Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Zaira


Cătălin Dorian Florescu, traducere de Mariana Bărbulescu

17.02.2010
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cătălin Dorian Florescu
Zaira
Editura Polirom, 2010


Traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Fragment
 
Era o seară liniştită, totul se pregătea de noapte. În satele de pe moşie se făcea probă la primul pahar de rachiu. Ţărăncile aduceau apă de la fîntînă ca să facă mămăliga. Unii trebuiau să se mulţumească însă cu mămăliga de alaltăieri.

Rupeau cu lăcomie bucăţi uscate şi le înmuiau în zeama rămasă de la masa de duminică. Alţii le puneau în lapte şi le sfărîmau.

Nişte ţărani întîrziaţi aduceau fîn cu carele. Boii dădeau ochii peste cap, se opinteau, împotrivindu-se forţei gravitaţiei şi tremurau de încordare cînd urcau drumul de tară abrupt, nepietruit, noroios.

Cînd se întorceau şi vitele şi li se dădea drumul porcilor, cînd găinile şi gîştele se strecurau pe sub garduri, cînd bătrînii se aşezau în faţa porţii ca să sporovăiască şi cînd şi bărbaţii tineri făceau la fel - în timp ce urmăreau cu privirea tinerele -, atunci nici un fel de război nu părea posibil.

Cînd am auzit la radio, prin fereastra deschisă, că în Europa izbucnise războiul, bunica l-a chemat pe Dumitru, întorcîndu-l din drum. El cobora deja în grabă aleea umbroasă, cu gîndul la femeile pe care avea să le consoleze în timpul nopţii. Pentru că Dumitru consola fecioare, fiindcă erau încă fecioare, şi văduve, pentru că ele nu mai aveau pe nimeni. Consola femei măritate, fiindcă bărbaţii lor erau la armată sau pur şi simplu la cîrciumă. Şi, cînd le consola prea temeinic, venea la bunica şi-i cerea bani.

Odată i-a spus: "Tatăl meu a murit pentru voi, vă rog să nu fiţi zgîrcită, doamnă". N-o privea pe bunica în ochi, dar, cînd l-a pălmuit, a ridicat capul şi s-a uitat la ea îndelung, cu ochii mijiţi şi cu obrazul roşu. Nici unul dintre ei n-a scos o vorbă.

Bunica i-a dat mai tîrziu banii, ca să scape de ultima lui consolare. El le ducea pe femei în oraş, însă ele ar fi preferat să facă singure ce trebuia, acasă, sau s-o facă mamele lor ori cine ştie ce bătrînă. Dar mătuşa le interzisese: "Eu vă ajut să vă aduceţi copiii pe lume, nu să-i omorîţi".

Aşadar, bunica l-a întors pe Dumitru din drum, i-a scris ce trebuia să spună şi l-a trimis înapoi. Dumitru a urcat dealul şi l-am auzit strigînd prin goarnă: A izbucnit războiul, neamţul a intrat în Polonia. Cavaleria poloneză luptă, iar Anglia şi Franţa au declarat război Germaniei. Dar noi sîntem siguri că nemţii sînt prietenii noştri, aşa că noi vom trăi ca şi pînă acum. Dimineaţa vom merge la cîmp şi duminica la biserică. Ne vom ruga cu toţii să treacă mai repede războiul. Pentru că Dumnezeu veghează.

Mătuşa Sofia era într-unul dintre satele noastre, pentru că năştea o femeie, o vacă sau o iapă. De cînd ţărăncile nu mai erau îndeajuns de harnice la adus copii pe lume ca să fie pe gustul mătuşii, ea îşi sporise îndeletnicirile. Era foarte preocupată să ajute cît mai multe fiinţe să capete viaţa. Ca şi cum, fără ea, ele ar fi continuat să aştepte undeva, între lumea asta şi cer.

Mulţi dintre copiii cu care mă jucam alunecaseră direct în mîinile ei. Multora dintre noi ne modelase capetele şi pe mulţi ne făcuse să plîngem pentru prima oară, cu o singură palmă zdravănă. Tuturor ne tăiase buricul, pe toţi ne spălase şi ne pusese în braţele mamelor noastre. Cumva, eram cu toţii copiii mătuşii.

