Alteţa Sa cititoare

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Era seara banchetului de stat la Palatul Windsor, şi în timp ce preşedintele Franţei îşi lua în primire locul lângă Maiestatea Sa, familia regală se încolona în spatele lor, iar întreg cortegiul se punea încet în mişcare şi intra în Salonul Waterloo.
- Acum că nu ne mai deranjează nimeni, a spus Regina zâmbind în stânga şi în dreapta în timp ce înaintau graţios prin mulţimea plină de fast, de multă vreme voiam să vă întreb despre scriitorul Jean Genet.
- Ah, a răspuns preşedintele. Oui.

Preţ de câteva momente, cât s-au intonat La Marseillaise şi imnul naţional, procesiunea s-a oprit, însă când şi-au ocupat locurile, Maiestatea Sa s-a întors către preşedinte şi a reluat discuţia.
- Homosexual şi puşcăriaş, asta se spune despre el, dar a fost oare un personaj chiar atât de rău pe cât a fost înfăţişat? Sau, mai exact, - a continuat ea ridicând lingura de supă - a fost chiar atât de bun?

Cum nu fusese informat în privinţa acestui dramaturg şi romancier suferind de calviţie, preşedintele l-a căutat disperat din priviri pe ministrul Culturii. Însă cea care deţinea acest portofoliu tocmai era reţinută de Arhiepiscopul de Canterbury.
- Jean Genet, a repetat Regina binevoitoare. Vous le connaissez?
- Bien sûr, a răspuns preşedintele.
- Il m'interesse, a spus Regina.
- Vraiment? Preşedintele a lăsat lingura jos. Avea să fi e o seară lungă.


Fusese vina câinilor. Erau snobi şi, de regulă, după ce se plimbau prin grădină, urcau pe scara principală, unde un valet le deschidea uşa. Astăzi însă, din nu se ştie ce motiv, goneau pe terasă în lung şi-n lat lătrând cât îi ţineau bojocii, coborau din nou în fugă scările şi dădeau colţul palatului, unde îi puteai auzi hămăind scurt spre una dintre curţi.

Acolo se afla biblioteca ambulantă din City of Westminster (Unul dintre cele treizeci şi două de burguri ale Londrei - n.trad), o dubă asemănătoare celor de transportat mobilă, parcată lângă tomberoanele din apropierea uşilor de la bucătărie. Regina nu venea prea des în această aripă a palatului şi cu siguranţă nu mai văzuse biblioteca până atunci, iar, după câte se părea, nici câinii, ca dovadă tot tămbălăul pe care îl iscau. Aşa că, după o încercare nereuşită de a-i calma, Suverana a urcat treptele mici ale dubei pentru a-şi cere scuze.

Şoferul stătea cu spatele la ea lipind o etichetă pe o carte, iar singurul client părea a fi un băiat roşcovan şi subţirel, îmbrăcat în uniformă albă, care şedea ghemuit pe coridorul dubiţei, citind. Nici unul dintre ei nu a băgat de seamă prezenţa nou-venitei, aşa că Regina a tuşit şi a spus:
- Îmi cer scuze pentru acest tărăboi îngrozitor, cuvinte la auzul cărora şoferul a sărit în picioare atât de brusc încât s-a izbit cu capul de raftul care conţinea cărţile de referinţă, iar băiatul de pe coridor s-a ridicat nesigur, răsturnându-le pe cele din secţia de fotografie şi modă.

Regina şi-a retras capul înapoi pe uşă:
- Să încetaţi chiar în acest moment, căţei prostănaci, a strigat ea, replică a cărei intenţie era să-i dea bibliotecarului-şofer timp să se adune, iar băiatului să ridice cărţile de pe jos, ceea ce s-a şi întâmplat.
- Nu v-am mai văzut pe aici, domnule...
- Hutchings, Maiestate. Vin în fiecare miercuri.
- Serios? Nu ştiam. Veniţi de departe?
- Doar de la Westminster, Maiestate.
- Iar dumneavoastră sunteţi...?
- Norman, Maiestate. Seakins.
- Şi unde lucraţi?
- La bucătărie, Maiestate.
- A! Şi aveţi mult timp pentru citit?
- Nu prea, Maiestate.
- Nici eu. Deşi acum, că tot ne aflăm aici, presupun că ar trebui să împrumutăm o carte.

