Eminescu şi India

Citiţi argumentul şi prefaţa acestei cărţi.

Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se "desmărgineşte" şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei, de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor - mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului.

O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indiană, de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de la operele lui Kalidasa până la cântecele vaişnave şi poeziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei.

Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească... Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei.

Oare acest fapt nu-i destul de grăitor să indice că poporul român şi cel indian au un fond comun de sensibilitate? Altfel cum au putut versurile eminesciene să-mi amintească imediat poezia lui Tagore? Cunoscându-l pe Eminescu, parcă l-am redescoperit pe Tagore, poetul ţării mele.

De aceea, mi s-a părut de la început că indianismul lui Eminescu n-a fost deloc întâmplător, cu atât mai puţin un ecou al orientalismului romantic german sau o manifestare a influenţei schopenhaueriene. Caracteristicile literaturii indiene, adeseori întâlnite în opera eminesciană, sunt, pe de o parte, înrădăcinate în tradiţia literară a pământului său natal, iar pe de altă parte, exprimarea sentimentelor sau cugetărilor proprii ale poetului. Cunoştinţa textelor indiene i-a slujit doar să-şi cristalizeze gândurile pentru a ajunge la un anumit nivel al perfecţionării artistice.

În această lucrare am încercat să urmăresc evoluţia gândirii eminesciene în lumina gândirii indiene. Dificultatea unei asemenea cercetări este în afara oricărei discuţii. Riscurile sunt şi ele inevitabile, ca în orice nouă abordare ştiinţifică.

Cercetarea operei eminesciene, antume, postume, precum şi variantele lor, editate sau încă rămase în filele manuscriselor, m-a îndemnat să cred că influenţa indiană la Eminescu n-a fost una suprapusă, adăugată din afară; ea a fost o asimilare organică. Poate de aceea e nevoie ca Eminescu să fie citit şi cercetat cu sentimentele şi sensibilitatea unui indian, ca "asemănătorul" să poată mai lesne recunoaşte "asemănătorul".

În acest scop am demonstrat câteva paralele cu Tagore pentru a atrage atenţia asupra similitudinii între gândirea şi modul de exprimare ale celor doi poeţi, unul simbol al literaturii române, celălalt, al culturii indiene. Punctele de convergenţă înşirate aici nu întreprind un studiu strict comparatist; ele prezintă doar câteva indicaţii, pe care aş dori să le amplific şi să le nuanţez într-un studiu ulterior.

Lucrarea de faţă a fost scrisă ca teză de doctorat şi susţinută la Universitatea din Bucureşti. Pentru desfăşurarea acestei cercetări în România am beneficiat de sprijinul financiar al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului din R.S. România, fapt pentru care rămân recunoscătoare Ministerului şi Universităţii din Bucureşti.

Cu această ocazie îmi exprim gratitudinea profundă faţă de conducătorul meu ştiinţific, doamna prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care mi-a oferit o deschidere largă spre orizontul eminescian şi plasarea poetului român într-un context universal.

Rămân recunoscătoare domnului prof. dr. Cicerone Poghirc şi domnului prof.dr. Devipada Bhattacarya (Universitatea din Jadavapur, India) pentru a-mi fi comunicat opiniile lor de specialişti asupra acestei lucrări. Îi mulţumesc călduros domnului prof. dr. Marin Bucur pentru unele sugestii importante în privinţa redactării finale a cărţii.

În încheiere, îmi aduc mulţumirea tuturor celor care m-au susţinut în munca mea şi m-au încurajat să străbat acest drum aproape nebătut.

(Amita Bhose, 1978)



Calcutta. 1789. Sir William Jones (1746-1794) publică traducerea engleză a Śakuntalei, drama sanscrită, capodopera poetului indian Kalidasa. Bucurându-se de înalta apreciere a lui Goethe şi Herder, Śakuntala creează o adevărată senzaţie în Europa. Oamenii de cultură din Apus, îndeosebi romanticii, se preocupă de literatura veche a Indiei şi unii învaţă sanscrita ca să exploreze tezaurul ei literar.

Interesul englezilor faţă de această limbă se trezise cu câţiva ani mai înainte, mai ales din motive administrative. Din iniţiativa guvernatorului general al Indiei, Warren Hastings (1732-1818), se realizase o compilare a legilor vechi indiene în limba sanscrită; textul alcătuit de sanscritologii indieni fusese tradus în engleză în 1776 după o traducere persană. Aceasta îi dăduse Europei primele informaţii despre limba străveche a Indiei.