Timpul se oprise. Înţepenise plăcut, numai cîteva muşte nu ţineau seama de nimic. Între bătăile ceasului se aduna, se stivuia tăcerea. Ca şi cum Dumnezeu ar fi măturat, cum măturau slujitorii curtea. Ca şi cum ar fi despărţit cu mătura liniştea de nelinişte şi ar fi dus neliniştea în altă parte. Josef s-a oprit în curte, gîfîind, bunica şi Zizi au ieşit în fugă în verandă, apoi Josef a strigat cît îl ţineau puterile:
"Au venit nemţii!".

Nemţii veneau de-a lungul aleii, cu maşinile lor ciudate, direct spre noi. "Nu vă fie teamă, sînt prietenii noştri!", ne-a strigat Zizi şi bunica a răspuns: "Nu ţin minte să-i fi invitat".
"Nu cred că le pasă". Zizi a coborît de pe verandă şi a traversat curtea piezii, pînă la alee.

Maşinile s-au apropiat şi mai mult, au trecut prin livadă, apoi pe lîngă iazul cu peşti" "Ce fel de maşini sînt astea?", am întrebat. "Sînt maşini blindate şi, chiar la urmă, cîteva tancuri".

Aproape că ajunseseră la noi - încă cincizeci de metri, încă treizeci de metri, încă zece metri -, l am privit pe Zizi. Cînd o să se dea la o parte?, m-am întrebat, dar el stătea pe loc şi tremura şi, pentru că Zizi stătea pe loc, nu mi-a rămas decît să stau şi eu cu el. Nici nu putea fi vorba să-l las singur şi să fug înapoi, chiar dacă picioarele mele aveau chef s-o ia la goană.

Chiar dacă bunica, Zsuzsa şi Mioara ţipau, mai tare, tot mai tare. În spate ţipau ele şi în faţă urlau maşinile germane.

Prima maşină era la numai cîţiva metri de noi cînd a oprit.
Un ofiţer se îndrepta rîzînd spre noi, a întins mîna.

Zizi a apucat-o şovăind, după ce-şi ştersese palma de pantaloni. Ofiţerul m-a mîngîiat pe păr, eu l-am privit întrebător pe Zizi, dar el a închis doar ochii. Ofiţerul ne tot vorbea, dar noi n-am înţeles nimic pînă nu l-a adus Zizi pe Josef.

Am aflat că erau nemţi. Era de prisos, se vedea pe ei ce erau. Nimeni altcineva nu se plimba ca ei prin Europa.

Ofiţerul a venit cu noi pe verandă, i-a întins mîna bunicii, care nu ştia ce trebuia să facă. Pe moşia ei, nimeni nu-i întinsese mîna vreodată, întotdeauna mîna ei fusese sărutată.
"Madame", a rostit deodată în franceză bărbatul, răstălmăcind ezitarea bunicii.
"Cred că voi, românii, iubiţi mai mult Franţa decît Germania".
"Dar, domnule ofiţer, noi ascultăm tot timpul muzică germană de la radioul german", a răspuns ea. "Fiica mea a fost în Germania". "Germania de pe vremuri nu mai e Germania de azi, stimată doamnă. Oamenilor mei le e foame".

Pentru ei era un fel de vacantă la tară. Erau veseli şi prietenoşi. Probabil că-i bătuseră pe polonezi rîzînd, cu o ţigară nemţeasca în colţul gurii. Războiul încă nu le luase nimic - nici nouă, numai iubitul mamei a dispărut, nu se mai întorsese şi, de atunci, mama era schimbată. Adesea se uita în gol şi îşi cerea scuze cînd îşi dădea seama.

Se simţea însă că de pe fetele acelea radioase venea o primejdie indescriptibilă. Una despre care radio BBC ştia mai multe decît mine şi, odată cu BBC, cavaleria poloneză, Varşovia, Franţa, englezii şi francezii care au fost aruncaţi în mare la Dunkerque şi, de puţină vreme, şi ruşii. Ştiam că, atunci cînd îngerii ăştia blonzi plecau la plimbare, ţi se făcea părul măciucă. Că acele cuţite militare cu care scobeau în carnea găinilor noastre moarte puteau să intre şi în alt fel de carne.