Domnul Hutchings a zâmbit binevoitor.
- Îmi recomandaţi ceva anume?
- Ce cărţi îi plac Maiestăţii Voastre?

Regina a ezitat şi, ca să spunem adevărul, a făcut-o pentru că nu era sigură. Nu acordase prea multă atenţie cititului. Citea, bineînţeles, ca toată lumea, însă lăsa în slujba altora plăcerea cărţilor. Cititul era un hobby, iar caracteristica slujbei ei era tocmai aceea de a nu avea hobby-uri. Jogging-ul, creşterea trandafirilor, şahul sau alpinismul, decorarea prăjiturilor, aeromodelismul. Exclus. Hobby-urile înseamnă preferinţe, iar preferinţele trebuiau evitate; preferinţele excludeau oamenii. Maiestatea Sa nu avea preferinţe. Slujba sa presupunea să arate un interes, nu să fi e personal interesată de ceva. Şi, în plus, să citeşti nu însemna să faci ceva. Ea era un om de acţiune. Aşa că s-a uitat de jur împrejur prin duba plină de cărţi, trăgând de timp.
- Avem voie să împrumutăm o carte? Nu avem permis.
- Nici o problemă, a răspuns domnul Hutchings.
- Suntem pensionară, a spus Regina, nu foarte convinsă că asta ar fi avut vreo importanţă.
- Maiestatea Voastră poate împrumuta cel mult şase cărţi.
- Şase? Dumnezeule!

Între timp, băiatul roşcovan se hotărâse ce carte voia şi îi dăduse bibliotecarului exemplarul la ştampilat. Continuând să tragă de timp, Regina a luat-o să se uite la ea.
- Ce aţi ales, domnule Seakins? a întrebat ea aşteptându-se să fie... - ei bine, nu ştia exact la ce se aştepta, dar în orice caz nu la ce alesese tânărul. A, Cecil Beaton (Sir Cecil Walter Hardy Beaton (1904-1980), fotograf englez, cunoscut pentru fotografiile înfăţişând familia regală şi aristocraţia britanică - n.trad). L-aţi cunoscut?
- Nu, Maiestate.
- Nu, bineînţeles că nu. Sunteţi prea tânăr. Pe vremuri venea tot timpul pe aici şi se răţoia la noi. Cam tartor de felul lui. Ba stai aici, ba stai acolo. Răţoială, răţoială. Deci acum s-a scris şi o carte despre el?
- Mai multe, Maiestate.
- Serios? Presupun că mai devreme sau mai târziu toţi ajungem subiecte de roman.

A răsfoit cartea.
- Trebuie să fie şi o fotografie cu mine pe aici pe undeva. O, da. Iat-o. Desigur, nu era numai fotograf. Se ocupa şi de scenografi e. Punea în scenă musicaluri - Oklahoma, lucruri din astea.
- Cred că a fost My Fair Lady, Maiestate.
- A, da? a întrebat Regina, neobişnuită să fi e contrazisă. Unde spuneaţi că lucraţi? a mai adăugat, înapoind cartea în mâinile mari şi roşii ale băiatului.
- La bucătărie, Maiestate.

Tot nu rezolvase problema, ştiind că, dacă pleca fără să ia o carte, domnul Hutchings avea să creadă că biblioteca nu avea o ofertă prea bună. Apoi, pe un raft cu volume ce păreau cam ponosite, a zărit un nume pe care şi-l amintea.
- Ivy Compton-Burnett! Pot să citesc asta.

A luat cartea pe de raft şi i-a înmânat-o domnului Hutchings la ştampilat.
- Ce delectare! - şi a strâns cartea la piept fără prea multă convingere înainte de a o deschide. Vai! A fost împrumutată ultima dată în 1989.
- Nu este o autoare cu prea mult succes la public, Maiestate.
- De ce oare? Doar i-am acordat titlul de dame (Titlu de nobleţe la femei, echivalent al lui Sir la bărbaţi - n.trad).

Domnul Hutchings s-a abţinut să spună că aceasta nu era neapărat metoda cea mai bună de a ajunge să fii îndrăgit de public.

Regina s-a uitat la fotografi a de pe spatele supracopertei.
- Da. Îmi aduc aminte de coafura aceasta, un rulou ca o foaie de plăcintă în jurul capului.