În 1785, Charles Wilkins (1750-1836) publicase volumul The Song of the Adorable One, traducerea engleză a Bhagavad-gītei cu prefaţa lui Warren Hastings; peste doi ani, acelaşi autor publica traducerea unei culegeri de fabule sanscrite, Hitopadeśa. Aceste lucrări au avut darul să promoveze un acut interes faţă de cultura indiană în Europa; traducerea Śakuntalei însă, datorită deosebitei sale valori artistice, a trezit un entuziasm şi o curiozitate atât de mare, încât în cursul secolului următor întreaga literatură sanscrită, a cărei cantitate echivalează literaturilor greacă şi latină puse la un loc, fusese cercetată şi o mare parte a ei tradusă în principalele limbi de circulaţie europeană.

Sir William Jones, poet şi savant de acelaşi merit, care a scris poezii în şapte limbi, inclusiv sanscrita, venise în India în 1783 ca un înalt funcţionar al companiei "East India". De la bun început Jones a fost dornic să cunoască limba veche a Indiei; şederea sa de câţiva ani în oraşul Nadya din Bengal, un vechi leagăn al culturii sanscrite, i-a oferit acest prilej.

Aflând de interesul lui Jones faţă de literatura sanscrită, un sanscritolog bengalez, Rādhākānta, i-a recomandat să citească Śakuntalā, cea mai frumoasă operă a marelui poet Kālidāsa. Impresionat de descrierea piesei, Jones a început s-o studieze şi cu ajutorul învăţătorului său Rāmalocan a tradus-o mai întâi în latină şi apoi în engleză.

Implicit traducerea Śakuntalei a adus cu sine promovarea studiilor sanscrite în Europa, şi, bineînţeles, a fost urmată de traducerea altor opere ale lui Kālidāsa, pe care Jones l-a numit Shakespeare al Indiei. Înalta preţuire a limbii sanscrite de către Jones se exprimă în unul dintre discursurile sale susţinute la Societatea Asiatică, înfiinţată la Calcutta în 1784; în acest discurs Jones a observat că sanscrita e mai desăvârşită decât greaca, mai bogată decât latina şi mult mai rafinată decât amândouă.

Prin traducerea Śakuntalei, Jones a deschis Europei o poartă spre literatura indiană. Pe de altă parte, prin cercetările sale ştiinţifice a făcut primul pas spre descoperirea izvoarelor comune ale limbilor şi civilizaţiilor indo-europene.

Eseurile lui Jones apărute în paginile jurnalului Societăţii Asiatice din Calcutta, Asiatick Researches, ca şi imnurile sale indiene, unde el îmbinase unele imagini ale lui Pindar cu mitologia indiană, au fost mereu solicitate de romanticii englezi; notele ample ale lui Southey şi Moore poartă dovada acestui fapt. După părerea unor critici, Shelley şi Tennyson au împrumutat unele motive din imnurile lui Jones. Alţii au descoperit ecouri ale gândirii indiene în unele opere ale altor scriitori englezi, de pildă, Wordsworth, Blake, Southey şi De Quincey. Succesul poemului Lalla Rookh al lui Thomas Moore, ale cărui întâmplări se desfăşoară în India, constituie încă o dovadă a interesului culturii engleze faţă de exotismul indian. Imnurile lui Jones consacrate personajelor mitologice indiene au trecut cu mare succes în Germania, fiind salutate călduros de Goethe. După un an de la apariţia ediţiei londoneze a Śakuntalei (1790), Georg Förster a publicat retraducerea ei în germană. Herder, cunoscător profund al literaturilor antice, a fost încântat de descoperirea unei asemenea opere şi şi-a exprimat bucuria în lectura prefeţei la a doua ediţie a traducerii lui Förster. Marele romantic german a şi proslăvit India, ţara Śakuntalei, într-o frumoasă poezie:

"Wo Sakontala lebt mit ihrem entschwundenen Knaben
Wo Duschmanta sie nu, neu von der Göttern empfangt
Sei mir gegrüsst, o heiliges L'and und du Führer der Töne
Stimme des Heryens, erheb oft mich in Äther dahin."

Lui Herder îi revine meritul de a fi insuflat lui Goethe un puternic sentiment de adoraţie pentru spiritualitatea indiană, modificându-i o optică deformantă, mai ales asupra mitologiei.

