Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

De sus pînă jos şi înapoi în sus


Johann Holzner, pe marginea unei cărţi de Cătălin Dorian Florescu

17.02.2010
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cătălin Dorian Florescu
Zaira
Editura Polirom, 2010


Traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cătălin Dorian Florescu a părăsit România în 1982, stabilindu-se la Zürich. Romanul Wunderzeit (Vremea minunilor), publicat la Editura Pendo din Zürich, în 2001, a fost distins cu premiile Pro Helvetia şi Hermann Lenz pe 2001, Cartea de Limba Germană a anului din partea Fundaţiei Elveţiene Schiller, Cartea anului în oraşul Zürich, Premiul Chamisso al Academiei din Bayern pe anul 2002 şi Premiul Anna Seghers pe 2003. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Vremea minunilor (2005), Drumul scurt spre casă (2006) şi Maseurul orb (2007).

Zaira Manta este un personaj real, are 80 de ani şi trăieşte în prezent în Timişoara, după 40 de ani de exil american. Cătălin Dorian Florescu i-a surprins povestea vieţii în acest bestseller occidental. Cartea acoperă două continente şi aproape un secol de drame şi aventuri: viaţa interbelică a moşierilor şi a ţăranilor, fascismul românesc, al doilea război mondial, venirea la putere a comuniştilor, persecuţiile. Fuga Zairei în Vest în timpul Primăverii de la Praga şi întreaga viaţă americană a unei emigrante este un panoptic al secolului XX, povestit de o femeie.

"O poveste plină de aventuri, palpitantă, care te ţine cu sufletul la gură." (Die Presse)

Cartea s-a vîndut pînă acum în 22.000 de exemplare. Urmează o nouă ediţie în martie 2010. Romanul este în curs de apariţie în italiană, spaniolă şi lituaniană şi va fi lansat la Cluj, Oradea, Timişoara, Bucuresti şi Iaşi, în intervalul 15-30 martie 2010.



****

De sus pînă jos şi înapoi în sus
 
Zaira: Se naşte undeva la capătul pămîntului şi, în fuga ei, străbate o jumătate de lume. Cătălin Dorian Florescu povesteşte captivant viaţa unei românce între 1928 şi 1998, via 1968.

O poveste aventuroasă, palpitantă, captivantă de la prima pînă la ultima propoziţie. Ar fi tentant s-o repovestim, pur şi simplu. Să repovestim ce povesteşte Zaira: ea vede lumina zilei în 1928 undeva, la capătul lumii, în Strehaia, un mic sat din România. Familia ei este cea mai avută din împrejurimi, are o moşie, stăpîneşte satul. O familie drăguţă: tatăl, ofiţer, este mereu pe drum, mama, o doamnă stilată, nu e niciodată acasă. Dacă n-ar fi bunica, o catalană mîndră, bucătăreasa ce încă reprezintă Austro-Ungaria şi mai ales Zizi, care născoceşte fără întrerupere poveşti pentru păpuşile meşterite de el, pe care le numeşte Pagliaccio, Dottore, Pantalone sau Căpitan Spavento, Zaira ar fi nevoită să afle de la bun început ce înseamnă dezolarea. Dar joaca asta, teatrul de păpuşi, îi trezeşte fantezia, îi stîrneşte o poftă de viaţă care nesocoteşte cu semeţie orice bariere şi hotare ale îngustei lumi.

În vreme ce mama Zairei savurează viaţa din Bucureşti, destăinuind în scrisorile ei mult mai mult decît ar vrea să dezvăluie, războiul ajunge pînă la Strehaia. Satul şi moşia sînt prădate, întîi de nemţi, mai tîrziu de soldaţii români; în cele din urmă apar şi nişte camioane pentru vite. Frica, foamea, liniştea mormîntală se fac simţite şi la ţară. Şi se statornicesc aici, după venirea comuniştilor. Nu mai este de stat. Zaira pleacă în capitală şi apoi, după scurt timp, la Timişoara, unde speră să cunoască fericirea şi sentimentul de siguranţă. Începe o carieră promiţătoare de păpuşăreasă, întîlneşte bărbaţi înşelători, devine mamă.

