Poveste cu poveşti

Citiţi un fragment din această carte.

Din când în când în literatura română apare câte o carte foarte frumoasă, care te ia prin surprindere. Exact o astfel de bijuterie literară este Miruna, o poveste a scriitorului Bogdan Suceavă, care ne-a obişnuit deja cu perlele sale beletristice strălucitoare, Venea din timpul diez, de exemplu, romanul dinaintea Mirunei, fiind un text cu care generaţia încă tânără se va putea mândri şi la bătrâneţe. Miruna este o carte pe care o citeşti ca şi cum ai fi vrăjit de cele şapte iele care-i apar străbunicului naratorului în visul din tinereţe de pe muntele stăpânit de animalele sălbatice, nu degeaba scriitorul îşi subintitulează cartea "o poveste". Citeşti povestea cuprins de un farmec straniu şi unic, mai ales dacă ştii să alegi muzica pentru această lectură deosebită (dar ăsta e un secret despre care nu se scrie în prefeţe/postfeţe).

Naratorul poveştii Miruna este fratele personajului care dă titlul cărţii, Traian ("nepotul cu nume împărătesc"), care, în interior fiind, în acelaşi timp se află cumva la o anumită distanţă de "acţiune", ca şi atunci, în copilărie, când asistă la naraţiune altfel decât Miruna ("Pentru Miruna lucrurile se auzeau foarte diferit, pentru că ea era mai mică decât mine şi, în plus, îi moştenise privirea (bunicului - n.n.). Din pricina asta a trecut în ea o întreagă lume, şi ea a devenit moştenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic").

Miruna, o poveste începe cu descrierea bunicului, Nicolae Berca, adevăratul povestitor, şi cu frica Mirunei de acest portret de uriaş, făcut de mama Mirunei. Subiectul cărţii e simplu: nepoţii sunt lăsaţi la bunici, într-un sat din munţii Făgăraş, Valea Rea, iar bunicul, simţind că nu mai are prea mult timp, alege să le povestească "basme", poveşti din care izvorăşte, încetul cu încetul, o adevărată cronică de familie, dar şi o biografie geografică şi istorică a împrejurimilor.

Bogdan Suceavă, pe care-l putem recunoaşte în personajul Traian (aşa cum Ion Creangă e confundat cu Nică din Amintiri din copilărie, Ştefan Baştovoi - cu Saşa din Iepurii nu mor, sau Henry Miller - cu naratorul homodiegetic al romanelor sale), a moştenit - clar - "boala" străbunicului din poveste (şi din realitate), care "cerea dezlegare de sub vraja de a avea prea multă putere în cuvânt". Miruna, o poveste are mereu două planuri, două lumi puse faţă în faţă, începând cu lumea poveştilor şi lumea reală, cea din ziare. Lumea vrăjilor, reprezentată de baba Fira, versus religia reprezentată de părintele Dimitrie, medicină - biserică, sănătate - credinţa, haiduci - cotropitori, Dumnezeu - Satana, povestea din vis şi "povestea" din realitate ("Nu e drept, se gândi Miruna, eu în vis am văzut altfel, am văzut cum îngerul nostru a învins, bunicul trebuia să rămână, să continue povestea")... Şi lumea fictivă, aia din poveşti, şi lumea reală, aia din ziare, sunt trecute prin ochii bunicului, chiar dacă personajul principal al cărţii este... gura satului. Poveştile se leagă unele de altele, învăluind personajele şi cititorul într-un fel de vrajă, care o cuceresc definitiv pe Miruna, pentru care chiar existau acele minuni ("Pentru Miruna, aceasta era lumea. Poveştile acelea închideau în ele nelinişti care se vor dezvălui mult mai târziu").