Traducerea Śakuntalei i-a făcut o deosebită impresie. În Călătoriile în Italia Goethe spune că Śakuntalā a fost cartea vieţii sale. De altminteri, admiraţia sa faţă de Śakuntalā revine şi altă dată, într-o poezie a cărei primă strofă este cunoscută ca epigramă a lui Goethe.

"Willst du die Blüte des frühen, die Fruchte des spätern Jahres,
Willst du was reizt und entzückt, willst du was sättigt und nährt,
Willst du den Himmel, die Erde mit einem Namen begriefen
Nenn ich Sakontala, dich, und so ist alles gesagt".

E cunoscut faptul că Goethe a adăugat un prolog la Faust după modelul prologului din Śakuntalā. Pasiunea sa pentru Śakuntalā nu se atenuase cu anii. Peste 40 de ani de la prima cunoaştere a ei, Goethe l-a felicitat pe Antoine de Chézy pentru traducerea franceză a acestei piese, spunându-i că Śakuntalā era una dintre stelele care îi făceau noaptea mai plăcută decât ziua.

Analizând motivele fascinaţiei lui Goethe pentru Śakuntalā, orientalistul britanic Arthur A. Macdonell a observat că tocmai aici, în această operă, geniul indian a ajuns la echilibru între calm şi pasiune, îmbinarea armonioasă a diverselor sentimente umane şi la împletirea artistică a profunzimii cu subtilitatea; de aceea ea a exercitat o influenţă atât de mare asupra intelectualităţii calme a lui Goethe.

Inspirat de ideile lui Herder, Novalis s-a străduit să caute o revelaţie a lumii originare în simbolismul mitului păgân. În Jurnal: Crist şi Sophie (1797), el a creat un mister cosmic din amintirea logodnicei sale, moartă în adolescenţă, şi a susţinut că iubirea absolută este religia. Aceasta este şi ideea din Gītagovinda, poemul sanscrit despre iubirea mistică a lui Jayadeva, care devenise cunoscut în Europa prin traducerea engleză a lui Jones şi retraducerea germană a lui Dahlberg (1802).

Gītagovinda îl impresionase şi pe Schelling; el a interpretat iubirea mistică din acest poem ca primul mister al spiritului uman; influenţa Gītagovindei asupra gândirii lui Schelling se manifestă în unele scrisori adresate lui G. Schlegel.

Fascinaţia pentru India se vede şi în romanul Hesperus (1795) al lui Jean-Paul Richter, unde un personaj indian, Emmanuel, spune: "povestea mea neclară zace în adâncul Gangelui cu cenuşa părinţilor mei".

Filozofia indiană, îndeosebi gândirea upanişadică şi cea buddhistă, a conturat gândirea filozofilor germani ca Schopenhauer, Hartmann şi Nietzsche. Schopenhauer a citit câteva Upanişade în traducerea latină a lui Anquetil Duperron, realizată după o versiune persană, şi i s-a părut că sunt cele mai frumoase cărţi din lume. Mai târziu, Paul Deussen a tradus Upanişadele în germană, iar textele buddhiste au fost cunoscute în Germania prin traducerea lui Naumann. Legendele şi învăţăturile buddhiste i-au influenţat pe Richard Wagner şi H. Heine.

Contactele cu literatura antică a Indiei au avut un efect impulsator asupra romantismului german. Descoperirea Vedelor indiene, vechi de mii de ani, l-a îndemnat pe Herder să susţină că primul limbaj al omenirii a fost poezia. În Gedanken einiger Brahman, Herder a situat leagănul copilăriei umane în India. Această ipoteză se află şi în Divanul lui Goethe.

Poeziile vedice indiene, consacrate elementelor naturii, au contribuit ulterior la cristalizarea conceptului de Naturpoesie în Germania, de unde a pornit şi ideea de Naturphilosophie.

Astfel, momentul Śakuntalā a dat naştere la o nouă epocă în cultura europeană, pe care Edgar Quinet a numit-o "Renaşterea orientală" şi a salutat-o prin următoarele cuvinte în Génie des Religions (1841): "Voila la grande affaire qui se passe aujourd'hui dans la philosophie. La pantheisme de l'Orient, transforme par l' Allemagne, corespond a la renaissance orientale, de meme que l'idealisme de Platon, corrige par Descartes, a courrone, au XVII-e siecle, la renaissance grecque et latine".