Femeia-oracol

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

De la adolescenta obeză la femeia suplă, de la părul de un roşu aprins la cel castaniu, de la Londra la Toronto, de la relaţia cu un conte polonez la un soţ rigid - Joan Foster îşi trăieşte multiplele identităţi. Decide să se refugieze într-un orăşel italian pentru a-şi face bilanţul vieţii. Dar, mai întâi, ea trebuie să-şi regizeze propria moarte...

"Una dintre cele mai valoroase scriitoare de limbă engleză de azi." (Germaine Greer)

"Un roman subtil, plăcut, inteligent, franc, ironic." (Scotland on Sunday)

"Citiţi-o pentru graţia ei şi pentru povestea minunată..." (The Globe and Mail)

"Un roman foarte amuzant, o poveste spusă graţios, cu o detaşare ironică şi multă artă." (Washington Post Book World)

"O scriitoare înzestrată cu mult har... uneori satirică, alteori lirică." (Time)


Mi-am plănuit cu grijă moartea - ceea ce n-am făcut cu viaţa mea, pe care am lăsat-o să şerpuiască în meandre de colo până colo, în ciuda încercărilor mele firave de a o stăpâni. Şi uite-aşa a apucat existenţa mea să se împrăştie, să se lăbărţeze şi să se înfăşoare în sine, împletindu-se în ghirlande, ca pe rama unei oglinzi baroce; şi asta pentru că n-am făcut altceva decât să urmez linia minimei rezistenţe. Prin contrast, îmi doream ca moartea să-mi fie limpede şi simplă, discretă, chiar un pic austeră, precum o biserică de-a quakerilor sau ca simpla rochie neagră, cu un singur şirag de perle, atât de preţuită în revistele de modă de pe vremea când aveam cincisprezece ani. Aşadar, fără surle şi trâmbiţe, fără megafoane, fără zorzoane, fără tărăgănări. Îmi doream să dispar pur şi simplu, lăsând în urmă doar umbra unui leş, umbră pe care toată lumea s-o ia drept realitate. La început am crezut că şi reuşisem.

La o zi după sosirea mea în Terremoto, stăteam afară, pe balcon. Avusesem de gând să fac plajă, mă şi vedeam ca pe o splendoare mediteraneeană arămie, intrând cu pas hotărât în apa mării, cu dinţii dezveliţi într-un zâmbet larg, în sfârşit fără nici o grijă, cu tot trecutul lăsat undeva în urmă. Mi-am amintit însă că nu aveam loţiune de plajă ("Protecţie Maximă" - fără ea m-aş arde şi m-aş umple de pistrui), aşa că mi-am acoperit umerii şi coapsele cu câteva prosoape de baie mai amărâte, de-ale proprietarului. Nu-mi adusesem costum de baie; sutienul şi chiloţii ajung, mi-am zis eu, de vreme ce balconul nu se vedea din drum.

De când mă ştiu mi-au plăcut balcoanele. Simţeam că n-ar trebui decât să stau pe unul îndeajuns de mult, pe cel potrivit, şi să port o rochie lungă, cu trenă, de preferinţă pe lună nouă, ca să se întâmple ceva: să cânte muzica, să apară jos o siluetă zveltă şi întunecată, care să urce spre mine, şi, între timp, eu să mă aplec temătoare, plină de speranţă şi de graţie, peste balustrada din fier forjat, înfiorându-mă. Cel pe care stăteam nu era însă un balcon prea romantic. Avea un grilaj geometric, ca acelea din blocurile cu apartamente pentru oamenii cu venit mediu de prin anii '50, iar pe jos era turnat ciment, ce începuse deja să se erodeze. Nu era genul de balcon sub care să stea un bărbat şi să cânte la lăută, să ofteze de dor sau pe care să se caţere cu un trandafir în dinţi sau cu un stilet în mânecă. Pe lângă asta, nu se afla decât la un metru şi jumătate înălţime. Eventualul vizitator misterios s-ar fi apropiat mai degrabă pe poteca denivelată ce cobora spre casă de sus, din stradă, cu zgura scârţâind sub tălpi, iar trandafirii şi pumnalele ar fi apărut, poate, doar în închipuirea lui.