A zâmbit, iar domnul Hutchings a înţeles că vizita luase sfârşit.
- La revedere.

Şi-a plecat capul aşa cum îl instruiseră la bibliotecă în cazul în care s-ar fi pomenit vreodată într-o astfel de împrejurare, iar Regina a luat-o din loc, îndreptându-se spre grădină, cu câinii lătrând din nou nebuneşte, în timp ce Norman, cu Cecil Beaton strâns la piept, revenea la bucătărie trecând razant pe lângă un bucătar care trândăvea fumând o ţigară lângă tomberoane.

Pe când închidea dubiţa şi pornea la drum, domnul Hutchings reflecta că un roman scris de Ivy Compton-Burnett nu se citea chiar aşa cu una, cu două. El însuşi nu ajunsese niciodată prea departe cu cititul vreunei cărţi de-a autoarei şi se gândea, pe bună dreptate, că Regina nu făcuse decât un gest politicos împrumutând cartea. Cu toate acestea, era un gest pe care îl aprecia mai mult decât ca pe o simplă dovadă de curtoazie. Consiliul ameninţa mereu cu reducerea cheltuielilor şi închiderea bibliotecii, aşa că patronajul unui cititor atât de distins (clienţi, după cum prefera consiliul să îi numească) nu putea decât să îi prindă foarte bine.
- Avem o bibliotecă ambulantă, i-a spus Regina soţului ei în acea seară. Vine în fiecare miercuri.
- Minunat. Lumea e plină de surprize.
- Mai ţii minte Oklahoma?
- Da. Am văzut musicalul când eram logodiţi.

Dacă stăteai să te gândeşti, părea incredibil ce băiat blond şi chipeş fusese cândva.
- Era făcut de Cecil Beaton? a întrebat Regina.
- Habar n-am. Nu mi-a plăcut niciodată tipul.

Purta pantofi verzi.
- Mirosea încântător.
- Ce anume?
- O carte, pe care am împrumutat-o.
- Presupun că a murit.
- Cine?
- Tipul acela, Beaton.
- O, da. Toţi au murit.
- Un spectacol bun, totuşi.

Şi a plecat la culcare cântând melancolic Oh, what a beautiful morning (O, ce dimineaţă frumoasă!, melodie celebră din spectacolul Oklahoma - n.trad), în timp ce Regina deschidea cartea.


Odată ce a descoperit plăcerile cititului, Maiestatea Sa era dornică să le împărtăşească şi altora.
- Dumneavoastră citiţi, Summers? l-a întrebat ea pe şofer în drumul spre Northampton.
- Să citesc, Maiestate?
- Cărţi?
- Când am ocazia, Maiestate. Nu prea mai îmi găsesc timp.
- Mulţi spun asta. Însă trebuie să vă faceţi timp. O să staţi să mă aşteptaţi în faţa primăriei. În timpul ăsta puteţi să citiţi.
- Trebuie să fiu cu ochii pe maşină, Maiestate. Suntem în Midlands. Vandalismul e în floare pe aici.

După ce Maiestatea Sa a fost depusă în mâinile sigure ale Lordului-Locotenent (Titlu oferit reprezentantului personal al monarhului britanic într-o anumită regiune din Regatul Unit. Nu deţine nici un rol în guvernarea locală, dar poate promulga decrete în numele Reginei - n.trad), Summers a înconjurat cu precauţie maşina, după care s-a instalat liniştit în scaunul lui. Citea? Bineînţeles că citea. Toată lumea citea. A deschis torpedoul, de unde a scos o ediţie a ziarului Sun.

Alţii, în special Norman, erau mult mai înţelegători, aşa că faţă de el Regina nu făcea nici o încercare de a-şi ascunde lacunele ca simplu cititor sau lipsa ei totală de acreditare în ale culturii.
- Ştiţi, a spus ea într-o după-amiază pe când citeau în biroul ei, ştiţi la ce am excela cu adevărat?
- La ce, Maiestate?
- La Cine ştie câştigă. Am călătorit peste tot, am văzut tot ce era de văzut şi, deşi am avea dificultăţi la întrebări despre muzica pop sau despre sport, când vine vorba de capitala Zimbabwe-ului sau principalele domenii de export din New South Wales, le avem pe toate la degetul mic.
- Iar eu aş putea să mă ocup de muzica pop, a propus Norman.
- Da, a spus Regina. Am face o echipă bună. Aşa, deci: "Drumul neumblat". Cine a spus asta?
- Ce anume, Maiestate?
- "Drumul neumblat." Ia căutaţi.