Vorbeau într-un fel de parcă şi limba le era străbătută de o tăietură precisă, clară - chiar şi cînd erau prietenoşi şi destinşi. Era aceeaşi limbă care anunţa seara la radio concertele de la München sau de la Berlin.

Cînd am fost trimisă să aduc ceva de la bucătărie, am văzut trei nemţi spălîndu-se la fîntîna din spatele casei. Aveau trupuri zvelte, ferme, pe care nu scria neamţ.

Trupuri de bărbaţi, trupuri de bărbaţi tineri. Cînd trăgeau găleata cu apă, şezutul li se încorda. Cînd se săpuneau, rămînea spumă peste tot unde creştea păr. Cînd îşi turnau apă, părul de pe piept, burtă, picioare şi de pe unde mai aveau li se lipea pe trup.

Fiindcă apa era rece, ce aveau ei crescut între picioare se chircise. Dedesubt era un săculeţ. Dar nu-şi făceau griji că lucrul acela ar putea să dispară. Li se părea normal să aibă şi el viaţa. Nu le era teamă c-ar putea să moară din cauza asta, spre deosebire de mine care crezusem c-am să mor din cauza sîngerării, cu cîţiva ani în urmă. Bărbaţii începeau să îmbătrînească acolo, jos, în fiecare zi. Ei se zbîrceau mai întîi între picioare, mai tîrziu pe tot trupul. Dar în rest nemţii erau netezi şi vînjoşi, aveau să-şi mai folosească trupurile. Ele erau toată nădejdea.

Mioara a trecut pe lîngă ei şi le-a zîmbit. Ştiam că noaptea n-avea să rămînă singură. După ce au plecat, am alergat la fîntînă şi am furat săpunul cu care se spălaseră. În cameră, l-am sucit pe toate părţile, dar după el nu se putea vedea ce e bărbăţia. Rămăseseră pe el cîteva fire de păr, nu era părul lui Zizi sau al lui Paul, era păr de bărbat.
"Sînteţi un susţinător al lui Hitler?", l-a întrebat Zizi pe ofiţer seara, în franceză.
"Sînteţi un susţinător al generalului Antonescu?", i-a întors-o acela.
"Sînt un susţinător al regelui, toţi moşierii sînt, aşa am fost crescuţi".
"Eu sînt soldat. Aşa am fost crescut".
"Ce părere aveţi despre noi, românii?", a întrebat mătuşa, cînd ne-am spus cu toţii noapte bună. Ofiţerul i-a ţinut mîna mai mult într-a sa şi mătuşa a roşit, ca şi bunica în urmă cu cîteva ceasuri. Un singur bărbat îi atinsese trupul şi acela fugise apoi. Privea în jos, ca o fetişcană.
"Ca să spun drept, nu grozavă. Vă e teamă de noi, de aceea vă alăturaţi nouă. Nu credeţi nici în cauza lui Hitler, nici în cauza soldaţilor. Nu vă înţeleg prea bine, nu sînteţi nici cal, nici măgar. Cum se apleacă ţăranii ca să nu-i bateţi, la fel vă aplecaţi şi voi în faţa noastră. Cît timp învingem, sînteţi de partea noastră, dar, dacă pierdem, o s-o luaţi din loc, de asta sînt sigur. N-aveţi coloană vertebrală".

Mătuşa, care se aşteptase la ceva măgulitor, ceva care să meargă cu strîngerea de mînă prelungită, şi-a retras mîna încet. Şi-a trecut-o stînjenită prin păr. Zizi nu s-a mai putut stăpîni: "Aş fi fericit să fie aşa. M-aş bucura să fim aliaţii voştri numai în aparentă. Numai că, între timp, avem o coloană vertebrală în ţara asta, una germană. Mulţi incendiatori şi ucigaşi, care cred în ceea ce spun. Au dovedit-o. Evreilor noştri le merge rău, comuniştilor noştri, regaliştilor - tuturor, de fapt".
"Vorbiţi despre evreii voştri sau despre comuniştii voştri că despre ţăranii voştri", a înăsprit celălalt tonul. "Credeţi-mă, dacă n-o să fiţi atenţi, ţăranii voştri o să vă spînzure într-o bună zi. V-a cam trecut vremea".