În orice caz, după mintea mea, asta nu ar fi fost în stilul lui Arthur: el mai degrabă s-ar târî, decât să se caţere. Ce bine era să ne fi putut întoarce la traiul nostru de dinainte ca el să se schimbe!... Mi-l închipuiam venind să mă ia de acasă, urcând şerpuitor dealul într-un Fiat închiriat, la care ceva nu mergea cum trebuie; avea să-mi spună despre hiba asta mai târziu, după ce ne vom fi aruncat unul în braţele celuilalt. Avea să parcheze automobilul cât mai aproape de zid. Înainte să coboare, avea să se uite în oglinda retrovizoare, să vadă cum arată, luându-şi o mină potrivită, căci nu-i plăcea să se facă de râs şi nu era niciodată sigur pe el în această privinţă. Avea să iasă, cât era de lung din automobil, să-l încuie, ca nu cumva să i se fure cele câteva lucruşoare din bruma de bagaje pe care le ducea cu sine; avea apoi să-şi vâre cheile într-un buzunar interior al sacoului, să arunce o privire furişă în dreapta şi în stânga, iar mai pe urmă să se strecoare pe poarta ruginită plecându-şi capul, ca atunci când te fereşti de o piatră aruncată spre tine sau când nu vrei să te loveşti de pragul de sus, şi să o pornească precaut pe potecă în jos. Era, de obicei, oprit la frontierele internaţionale; şi asta pentru că arăta atât de lunecos; lunecos, dar corect, asemenea unui spion.

La imaginea slăbănogului de Arthur venind spre mine nesigur, cu chipul împietrit, gata oricând să salveze pe cineva, cu pantofi incomozi şi izmene de bumbac ponosite, fără să ştie sigur dacă sunt sau nu acolo, am început să plâng. Am închis ochii: dinaintea mea, peste o întindere imensă de azur, pe care am recunoscut-o ca fiind Oceanul Atlantic, se aflau toţi cei pe care îi lăsasem de partea cealaltă. Pe o plajă, desigur; văzusem destule filme de-ale lui Fellini. Le juca vântul prin păr, zâmbeau şi îmi făceau cu mâna şi mă strigau, deşi nu auzeam cuvintele. Arthur era cel mai aproape; în spatele lui, Porcul-Spinos Regal, cunoscut altfel sub numele de Chuck Brewer, cu pelerina lui lungă, pretenţioasă; apoi Sam şi Marlene şi ceilalţi; Leda Sprott se unduia ca un cearşaf; iar de după un tufiş lăturalnic, pândea Fraser Buchanan, căruia nu i-am zărit decât cotiera de piele. Mai în spate, mama, într-un costum bleumarin, cu pălărie albă şi cu tata alături, o siluetă neclară; şi mătuşa Lou. Era singura care nu se uita la mine.

Mărşăluia de-a lungul plajei inspirând adânc, admirând valurile, oprindu-se din când în când să-şi scoată nisipul din pantofi. Până la urmă s-a descălţat şi şi-a continuat plimbarea, cu blana ei de vulpe la gât şi cu pălăria cu pene, cu ciorapi lungi în picioare, spre un chioşc cu hot dog şi oranjadă, aflat ceva mai încolo, care îi făcea cu ochiul, ca un miraj de prost gust.

Dar, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, mă înşelam. Zâmbetele şi semnele şi le adresau între ei, nicidecum mie. La urma urmei, nu cumva spiritiştii greşeau şi morţilor nu le pasă de cei vii? Deşi unii dintre ei trăiau încă, iar eu eram cea despre care se presupunea că am murit; ar fi trebuit să mă jelească; numai că ei păreau destul de veseli. Nu era drept. M-am străduit să plăsmuiesc ceva de rău augur pe plaja lor - un cap imens de piatră, un cal prăbuşindu-se -, fără succes însă. De fapt, nu era ca într-un film de Fellini, ci mai degrabă ca într-unul de Walt Disney pe care îl văzusem pe la opt ani, despre o balenă ce ţinea neapărat să cânte la Metropolitan Opera. Aceasta se apropia de o corabie şi începea să interpreteze nişte arii. Dar marinarii au străpuns-o cu harpoanele, iar glasurile i-au părăsit trupul în suflete de mai multe culori, plutind către soare, în vreme ce mai cântau încă. Cred că se numea Balena care voia să cânte la Metropolitan. Pe vremea aceea am plâns în hohote.

