Cititul dăunează grav maiestăţii

Citiţi un fragment din această carte.

Alan Bennett s-a născut în 1934 la Leeds. Este unul dintre cei mai îndrăgiţi şi apreciaţi umorişti britanici. Dramaturg, prozator, scenarist, actor, om de radio şi televiziune, cineast, numele său a devenit sinonim cu acea marcă specială de comic care este umorul britanic. Realizările sale au fost distinse cu numeroase premii prestigioase, atingând deja un statut asimilabil operelor clasice.


Regina Angliei nu ar fi aflat niciodată de bibliobuzul parcat chiar lângă Palatul Buckingham dacă nu ar fi fost hărmălaia provocată de cei doi căţei ai săi. După ce potoleşte tot tărăboiul, se hotărăşte să-şi prezinte scuzele pentru tot vacarmul iscat şi sfârşeşte prin a împrumuta un roman de Ivy Compton-Burnett. O lectură cam anostă, ce-i drept, dar buna educaţie îi cere să o ducă la bun sfârşit şi - ca să nu pară nepoliticoasă - mai ia încă un roman la citit. A doua alegere, mai fericită, trezeşte în Regină o adevărată pasiune pentru lectură, iar îndatoririle sale oficiale încep să aibă de suferit, spre disperarea Casei Regale şi a Parlamentului. În timp ce Regina devorează carte după carte, de la Hardy la Brookner, Proust şi Samuel Beckett, întreg anturajul său conspiră frenetic pentru a pune capăt odiseei literare a Suveranei. Maiestatea Sa cochetează cu gândul de a deveni doar Alteţa Sa cititoare.

"O capodoperă în miniatură - şi v-aş recomanda să petreceţi o seară ghemuiţi pe canapea cu ea în braţe." (Susan Hill)

"Alan Bennett - unul dintre cei mai mari umorişti de azi." (Helen Fielding)

"Delicioasă şi plină de haz... o cărţulie încântătoare, ce ascunde o meditaţie amuzantă asupra plăcerilor subversive ale lecturii." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"Alan Bennett, cu combinaţia lui de spirit de observaţie incisiv şi subînţelesuri blânde, este probabil cel mai îndrăgit scriitor englez în viaţă." (Sunday Telegraph)

Grav, dar nostim. Cam aşa ar putea fi rezumată această cărticică a venerabilului Alan Bennett, umorist de felul său atît pe hîrtie, cît şi pe marile scene ale Marii Britanii, pe micile ecrane sau pe undele radio.

Povestea e simplă, hîtră şi blîndă (deşi perpeleşte la foc mic corectitudinea politică) şi imaginează mica revoluţie ce s-ar produce dacă regina Angliei ar fi cuprinsă, la senectute, de o subită pasiune pentru lectură.

Alteţa Sa împrumută prima carte - pe jumătate din întîmplare, pe jumătate din politeţe - dintr-un bibliobuz parcat în apropierea palatului, iar accidentul acesta va fi apoi repetat cu tot mai multă aplicaţie, devenind treptat principala preocupare regală. Urmează fireştile transformări lăuntrice, cu repercusiuni de tot hazul pe linia îndatoririlor protocolare: regina începe să întîrzie la întîlniri, să-şi neglijeze costumaţia, să se plictisească la ceremonialele tradiţionale, să-şi stînjenească înalţii colocutori deschizînd discuţii culturale şi, în general, să implice literatura în treburile statului. Nu e bine - anturajul său e tot mai nemulţumit (inclusiv cîinii regali, neglijaţi acum de stăpînă). Ba mai rău, "zorii sensibilităţii" ce se ivesc în sufletul ei, în loc să fie preţuiţi ca atare de cei din jur, sînt "confundaţi cu primele semne de senilitate".

Dandanaua cea mare e păstrată însă pentru final şi vine - caragialesc-omenesc - din dorinţa reflexă pe care cititul o stîrneşte: cea de a scrie. Or, se ştie, se poate citi pe tron, toţi am făcut-o; de scris însă, nu prea.

(Claudiu Constantinescu)