În dimineaţa următoare m-am trezit devreme şi l-am găsit pe ofiţer în salon, îmbrăcat şi pieptănat, ca şi cum n-ar fi dormit sau de parcă ar fi dormit în uniformă, pentru că nu se putea şti niciodată în ce alt război erai chemat. Ţinea în poală una dintre cărţile mele de poveşti, pe care o găsise în bibliotecă.

Văzînd că nu se mişca, am dat să plec, dar atunci a început să vorbească în franceză: "Ce-ţi place mai mult, fraţii Grimm sau Andersen?".

M-am speriat, nimeni nu mă mai întrebase aşa ceva pînă atunci şi nu fusesem niciodată nevoită să mă gîndesc care ar fi cel mai bun răspuns, ca să nu par şi eu o lasă. "Ei?" "Îmi place mai mult Andersen pentru că e mai puţin crud". "Cum adică?" "La Fraţii Grimm, copiii mor, sînt puşi la fiert sau sînt părăsiţi de părinţi". "Şi crezi că este mai puţin crud cînd o fetiţă moare îngheţată, fiindcă nu are destule chibrituri ca să se încălzească?" Tăceam. "Ce îţi place mai mult, Fetiţa cu chibrituri sau Mică sirenă?".

Avea nişte mîini mari şi îngrijite şi mîngîia cu ele paginile cărţii, la fel cum mă mîngîiase pe cap, cu o zi înainte. Iarăşi apăruse un fel de moliciune în privirile lui. Avea ochii umezi, nu mă aşteptasem la aşa ceva de la el şi iarăşi m-am speriat.
"Nu pot să spun. La amîndouă plîng". "La fel ar fi spus şi fiica mea. Am o fată de vîrsta ta. Cînd am văzut-o ultima oară, acum nouă luni, am coborît din tren şi m-am dus acasă cît de repede am putut. Katharina era întinsă pe canapea, nu mai putea să meargă de-o vreme.

Am vrut să-i citesc ceva din carte, dar ea ştia poveştile pe de rost. Am întrebat-o care-i plăcea cel mai mult, dar n-a putut să se hotărască. A spus: Fetiţa cu chibrituri şi Mica sirenă. «Dar care îţi place mai mult?», am întrebat-o. «Fetiţa cu chibrituri fiindcă n-are pe nimeni care s-o iubească şi Mica sirenă, fiindcă o iubesc mulţi», a răspuns. A zis că una îi place cînd sînt acasă şi cealaltă cînd sînt plecat." Ochii i s-au umezit şi mai mult. Tristeţe de soldat.

Cînd au plecat, nemţii au luat o treime din toate: cîrnaţi, pastramă, brînză, cartofi, fasole şi roşii, făină, ouă, miere, mere şi zahăr. Vin şi rachiu n-au luat, a avut grijă ofiţerul. Nu era un combustibil care să le ajungă pînă la Stalingrad, ci pînă în următorul sînt. S-au urcat în maşinile lor, au coborît aleea, pămîntul se cutremură, zgomotul era asurzitor, dar se îndepărta tot mai mult de noi. Devenea tot mai înfundat şi mai slab, pînă ce a rămas doar un zumzet.

O treime ne-au luat soldaţii români care au trecut pe la noi cîteva zile mai tîrziu, călare şi în nişte camioane prăpădite. Suceau gîturile găinilor şi le băgau în saci de cartofi, încărcau în camioane porci şi vaci, vin şi butoaie cu rachiu. Poate că românilor le plăcea mai mult şanţul drumului decît Stalingradul.

Cu ultima treime am trecut peste iarnă.

(...)

Foametea se apropia tot mai mult de Strehaia, pînă cînd, într-o bună zi, s-a oprit în faţa uşii şi a bătut.