Amintirea aceasta m-a făcut să izbucnesc. N-am fost niciodată capabilă să plâng delicat, în linişte, cu lacrimi perlate rostogolindu-mi-se pe obraji din ochii mari, luminoşi, ca pe copertele revistelor de benzi desenate True Love, ce nu lăsau nici un fel de dâre. Să fi stăpânit şi eu această artă, aş fi putut s-o fac de faţă cu alţii, nu prin toalete, prin săli de cinema întunecate, prin tufe sau prin dormitoare pustii. Dacă ştiai să plângi în linişte, oamenilor li se făcea milă de tine. Însă eu fornăiam, ochii mi se bulbucau şi mi se înroşeau ca nişte pătlăgele opărite, nasul începea să-mi curgă, strângeam din pumni, suspinam, eram penibilă şi, până la urmă, deveneam caraghioasă, ridicolă. Durerea mea era totdeauna adevărată, dar apă rea ca una burlescă sau ca o imitaţie exagerată, precum trandafirul de neon din staţiile de benzină White Rose, dispărute acum pentru totdeauna... Plânsul cuviincios era altă artă pe care n-am stăpânit-o niciodată, la fel ca pe cea a aplicării genelor false. Să fi avut şi eu o guvernantă, să-mi fi terminat şcoala, să fi avut un şevalet în spinare şi să studiez pictura în acuarelă şi autocontrolul!

Nu poţi schimba trecutul, zicea mătuşa Lou. Oh, dar eu asta voiam; era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat. Nostalgia m-a făcut să mă cutremur. Cerul era albastru, soarele strălucea, în stânga, o grămadă de cioburi sclipea ca o băltoacă; o şopârliţă verzuie, cu ochi albaştri, fosforescenţi, îşi încălzea mădularele reci pe balustradă; din vale venea un clinchet, un muget liniştitor, alinarea unor glasuri străine. Eram la adăpost, puteam s-o iau de la capăt, dar eu, în loc de asta, hohoteam înăbuşit pe balconul meu, alături de cioburile unei ferestre de bucătărie sparte înainte să vin eu aici, stând pe un scaun din ţevi de aluminiu şi benzi galbene de plastic.

Scaunul era al domnului Vitroni, proprietarul, care se dădea în vânt după carioci, în diverse culori - roşii, roz, mov, portocalii; şi mie îmi plăceau. El îşi folosea pixul, ca să le arate celorlalţi din oraş că ştie să scrie. Eu îl foloseam pe-al meu ca să fac liste şi să scriu epistole de amor - uneori le făceam pe-amândouă: Ai cumpărat cafea?

Gândul la aceste abandonate raiduri după cumpărături m-a făcut să mi se strângă şi mai mult inima... gata cu grepfruturile tăiate - câte o jumătate pentru fiecare - cu câte o cireaşă maraschino, ca un buric bombat, pe care Arthur o rostogolea, de obicei, la marginea farfuriei; gata cu păsatul de fulgi de ovăz, detestat de mine, adorat de Arthur care tuna şi fulgera pentru că nu-l ascultasem şi nu-l fiersesem la bain-marie... Ani întregi de mic dejunuri stupide, lăsate în urmă, fără întoarcere... Ani întregi de mic dejunuri ucise... De ce-o făcusem oare?

Mi-am dat seama că venisem în cel mai nepotrivit loc din lume. Era bine să mă fi dus în necunoscut, undeva unde nu mai fusesem. Dar eu mă întorsesem în acelaşi oraş, chiar în aceeaşi casă în care ne petrecuserăm vara cu un an înainte. Şi nu se schimbase nimic: aveam să gătesc la aceeaşi plită cu două arzătoare şi butelie de gaz - bombola - ce se termina totdeauna exact când eram la jumătate cu mâncarea; aveam să mănânc la aceeaşi masă care purta încă urmele circulare ale neglijenţei mele, de pe vremea când puneam pe muşama ceştile fierbinţi, aveam să dorm în acelaşi pat cu salteaua brăzdată de vreme şi de frământările nenumăraţilor chiriaşi. Spectrul lui Arthur avea să mă urmărească; auzeam deja sunete gâlgâitoare pierdute, din baie, zgomotul, când îşi dădea scaunul îndărăt, hârşâindu-l de geam, pe balcon, aşteptând să-i dau ceaşca de cafea prin fereastra bucătăriei. Dacă deschideam ochii şi întorceam capul, l-aş fi văzut cu siguranţă acolo, cu ziarul în faţă, la o distanţă de vreo cincisprezece centimetri, cu dicţionarul de buzunar pe un genunchi şi cu arătătorul stâng vârât (poate) în ureche - gest involuntar pe care el nu voia să-l recunoască nicicum.

Era greşeala şi prostia mea. Mai bine m-aş fi dus în Tunisia sau în Insulele Canare sau chiar la Miami Beach cu Ogarul Cenuşiu - cazare inclusă în preţul biletului -, dar n-am avut destulă putere s-o fac; aveam nevoie de ceva mai familiar. Un loc fără sprijin, fără repere, fără trecut ar fi semănat prea mult cu moartea.

De data aceasta plângeam în hohote cu faţa ascunsă într-un prosop de-al proprietarului; îmi pusesem deja unul peste cap - un vechi obicei de-al meu: plângeam sub perne, ca să nu fiu descoperită. Dar prin prosop auzeam acum un păcănit ciudat. Cred că dura de ceva vreme. Mi-am concentrat auzul şi zgomotul a încetat. Mi-am dat prosopul la o parte. La doar trei paşi de mine, cam la nivelul gleznelor, plutea un cap - capul unui bătrân - cu o pălărie de pai rărită în creştet. Ochii alburii mă sfredeleau alarmaţi sau dezaprobatori, nu mi-am dat seama exact; gura răsfrântă peste gingii îi era întredeschisă într-o parte. Mă auzise, cu siguranţă. Probabil că se gândea că am suferit vreun atac, aşa cum stăteam pe balcon în chiloţi, acoperită de prosoape. Sau o fi crezut că sunt beată.

I-am zâmbit vag, ca să-l liniştesc, m-am înfăşurat cu prosoapele şi-am încercat să mă urnesc din scaunul de aluminiu, amintindu-mi prea târziu de meteahna lui de a se plia când te foiai în el. În timp ce mă retrăgeam cu spatele spre uşă, mi-au căzut vreo câteva prosoape.

Îl recunoscusem pe bătrân. Era acelaşi care venea o dată sau de două ori pe săptămână, după-amiaza, ca să se îngrijească de anghinarea de pe platoul arid de la poalele casei, să tundă buruienile mai mari cu o foarfecă ruginită şi să reteze capetele acoperite cu coajă groasă ale legumelor, atunci când erau coapte. Spre deosebire de alţi oameni din oraş, el nu-mi adresa nici un cuvânt şi nici nu-mi răspundea la salut. Îmi dădea fiori. Mi-am pus rochia (îndărătul uşii, să nu fiu văzută pe fereastră) şi am intrat în baie, ca să-mi şterg faţa cu un şerveţel şi să-mi suflu nasul într-o fâşie de hârtie igienică aspră de-a domnului Vitroni; apoi m-am dus în bucătărie să-mi pregătesc o cană de ceai.

Pentru prima oară de când venisem, a început să-mi fie frică. Întoarcerea mea în acest oraş era mai mult decât deprimantă: era periculoasă. Nu e bine să te crezi invizibil, dacă nu eşti aşa, iar problema era că, dacă eu îl recunoscusem pe bătrân, probabil că mă recunoscuse şi el pe mine.