Norman a căutat în Dicţionarul de citate şi a descoperit că era vorba despre Robert Frost.
- Ştiu exact ce sunteţi, a spus Regina.
- Ce anume, Maiestate?
- Faceţi comisioane, îmi schimbaţi cărţile la bibliotecă, îmi căutaţi cuvinte necunoscute în dicţionar, găsiţi citate. Ştiţi ce sunteţi?
- Înainte eram băiat în casă, Maiestate.
- Ei bine, acum sunteţi noul meu amanuensis.

Norman a căutat cuvântul în dicţionarul pe care Regina îl ţinea acum întotdeauna pe birou: "Persoană care scrie după dictare, copiază manuscrise. Secretar literar."

Noul amanuensis avea un scaun pe coridor, amplasat adecvat lângă biroul Reginei, unde, dacă nu se afla la datorie sau nu îndeplinea comisioane, stătea şi citea. Acest lucru nu îl avantaja deloc în relaţia cu ceilalţi paji, care considerau că se învârtise de o slujbă călduţă, şi nici măcar nu era suficient de frumuşel ca să o merite. Din când în când, vreun intendent care trecea din întâmplare pe acolo se oprea şi-l întreba dacă nu avea ceva mai bun de făcut decât să citească, iar la început Norman se bloca şi nu găsea replica potrivită. Acum însă, spunea că avea ceva de citit pentru Maiestatea Sa, ceea ce de obicei era şi adevărat, dar şi - spre satisfacţia lui - peste măsură de agasant pentru celălalt, aşa că respectivul intendent pleca mai departe enervat.


Citind din ce în ce mai mult, Regina împrumuta acum cărţile de la mai multe biblioteci, inclusiv de la unele care îi aparţineau, însă din motive sentimentale şi deoarece îl simpatiza pe domnul Hutchings, mai făcea din când în când câte un drum până în curtea bucătăriei pentru a vizita biblioteca ambulantă.

Însă într-o după-amiază de miercuri, biblioteca nu a mai fost de găsit. Şi nici în următoarea săptămână nu a fost văzută nicăieri. Norman s-a pus imediat pe treabă pentru a investiga situaţia, doar ca să afle că vizita la Palat fusese anulată datorită reducerilor de buget din toate sectoarele. De neoprit, Norman a dat în final de urma bibliotecii în Pimlico (Zonă rezidenţială din Westminster - n.trad), unde l-a găsit pe domnul Hutchings în curtea unei şcoli, stând încăpăţânat la volanul dubiţei şi lipind etichete pe cărţi. Domnul Hutchings i-a spus că deşi atrăsese atenţia Departamentului de Împrumut la Distanţă al Bibliotecilor că Maiestatea Sa se număra printre clienţii lui, acest lucru îi lăsase reci pe membrii consiliului, care, înainte de a suspenda vizitele, au declarat că efectuaseră investigaţii la Palat, dar se tăgăduise orice interes în această chestiune.

Când a aflat aceste lucruri de la indignatul Norman, Regina nu a părut deloc surprinsă şi, deşi nu i-a spus nimic noului ei amanuensis, acest lucru confirma ceea ce ea bănuia mai de mult timp, şi anume că în cercurile regale cititul, sau în orice caz faptul că ea citea, nu era privit cu ochi buni.

Deşi pierderea bibliotecii ambulante a fost un mic pas înapoi, ea a avut şi o urmare fericită, căci domnul Hutchings s-a trezit figurând pe următoarea listă cu propuneri pentru acordarea de distincţii; trebuie să recunoaştem că se afla acolo într-o poziţie inferioară, însă se număra printre cei care i-au adus Maiestăţii Sale un serviciu special şi personal. Nici acest lucru nu a fost privit cu ochi buni, în special de Sir Kevin.