În ţară, ea rosese totul în cale, se îngrăşase şi abia se mai mişca. În toamna celui de-al patrulea an de război mica foamete a sosit şi la noi. Se ghiftuise în lunga ei călătorie şi acum se lăsase pe noi, ca şi cum ar fi vrut să zăbovească acolo şi să nu mai plece. Dar, înainte să vină foametea, se goliseră satele.

Au fost recrutaţi tot mai mulţi tineri, tot mai mulţi tineri se întorceau morţi sau rămîneau morţi în depărtări. Tot mai des nu mai mergea nimeni la cîmp, tot mai des îşi bea Misa singur rachiul.

Într-o zi un cocoş a căzut din senin pe pămînt, în faţa bunicii. Ea şi-a scuipat în sîn şi şi-a făcut cruce, ca şi cum cocoşul ar fi fost Diavolul. Toţi trei au rămas buimăciţi cîteva clipe: ea, cocoşul şi, deasupra lor, şoimul. Trei bătrîni care se cunoşteau de multă vreme.

Şoimul vînase pe acolo dintotdeauna. Făcuse cercuri largi pe cer şi văzuse cocoşul ieşind din ou, devenind un mîndru domnitor peste multe găini, apoi peste tot mai puţine, pentru că armata avea saci tot mai mari. Armata sucea gîturile mai multor găini decît putea să dea gata vreodată un asemenea şoim. Ţipetele şoimului îmi însoţiseră copilăria şi sfîşiaseră liniştea după-amiezilor fierbinţi.

Încă de mic, cocoşul scrutase cerul fiindcă auzea şi el ţipetele şi vedea umbra rătăcind pe pămînt. El veghea asupra găinilor lui şi asupra sa. Cînd n-a mai vegheat destul de bine, pentru că îmbătrînise şi orbise, şoimul l-a înhăţat, deşi şi-ar fi dorit mai curînd o găină fragedă. Dar dintr-astea nu prea mai erau, iar ultimele fuseseră încuiaţi de bunica. Se cunoşteau bine, şoimul şi ea.

Şoimul apucase cocoşul pe nevăzute şi îl ridicase în aer.

Cocoşul se zbătuse, şoimul încercase să-i ciugulească ochii, dar apoi i-au sleit puterile şi i-a dat drumul. Aşa a început călătoria cocoşului înapoi spre pămînt - a fîlfîit din aripile boante, a văzut moşia noastră, a bătut mai repede din aripi, dar căderea lui s-a accelerat. Apoi a văzut casa noastră şi coteţul lui, care se făceau tot mai mari, le-a văzut pe Zsuzsa şi pe bunica, stînd în curte şi vorbind. A bătut şi mai deznădăjduit din aripi, se prăbuşea fulgerător spre bunica şi puţin a lipsit să nu-i cadă în cap.

Timp de cîteva secunde nu s-a întîmplat nimic, apoi Zsuzsa s-a năpustit la cocoşul năucit şi l-a prins de gît. "Azi plouă cu cocoşi", a zis bunica. "Iese de-o supă potrivită, de mult ar fi trebuit să-l gătesc", a comentat Zsuzsa. "Să mai spună careva că un cocoş nu-i ca pisica", şi-a dat cu părerea mătuşa, ieşind în verandă. "Şapte vieţi are". "Şi acum vrei să i-o iei şi pe ultima, Zsuzsa?", a întrebat bunica, zîmbind cu-nţeles. "Lasă-l să trăiască". Aşa a scăpat cocoşul. De atunci părea s-o iubească pe bunica, se ţinea peste tot după ea. Cine ar fi îndrăznit ar fi rîs, dar cu bunica nimeni nu îndrăznea aşa ceva.

Bunica a devenit ciudată. Pielea ei era pe zi ce trecea tot mai zbîrcită, ca şi cum ar fi pus-o noaptea să se usuce, cum se făcea cu pieile de animale. Suporta tot mai puţini oameni în preajma ei, vorbea tot mai şoptit şi voia de la noi numai şoapte. Cînd ne petreceam serile în salon, era că după înmormîntare.