Trec mulţi ani care rămîn în umbră. Comuniştii îi ţin sub urmărire pe părinţii Zairei; dar în primul rînd se arată tot mai circumspecţi faţă de "chestia aia, commedia dell'arte"; Ioana, fiica ei, trăieşte în lumi care rămîn zăvorîte pentru Zaira; sînt multe semne că e cazul să-şi îngroape visele copilăriei. Anul 1968. Întreaga lume vorbeşte despre Dubček. Obişnuită de multă vreme cu călătoriile ameţitoare, Zaira fuge în America, trecînd prin Cehoslovacia şi Austria, împreună cu Ioana şi cu un bărbat care se aliază cu Ioana, dar care este soţul Zairei. Ea începe ca în cărţile cu poveşti: spală vase, urcă treaptă cu treaptă, în cele din urmă primeşte cetăţenia.

E vremea să întrerupem repovestirea, fiindcă nu reuşeşte să transmită decît o impresie vagă despre modul extraordinar de colorat în care evoluează acţiunea şi nici nu se cuvine să diminuăm tensiunea asigurată de o construcţie clădită cu rafinament de dramaturg. Esenţial în această construcţie este faptul că povestitoarea nu spune doar povestea ei, ci totodată o mulţime de alte poveşti care i-au fost spuse sau încredinţate, şi mai ales că, la sfîrşit, ea însăşi e nevoită să recunoască făţiş că multe i-au "scăpat din vedere"; multe lucruri care încă fierb şi clocotesc sub pojghiţa poveştilor ei sînt date deoparte de ea însăşi, mai mult sau mai puţin conştient.

Acţiunea se întinde pe şapte decenii; 1928, 1968 şi 1998 sînt ani-cheie în istoria Zairei. Şi repovestirea a sugerat că această istorie privată se îmbină mereu cu istoria mondială, că tragediile personale şi cele istorice se leagă între ele. În roman acest lucru devine limpede deoarece personajelor le dispare cu totul înclinaţia de a se expune pur şi simplu.

Greva maşinii de scris

Umorul, spiritul, ironia - mai ales atitudini care par potrivite să răzbească peste neajunsuri, primejdii şi prin situaţii greu suportabile, marchează fluxul povestirii. Şi aceasta nu doar cînd sînt evocate clipe de fericire, ci şi acolo unde este vorba despre afaceri necurate, despre corupţie şi despre violenţă; cel căruia i s-a întîmplat, în mijlocul unui interogatoriu, ca o maşină de scris rusească să se răzvrătească în momente hotărîtoare nu se gîndeşte să capituleze. În decursul vieţii, Zaira este nevoită să audă multe, dar în minte păstrează cu obstinaţie o propoziţie, pe parcursul tuturor acelor ani: "Să nu renunţi niciodată".

Principiul de bază al şcolii commedia dell'arte. La 18 ani, Zaira se prezintă la examen la vestita şcoală de actorie "I.L. Caragiale". La întrebarea profesorilor, ce rol vrea să interpreteze, ea nu are un răspuns mulţumitor, spunînd că poate doar să improvizeze: să prezinte o fetiţă "care tînjeşte după mamă". Şi un "văr care o iubeşte foarte mult şi care ar vrea s-o ferească de suferinţă. Care ar vrea să facă orice pentru ea, numai s-o vadă puţin mai veselă. Să-l numim Zizi. Zizi se deghizează în Căpitanul Spavento, cel care a învins cu sabia lui multe armate glorioase, care este un lăudăros şi un seducător. Îl joc şi pe nenorocitul Pantalone, cel cu o mie de boli. Nici nu se vindecă bine una, că deja are alta. Îl joc şi pe Dottore, care are un singur leac pentru toate bolile din lume. Apoi îl joc pe Pagliaccio, care îi imită pe toţi ceilalţi. Aşadar, veţi avea şase roluri în unul. Ei au toate cusururile noastre clasice, omeneşti".

Dezamăgirile nu lipsesc, dimpotrivă, ele o lovesc pe Zaira din ce în ce mai des. Printre ele şi dezamăgiri pe care nici măcar ea nu le observă. Indiferent de simpatia pe care o nutreşte faţă de eroina romanului, autorul nu renunţă nicicum la oprirea pe alocuri a fluxului narativ sau chiar la favorizarea unor acţiuni secundare. În vreme ce relatarea Zairei contrazice orice expunere istorică strunită ideologic, Florescu aşază - delicat, dar ferm - şi prezentarea povestitoarei într-o lumină tremurată.

Autorul, născut în 1967 la Timişoara, trăieşte în Elveţia şi este unul dintre cei mai importanţi mediatori între cultura germană şi cea românească. Însă romanul Zaira nu mai poate fi subordonat unui canon naţional, ci este o remarcabilă, frumoasă mărturie a peisajului literar din Europa Centrală.

(Articol preluat prin intermediul Editurii Polirom din Spektrum, Die presse, 17 mai 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer