autorii care ies în faţă la ore fixe, analiştii care se pronunţă cu egală competenţă asupra gripei aviare şi asupra arhivelor securităţii, asupra chestiunilor de istorie naţională şi asupra sistemului de 1-4-4-2 cu care joacă naţionala de fotbal. Ei vor fi pe sticlă acum şi peste doi ani şi vor spune exact aceleaşi lucruri pe care le-au spus anul trecut pe vremea asta, cu aerul că dezvăluie o mare noutate. Între timp, faţă de 1993 sau 1999, să zicem, au căpătat mai mult tupeu, pentru că între timp conturile personale li s-au stabilizat, îşi cunosc mai bine prieteniii şi duşmanii, ştiu de unde le-ar putea veni critica şi au găsit deja răspuns pentru orice şarjă viitoare". (Să spunem că un om, în cazul nostru Bogdan Suceavă, care se uită la fotbal, care ascultă fado, care duce dorul cafelei interzisă într-o bibliotecă americană pe motiv că a nenorocit tastatura şi care refuză să teoretizeze şi să se lamenteze pe tema distanţelor geografice sau spiritual-întemeietoare, a plecării şi a revenirilor glorioase sau hulite, e chiar un personaj de invitat la o bere pe malul lacului Cişmigiu).

Să ne întoarcem, pentru alte cîteva zeci de rînduri, la publicistica lui Bogdan Suceavă, privind-o în oglinzi paralele. În general, în România este la mare modă pamfletul gros şi deşucheat, în care dau în clocot sentimentele şi trăirile proprii, în care dacă eşti grobian, se consideră că te pricepi şi combaţi aprig. Ca să ai succes trebuie să fii încruntat, neguros, sau să-ţi exalţi superioritatea. Doi, trei sau patru oameni invitaţi într-un studio de televiziune trebuie ori să fie zeflemitori pînă peste poate, ori bombănitori cît cuprinde. Nu pare să fie cale de mijloc - cel puţin nu la televiziuni, care cultivă specimene ciudate, ieşite din uz şi din norma bunului gust. Ştiu că sînt excepţii, dar aş vrea să le numesc abia atunci cînd vor ieşi din zona mulţimilor cu mai mult de cinci elemente.

Or, Bogdan Suceavă scrie rar, nu umblă după onoruri sterpe, nu e ahtiat să facă rating, nu transmite în direct din Los Angeles din bărci, elicoptere sau furnale, nu stă cu picioarele în Oceanul Pacific, cînd sînt acolo furtuni, ca să-şi impresioneze publicul prin devotamentul lui de a empatiza cu victimele. Scrie doar cînd are ceva de spus şi, deşi susţine diverse rubrici în mai multe publicaţii culturale, nu pare deloc că ar scrie la normă, întotdeauna găseşte un subiect miezos şi mustos. Mi-a plăcut că îi judecă cu severitate argumentată, dar şi cu o anume disecţie axiologică, pe marile staruri ale lumii literare, mereu întrebîndu-se cum ar evolua aceştia dacă ar fi aruncaţi în lumea europeană şi americană, dacă ar fi evaluaţi, fără ifose şi ambiguităţi, după standarde operaţionale la universităţi occidentale.