Că ar putea fi înmormîntarea ei, la asta nu ne-am fi gîndit. Vorbeam cu glas scăzut şi muzica de la radio era dată încet.

Hitler continuă să aibă crize de ţipete în surdină, guvernul de la Bucureşti asmuţea în surdină împotriva a tot ce nu era românesc, în surdină se luau alte măsuri împotriva evreilor.

Bunica nu mai suporta pe lîngă ea decît cocoşul. Urcau împreună dealul de unde nu se mai vestea nimic pentru că femeile nu mai puteau să nască fără bărbaţii lor; pentru că adesea cîmpul era o paragină; pentru că vizitele armatei deveniseră o obişnuinţă. Rămîneau amîndoi acolo, sus, cocoşul ciugulea şi bunica se uita în depărtări. Poate că voia să descopere Catalonia, înainte să se îndepărteze cu totul de ea.

Vorbea de una singură, dar noi nu înţelegeam ce spunea.

Cu cît lumea din preajma bunicii devenea mai tăcută, cu atît mai tare s-a auzit Dumnezeu. La doi trei kilometri de noi, peste cîteva dealuri, era ruina unei biserici atît de vechi, încît nimeni nu mai ştia cine o construise cîndva. Într-o zi, bunica s-a dus la ruină - n-a îngăduit s-o însoţească nimeni în afară de cocoş şi s-a întors abia seara. L-a chemat pe Zizi la ea, s-au sfătuit mult timp, a doua zi au venit nişte muncitori din oraş şi au tras un cablu de curent electric de la noi şi pînă la ruină.

Duminica se transmitea la radio liturghia, din capitală. Era acelaşi radio care transmitea crizele lui Hitler şi ţipetele despre evrei. Aparatul de radio era răbdător cu oamenii. Cu două ore înainte, bunica îşi punea haine curate, ca şi cum s-ar fi dus la biserica satului şi pornea la drum. Într-o ladă, protejat de ploaie, fusese instalat pentru ea un radio, iar în jumătatea de turlă rămasă era prinsă o antenă. Bunica dădea drumul la radio şi se aşeza pe o bancă pe jumătate prăbuşită.

Cînd începea slujba şi oamenii din capitală se ridicau în picioare, se ridica şi ea. Sus se învîrtea şoimul în cerc, iar cocoşul urmărea jos totul şi aşteptă răbdător. Cînd se cînta la radio, cînta şi ea. Cînd se făceau rugăciuni pentru binele ţării noastre, al guvernului şi al soldaţilor noştri, se ruga şi ea.

Şoimul a scos un ţipăt ascuţit, dar cocoşului nu i-a păsat.

La radio erau slăvite faptele minunate ale Domnului şi nemăsurata Lui bunătate, durerea şi jertfă Lui. A fost binecuvîntat guvernul, a fost binecuvîntată tara, a fost binecuvîntată armata.

Şoimul şi-a început coborîrea, călătoria lui spre pămînt, ştia exact ce dorea. şi-a lipit aripile de trup, a frînat chiar deasupra pămîntului, a întins ghearele şi şi le-a înfipt adînc în penele cocoşului. A doua încercare a fost încununată de succes.

Şoimul şi cocoşul s-au înălţat împreună la cer, a şaptea viaţa a cocoşului durase exact şase luni. Dumnezeul de la radio se răspîndea deasupra întregii văi.

În ziua aceea, bunica a venit acasă singură. Dacă m-ar fi ascultat cineva, tot am fi avut o supă, aşa nu avem chiar nimic", a mormăit Zsuzsa nemulţumită. Cîteva luni mai tîrziu, bunica n-a mai venit deloc. Zizi a găsit-o moartă, prăbuşită pe bancă, a adus-o în braţe acasă, urcînd şi coborînd dealurile, peste cîmp şi prin păduri. Zizi a urcat de două ori dealul ca să vestească.