Lumea reală şi actuală, aceea din jurul ziarelor, duce tot la biografic, la portretul de familie, ca şi lumea din povestirile din trecut şi din vise, începând de la tatăl bunicului, primul om din Valea Rea abonat la un ziar, mai mult pentru fiu-său, zice el. "Sosirea ziarului parcă strica jucăria care era bunicul şi care era potrivită să funcţioneze perfect numai într-un timp al lui, aparte, fără amestec cu lumea din depărtări. De fapt, acum cred că ştiu că în vreme ce privea prima pagină a ziarului, nici pe sfert atât de interesant cât gazetele de altădată, Niculae Berca îşi amintea o mulţime de întemeieri şi împliniri, amestecate cu morţi în război şi îmbătrâniri premature, poveşti de dragoste vechi de când lumea şi năruiri ale unor strădanii de mult apuse, tot felul de lucruri pe care nu le-ar fi spus copiilor pentru nimic în lume şi a căror sumă i se părea a contribui în mod secret stărilor de lucruri ale zilei de azi. Nu ne putea povesti totul, pentru că eram prea mici. Dar de undeva trebuia că se trage curiozitatea lui de a şti cum se va sfârşi odată pentru totdeauna câte o istorie a timpului prezent." Dar "odată cu fiecare ziar citit, nenorocirile păreau să fie din ce în ce mai mari, mult mai mari decât prima pe care o citise, poveştile se terminau tot mai rău, necazurile deveneau din ce în ce mai fără de ieşire, de parcă toţi şi toate ar alerga spre o râpă plină cu pulbere: «Un tren s-a ciocnit la o trecere de nivel, în apropiere de Bordeaux, cu un automobil în care se aflau patru persoane. Trei persoane au fost ucise, alte cinci s-au ales cu răni grave».
- Ajunge, zicea tatăl lui, Constantin Berca, gata, nu mai citi nenorocirile. Numai prostii s-au întâmplat azi." Aşa că realitatea este izgonită mereu cu poveşti care, însă, duc inevitabil la real şi la biografic, la cotidian, la întregirea portretului de familie, la realitate, fie ea şi alta sau altfel, din trecut sau... din viitor (căci naratorul este copilul care asculta atunci poveştile bunicului, doar că maturizat, pentru timpul acţiunii - din viitor). Părintele Dimitrie îi convinge, pe rând, pe "vrăjitorii" satului, de la baba Fira la Constantin Berca, să se lepede de vrăji şi descântece, iar după o călătorie misterioasă Constantin Berca hotărăşte să nu mai plece nicăieri niciodată. Când credinţa îşi mai pierde din putere şi se vorbeşte despre sfârşitul lumii, se construieşte o biserică nouă care trebuie să dureze multă vreme, doar că nu pe ruinele altei biserici, ca-n Mânăstirea Argeşului, din apropiere de Valea Rea, iar cearta dintre două bătrâne ghicitoare e comparată cu o bătălie politică şi cu evenimente biblice ca izgonirea din rai. Miruna, o poveste e plină de astfel de "semne", care atrag, amuză, vrăjesc. Ca şi scriitorii dizidenţi din timpul comunismului, care scriau romane istorice pentru a băga "şopârle" despre contemporaneitate, şi Bogdan Suceavă bagă în gura personajelor sale adevăruri general umane: "Suntem geniali în supravieţuire şi păguboşi în administraţie", spune regele de pe vremea străbunicului naratorului cu gură de aur. Ca şi scriitorii dizidenţi, în această carte pe Bogdan Suceavă îl interesează fondul, substanţa, nu forma, aproape neglijată în Miruna, o poveste ceea ce poate părea de-a dreptul provocator, fiind vorba de un scriitor-matematician care chiar ştie să construiască, aşa cum ne-a demonstrat-o de atâtea ori.

Ultima "poveste" are loc când naratorul avea şapte ani, atunci când povestitor devine Miruna, iar bunicul - personaj. O poveste care se confundă cu realitatea, o poveste scurtă şi dură, ca realitatea, ca şi copilăria, ca un basm, ca prima poveste a cărţii, despre farmecele fiecărui bob de grâu, pe care se află încrustat chipul lui Iisus, ca această foarte frumoasă carte a lui Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, pe care v-o recomand insistent şi cu prietenie. Lectură plăcută şi utilă!