De fapt, aici e buba, pe care Bogdan Suceavă a descoperit-o fără prea mari eforturi. În România, oricînd poţi înşela aparenţele, poţi să fii validat printr-un concurs de împrejurări sau prin diverse manevre care să-ţi asigure o poleială de notorietate, dar nu e de ajuns: ai nevoie de o confirmare obiectivă şi, dacă se poate, din afara cercului tău de interese şi prietenii. Mi se pare că şi afirmaţiile sale despre revistele de cultură conţin un diagnostic sever, dar drept. Acestea se plîng mereu că le scad tirajele şi îşi pierd cititorii, fără a recunoaşte că au, ele însele, o problemă de adaptare, de ritm, un aer rînced de dădăceală sinistră, fără să fie îngrijorate că vorbesc deseori în pustiu, că le lipseşte un public-ţintă (dacă acesta există, nu este decît "naţiunea, care ar avea nevoie să fie luminată prin stil"). Multe din temele pe care le-a lansat şi le-a dezvoltat Bogdan Suceavă în articolele sale ar trebui aprofundate, continuate prin dezbateri, reluate de pe poziţii de unde să nu urmăreşti nimicirea preopinentului: "cei mai mulţi cetăţeni ştiu că cearta afectează un anume echilibru al societăţii, fie şi la nivelul unui grup restrîns. Dezbaterea este, de fapt, căutarea acelui punct de echilibru în care ambele părţi să aibă de cîştigat la maximum".

Există, în volum, şi destul de multe pagini despre cum a ajuns Bogdan Suceavă la scris, de ce a devenit scriitor, cum s-a documentat şi s-a pregătit pentru diverse nuvele şi romane, ce crede despre literatură, despre generaţii. Am avut uneori, pe parcursul lecturii, impresia unor mărturisiri în exces, a unei auto-promovări cumva redundante. Misterul creaţiei nu prea poate fi explicat, iar dacă eşti prea mult adus să vizitezi laboratorul unde se storc subiecte pentru proză s-ar putea să cazi în păcatul studenţilor care citesc prea mult studii despre autori, fără a citi operele autorilor. Personal, n-aş fi vrut să aflu cum a scris Bogdan Suceavă furtunosul şi tulburătorul roman Venea din timpul diez, apărut în 2004 la Editura Polirom. Ştiu doar că, la lectură, am avut puternica impresie de lucru bine făcut şi închegat. N-a mai contat că autorul trăia în America, că făcea matematică, că nu putea să participe la lansarea de la Cărtureşti şi trimisese un clip video înregistrat. Acestea erau detalii interesante, poate neobişnuite, dar atît. Am citit Venea din timpul diez fără să-l leg de imaginea autorului, a cronicilor, a rîndurilor apărute în vreo ştire culturală, fără să citesc prezentări promoţionale din pliante împărţite cu generozitate, fără să-l leg de coterii, grupuri sau cete hăulitoare. L-am citit cu plăcere şi mi-am închipuit următorul mesaj: fraţi români, aveţi o atracţie bolnăvicioasă pentru rataţii care se cred miruiţi, parcă vă doriţi să fiţi prostiţi, manipulaţi, fraieriţi, aveţi o certă "vocaţie" să vă lăsaţi îmbrobodiţi, n-o să scăpaţi uşor, poate nu în viaţa asta, dar e bine să încercaţi să vă ridicaţi vălul de pe ochi. Singuri. Poate că mi-a plăcut Venea din timpul diez şi pentru că ediţia de la Polirom n-avea prefaţă, postfaţă, aparat critic, n-avea nici o proptea.

Probabil că aşa trebuie citite cărţile, întîi şi întîi povestea. Cred că şi volumul din publicistica lui Bogdan Suceavă are o poveste. Fără vorbe mari, aceasta se numeşte a fi în cultura română. Şi cînd eşti în cultura română ai dreptul şi obligaţia să fii revoltat, sarcastic, nemulţumit, acid, să refuzi sinecuri, poziţii călduţe în administraţie, ai dreptul şi obligaţia să nu faci tîrguri oneroase pentru a obţine influenţă şi putere, ai dreptul şi obligaţia să nu te năpusteşti în toate juriile, adunările festive şi mondenităţile care îţi ies în cale, ai dreptul şi obligaţia să nu publici tot ce scrii. Trebuie să fii discret şi eficient, parcimonios şi sever cu timpul tău şi deloc ahtiat după glorie. Probabil că aşa arată Bogdan Suceavă în cultura română, dar trebuie să citiţi cartea ca să confirmaţi fiecare dacă am dreptate sau nu.