Prima dată a strigat: Ascultaţi, ascultaţi ce am să vă zic eu, Zizi, moşierul vostru. Ieri, după o viaţă lungă şi împlinită, a murit stăpîna voastră, bunica mea. V-a fost o stăpînă aspră, dar şi milostivă. Pe mulţi dintre voi i-a ajutat, pe mulţi i-a adus pe calea cea bună, calea Domnului. S-a născut în Catalonia, dar a trăit aici, printre noi, atît de multă vreme, încît a murit româncă.

Cînd Zizi a vestit a doua oară, cîteva săptămîni mai tîrziu, ofiţerul german avea să aibă dreptate:

Ascultaţi, ascultaţi ce vă vestesc eu, Zizi, moşierul vostru. Acum cîteva ceasuri, în capitală a fost un puci împotriva guvernului de dreapta. Avem un guvern nou, care a declarat încheiat războiul cu Rusia. Acum luptăm împotriva nemţilor. Să ne păzească Dumnezeu dacă neamţul mai trece o dată pe aici.

Nemţii nu au mai venit, au venit însă comuniştii.

(...)

În ziua cînd au venit comuniştii, mama s-a trezit în zori şi a tresărit speriată, văzîndu-mi faţa atît de aproape de a ei. Ne simţeam una alteia respiraţia. "Ce-i?", a întrebat. "Îl iubeşti pe tata?" "Ce fel de întrebări pui tu, la vîrsta ta?"
"Am şaptesprezece ani şi iubesc şi eu pe cineva".
"Pe Paul? V-aţi sărutat deja?" "Nu, bunica zicea că după sărutat vin copiii". "După, nu prin sărutat, draga mea". Mama rîdea.
"Dar aproape că m-a atins aici", am zis şi mi-am arătat pieptul. A devenit serioasă. "Paul ăsta ştie foarte bine de unde vin copiii. Mai curînd de aici vin copiii, şi nu de la sărutat. Curînd o să te atingă şi mai jos". "Paul nu-i bărbat, e băiat". "Paul are nouăsprezece ani. E bărbat, crede-mă".

Afară s-au auzit mai multe maşini, intrînd în curte şi frînînd şi apoi focuri de armă. Am alergat la fereastră.

Mai mulţi oameni au sărit din maşini, au traversat curtea, au urcat în verandă şi au bătut tare la uşă. Cîţiva s-au dus şi la casa slujitorilor noştri. Un bărbat uriaş s-a întors la maşină şi a început să claxoneze nervos: "Ieşiţi cu toţii! Imediat!", a strigat umbră şi glasul mi s-a părut cunoscut.

Le plăcea să ne vadă îngheţînd, rînjeau şi rîdeau. Umbrele deveniseră nişte bărbaţi nespălaţi şi nebărbieriţi, de parcă ar fi dormit de o vreme numai în pădure sau pe cîmp. Mama a încercat să se acopere cu şalul pe care mai reuşise să şi-l pună repede pe umeri. Noi, femeile, eram desculţe, Zizi avea cizme, pămîntul era rece şi umed. Pămîntul nostru.

Oamenii noştri, care se uitau la noi, erau tot desculţi. Nu şi-au întors privirile, asta ar fi putut să facă, dar n-au făcut-o.

Nici Zsuzsa, nici Josef, nici Mioara. Se uitau ţinta la noi, n-aveai cum să ştii dacă găseau că era bine sau rău ce ni se întîmpla. Nici unul n-a spus: "Încetaţi, doamna Sofia ne aduce copiii pe lume". Sau: "Domnul ne dă pămînt cînd ne cununăm". Nimeni n-a zis: "Zaira s-a jucat cu copiii noştri, de cînd o ştim". Îngheţau şi ei că noi şi totuşi altfel.

Se lumina şovăielnic de ziuă. Eu însă voiam să nu se termine noaptea niciodată, să rămînem cu toţii în întuneric pentru totdeauna.

Să nu fim văzuţi aşa cum nu mai fuseserăm văzuţi niciodată - înspăimîntaţi şi aproape goi. Să nu se vadă că unul l-a lovit în burtă pe Zizi cu patul armei, că el s-a încovoiat, că i s-a tăiat respiraţia, chiar dacă totul se auzea limpede - geamătul lui Zizi.