Venind din Noua Zeelandă şi aducând cu sine un fel de suflu nou în momentul numirii sale în funcţie, Sir Kevin Scatchard fusese inevitabil aclamat de presă ca un deschizător de noi drumuri, un tânăr (relativ tânăr) care avea, în bună măsură, să facă vânt deferenţei excesive şi vorbăriei goale, mai degrabă plină de ifose, care constituiseră aluviunile tradiţionale ale monarhiei. În această versiune, Coroana Britanică era descrisă ca fiind mai deloc diferită de banchetul de nuntă al domnişoarei Havisham, cu candelabrele acoperite de pânze de păianjen şi cu tortul mâncat de şoareci, iar Sir Kevin - un fel de Pip care smulgea draperiile putrede pentru a lăsa lumina să pătrundă. Regina, care avea avantajul de a fi fost ea însăşi privită la un moment dat ca o gură de aer proaspăt, nu era convinsă de acest scenariu, bănuind că această proaspătă briză venită de la antipozi avea să se stingă de la sine când îi va veni sorocul. Secretarii personali, ca şi primii-miniştri, veneau şi plecau, iar în ceea ce-l privea pe Sir Kevin, Regina simţea că ea nu reprezenta probabil decât o treaptă înspre acele înălţimi ale lumii corporatiste înspre care era evident că acesta se îndrepta. Absolvise Harvard Business School, iar unul dintre scopurile sale, declarate în mod public ("vrem să vă arătăm că ne-am propus să...", după cum spunea el), era acela de a face monarhia mai accesibilă. Deschiderea Palatului Buckingham pentru public fusese un prim pas în această direcţie, la fel ca şi folosirea grădinii pentru concerte ocazionale, festivaluri de muzică pop sau alte asemenea evenimente. Cititul, însă, îl neliniştea.
- Maiestate, am impresia că deşi cititul nu este o activitate tocmai elitistă, transmite un mesaj greşit. Are o tendinţă exclusivistă.
- Exclusivistă? Dar majoritatea oamenilor ştiu să citească, nu-i aşa?
- Ştiu să citească, Maiestate, însă nu sunt tocmai sigur că o şi fac.
- Atunci, Sir Kevin, eu le ofer un model bun de urmat.

A zâmbit mieros, constatând totodată că în ultima vreme Sir Kevin se distanţase foarte mult de rădăcinile lui neozeelandeze în comparaţie cu primele zile ale numirii sale în funcţie, accentul său păstrând acum numai o spoială vagă din acea filieră kiwi (Pasăre nezburătoare, simbol naţional al Noii Zeelande - n.trad) despre care Maiestatea Sa ştia prea bine că reprezenta un subiect sensibil pentru el, o chestiune de care nu voia să i se amintească (o informase Norman în această privinţă).

Un alt aspect delicat era numele lui. Secretarul personal al Maiestăţii Sale se simţea împovărat de numele său: Kevin nu era numele pe care el şi l-ar fi ales şi, pentru că nu îi plăcea, devenea şi mai sensibil la frecvenţa cu care îl rostea Maiestatea Sa, deşi Regina părea să nu îşi dea seama de cât de înjosit se simţea el ori de câte ori ea făcea acest lucru.

De fapt, ea ştia asta prea bine (din nou graţie lui Norman), însă pentru ea numele erau irelevante, după cum erau şi toate celelalte lucruri, hainele, vocile şi clasa socială. Regina era un democrat adevărat, probabil singurul din ţară.

Însă lui Sir Kevin i se părea că îi rostea numele mult prea des, chiar şi când nu era nevoie, şi erau momente în care era convins că Regina dădea numelui său o tentă neozeelandeză, acea ţară a oilor şi a după-amiezelor de duminică, o ţară pe care o vizitase în nenumărate rânduri în calitatea ei de preşedinte al Commonwealth-ului, o ţară despre care susţinea că ar fi entuziasmat-o.
- Este important, a spus Sir Kevin, ca Maiestatea Voastră să se concentreze pe anumite lucruri.
- Când spuneţi "să mă concentrez", Sir Kevin, mă gândesc că vreţi să spuneţi să fi u cu ochii pe minge. Ei bine, eu am stat cu ochii pe minge mai bine de cincizeci de ani, aşa că sunt de părere că în ziua de azi ar trebui să mi se permită o privire ocazională şi spre marginea terenului.

Avea impresia că metafora deraiase puţin spre sfârşit, nu că Sir Kevin ar fi observat ceva.
- Pot să înţeleg, a spus el, nevoia Maiestăţii Voastre de a face timpul să treacă.
- Să facem timpul să treacă, Sir Kevin? Cărţile nu înseamnă să facem timpul să treacă. Cărţile înseamnă alte vieţi, alte lumi. Suntem departe de a ne dori să facem timpul să treacă, Sir Kevin, din contră, ne-am dori să avem mai mult timp pentru asta. Dacă ne-am dori să facem timpul să treacă, am pleca în Noua Zeelandă.

După ce îşi auzise numele menţionat de două ori şi Noua Zeelandă o dată, Sir Kevin s-a retras jignit. Cu toate acestea, îşi făcuse cunoscut punctul de vedere şi ar fi fost încântat să ştie că o pusese pe gânduri pe Regină.

Se întreba de ce exact în acel moment din viaţa ei simţise brusc chemarea cărţilor. De unde i se ivise acest apetit?

La urma urmei, erau puţini cei care văzuseră lumea mai mult decât ea. Aproape că nu era nici o ţară pe care să nu o fi vizitat, nici o persoană importantă pe care să nu o fi cunoscut. Ea însăşi făcea parte din panoplia lumii, şi atunci de ce oare devenise tocmai acum pasionată de cărţi care, indiferent ce ar fi reprezentat, în fond nu erau mai mult decât o reflectare a lumii reale sau o versiune a ei? Cărţi? Doar ea văzuse realitatea.
- Citim, cred eu, i-a spus ea lui Norman, pentru că este de datoria noastră să descoperim cum sunt de fapt oamenii, o remarcă destul de veştejită, căreia Norman nu i-a dat prea mare însemnătate, simţind că el nu avea nici o astfel de obligaţie, el citind din pură plăcere şi nu pentru a-şi îmbogăţi cultura, deşi o parte din plăcere venea tocmai din îmbogăţirea culturii, de asta îşi dădea seama. Însă de obligaţie nici nu putea fi vorba.

Dar pentru cineva care provenea dintr-un mediu ca al Reginei, plăcerea se plasase întotdeauna pe locul doi, după datorie. Dacă ea simţea că era de datoria ei să citească, atunci se putea pune pe treabă cu conştiinţa împăcată, iar plăcerea, dacă de plăcere era vorba, era un amănunt neesenţial. Însă de ce o acaparaseră cărţile tocmai acum? Nu a discutat acest lucru cu Norman, pentru că avea impresia că această dilemă ţinea de cine era ea şi de poziţia pe care o deţinea.

Se gândea că farmecul cititului consta tocmai în indiferenţa acestuia: exista ceva oarecum arogant în literatură. Cărţilor nu le păsa cine le citea, sau dacă erau citite sau nu. Toţi cititorii erau egali, iar ea nu făcea nici o excepţie. Literatura, se gândea ea, este un commonwealth; literele, o republică. De fapt, mai auzise folosindu-se această expresie, republica literelor, înainte, în cadrul unor ceremonii de absolvire, la acordarea diplomelor de onoare şi la alte asemenea evenimente, deşi nu pricepuse înţelesul exact al acestor cuvinte. La vremea respectivă, considerase discuţiile despre republică, de orice tip ar fi fost ea, întrucâtva jignitoare şi cel puţin lipsite de tact, dacă se mai şi purtau în prezenţa ei. De-abia acum înţelegea sensul acelor cuvinte. Cărţile nu ţineau cont de nimic. Toţi cititorii erau egali, iar această idee a dus-o cu gândul la primii ei ani de viaţă. Unul dintre cele mai emoţionante episoade din copilăria ei avusese loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ea şi sora ei ieşiseră tiptil pe porţile Palatului şi se pierduseră prin mulţime fără a fi recunoscute. Avea impresia că şi cititul îţi transmitea o senzaţie asemănătoare. Era anonim; era împărtăşit de toată lumea; era al tuturor. Iar ea, care trăise o viaţă departe de el, îl dorea acum cu înfocare. Aici, în aceste pagini şi între aceste coperte, putea trăi fără să fi e recunoscută.

Însă aceste îndoieli şi introspecţii nu erau decât începutul. Odată ce şi-a intrat în mână, nu i s-a mai părut ciudat că îşi dorea să citească, iar cărţile, de care se apropiase cu atâta precauţie, au ajuns treptat să facă parte din ea.