Am dat să-l ajut pe Zizi să se ridice, dar unul dintre bărbaţi m-a apucat de păr şi m-a tras înapoi. Însă pe mine n-avea voie să mă atingă nimeni - cel mult să-mi sărute mîna. M-am întors şi am zis: "Un murdar şi un prost ca tine n-are voie să pună mîna pe mine", i-am tras o palmă, dar el era mai puternic. M-a tras încă o dată de păr şi am căzut la pămînt. Şi-a pus cizma pe mine.

Între timp se făcuse mai zi ca oricînd. era atît de multă lumină, era mai zi decît în oricare altă zi a vieţii mele. Zsuzsa şi Josef şi Mioara se uitau, Misa şi Paul, da, şi el.

Ar fi putut să se uite în altă parte, dar n-a făcut-o.

Bărbatul care claxonase a bătut o dată din palme şi oamenii lui ne-au lăsat. Venea spre noi, îi auzeam cizmele. Ne-a dat ocol, era vînjos, un taur de om. Glasul ne era cunoscut, deseori strigase veştile, numai propria apariţie nu şi-o vestise.

Fusese plecat deja de-atîta vreme, încît aproape că-l uitaserăm.

Dumitru se plimba prin faţa noastră, cu mîinile la spate. Şoptea, dar asta îl făcea şi mai înspăimîntător: "Nu v-aţi aşteptat să mă revedeţi.

V-aţi zis: De ăsta am scăpat, da nici chiar aşa repede nu se poate. Văd că vă merge bine, tremuraţi puţin, dar asta nu strică. La ora asta, norodul era deja mereu la muncă. Frigul ăsta i-a intrat ţăranului în oase, zi de zi, o viaţă întreagă, numai ca să primească putină mîncare. El a muncit dintotdeauna pentru unii ca voi, numai ca să capete firimiturile de la masa voastră. Eu am aflat ce înseamnă să fii liber. Ştiu că una dintre voi lipseşte. Bunica. E bine aşa, asta arată că pieirea voastră a început deja. Am urît-o, dar am respectat-o. E singura dintre voi pe care am respectat-o.

Am respectat-o pentru că îmi era frică de ea. Aşa că ştiu că o să ne respectaţi dacă vă e frică de noi."
"Josef, vino încoace!", a strigat el şi Josef a venit. "Ai fost servitor la oamenii ăştia, acum scuipă-i". Josef se uita cînd la noi, cînd la Dumitru, care l-a apucat de ceafă. "Scuipă, Josef!
Nu pleci de aici pînă ce n-ai scuipat". Josef a scuipat şi, ca şi cum s-ar fi temut că nu era de-ajuns o dată, a scuipat şi a doua oară.

A scuipat şi Zsuzsa. Aceeaşi Zsuzsa care mă hrănise, ale cărei lacrimi se prefăcuseră în perle, a cărei carne tremura cînd mergea şi făcea să se cutremure casa. Nici nu mi-aş fi putut închipui casa fără cutremuratul acela. Zsuzsa, care niciodată nu voia să se grăbească şi care se plîngea că toţi se grăbeau prea tare - aceeaşi Zsuzsa s-a grăbit să scuipe.

Şi Mioara a scuipat. Mioara, care îşi spălase sînii ca să mă alăpteze. Care dormise noaptea lîngă mine. Mioara, care era atît de darnică cu dragostea ei şi care adusese pe lume mulţi copii, a scuipat. După ce au mai scuipat încă alţi doi-trei,

Dumitru s-a uitat în jur, a arătat spre unul care stătea mai retras şi a poruncit: "Tu, vino încoace!". Cel căruia i se cerea să vină era Paul. N-am ştiut niciodată dacă l-a ales la întîmplare sau nu. Dacă ştia că la treisprezece ani mă promisesem lui Paul şi că urma să mă mărit cu el la optsprezece, pentru că un om cinstit îşi ţine întotdeauna promisiunea.

Paul a scuipat. Paul, cel care aproape că mi-a atins sînii.

Care aproape că luase foc sau fusese cît pe ce să leşine. Căruia i se schimbase vocea între timp. Care se făcuse vînos şi puternic.

Şi el a scuipat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer