... şi la sfârşit au mai rămas întrebările

Citiţi un fragment din această carte.


Această istorisire (pe care o putem considera fie un reportaj-rezumat al reprezentărilor despre Bine şi Rău în spaţiul european, fie chiar un coşmar - care la rândul său ne pune faţă în faţă cu reprezentarea) pune problema vulnerabilităţii fiinţei umane înaintea Răului şi înaintea ei înseşi. Contextul socio-cultural în care ne găsim aşază sub semnul întrebării noţiuni abstracte şi categorice precum binele şi răul, le relativizează şi chiar le pune pecetea desuetudinii. Volumul de faţă readuce în discuţie această temă clasică, pornind de la premisa că Binele şi Răul există în egală măsură, şi ridicând întrebarea utilităţii(!) lor. Şi tocmai aceasta este miza pe care volumul speră să o câştige în ochii versaţi ai cititorului postmodern: mai este binele o valoare absolută (deci un scop în sine) sau a devenit o valoare-mijloc? Şi pentru oricare dintre răspunsurile posibile, ce gen de comportament, ce fapte ne pot măcar preveni dezintegrarea, dacă la integritate nu mai putem spera, fie pentru că este peste puterea noastră, fie pentru că am pierdut-o cu desăvârşire?

Deoarece am adus în discuţie problema utilităţii, voi atrage atenţia asupra acestui tip de etică pe întreg parcursul romanului, precum şi asupra polemicii cu etica deontologică. Conform principiului utilitarist al fericirii celei mai mari pentru cât mai mulţi indivizi, s-ar putea spune că inchizitorul alege vătămarea unei singure persoane în scopul salvării tuturor celor care mai puteau fi salvaţi. Însă acest act, de o importanţă vitală, se bazează pe o ipoteză greşită, şi astfel se năruie şi ultimul punct de sprijin. În cele din urmă, faptele sunt cele care produc efecte în Castelul Ultimelor Turnuri, iar faptul acestei ucideri îi pătează pe toţi cu sânge nevinovat (căci toţi participă la crimă, chiar dacă unii doar prin necontestarea ei) şi are urmări catastrofale: acum devin cu adevărat vulnerabili înaintea Răului.

Cât despre greşeli, acestea sunt presărate peste tot încă de la bun început, pornind de la o scrisoare care ajunge mult prea târziu la destinatar şi rămâne nedeschisă, devenind din ce în ce mai grave, până la greşelile în identificarea vinovatului, cauzate, la rândul lor de alte greşeli în urma cărora personajele apucă pe căi facile şi înşelătoare. Ca şi în specia literară tragică, odată ivită eroarea umană, parcursul ei nu mai poate fi controlat, perpetuându-se şi amplificându-se până la consumarea totală a celor care greşesc. În cheia eticii consecvenţialiste mai sus menţionate, greşelile sunt plătite cu vârf şi îndesat, fie ele voluntare sau nu, conştiente sau nu. Contextul în care sunt comise aceste erori este unul care le nutreşte: slăbirea autorităţii centrale laice, imaginea bisericilor neîngrijite, trimit către ideea unui tărâm uitat de lume şi mai ales de Dumnezeu, un tărâm al nimănui, predispus la nereguli şi vulnerabil, un tărâm în care virtualităţile sunt libere să devină manifeste, indiferent de tabăra din care fac parte.

În consecinţă, primele care se grăbesc să se manifeste sunt forţele Răului, întrupându-se în creaturi vii sau moarte, rapide sau încete, antropomorfe sau zoomorfe sau la graniţa dintre cele două, dotate sau nu cu inteligenţă. Ceea ce le uneşte este, odată cu esenţa malefică din care provin, absurditatea, dovedită prin lipsa de personalitate a acestor creaturi (toate fiind doar unelte ale Răului), prin lipsa unei motivaţii reale pentru acţiunile lor (cu excepţia naturii lor propriu-zise, ceea ce aruncă explicaţia în tautologie), şi prin însăşi această abundenţă de forme în care Răul se manifestă, fiecare dintre ele nejustificabilă şi arbitrară. Este drept că există o evoluţie a manifestărilor de la nivel pur uman către nivelul supranatural, precum şi o scară a complexităţii acestor manifestări (de la nelapsi la slujitorii lunii pline la nosephoros la Diavol), însă oricare ar fi relaţiile dintre aceste forme ale Răului, oricât de bine ar fi organizate în ierarhii, justificarea lor din interiorul acestui sistem (deci prin ele însele) rămâne tautologică, nereuşind să le explice rostul şi, în final, absurdul existenţei lor iese la suprafaţă.

Fără a detalia aici relaţia dintre Rău şi Diavol, trebuie menţionată prezenţa prin excelenţă fizică a Diavolului ca fiinţă materială cu puteri superioare, spirituală fiind doar influenţa lui asupra personajelor. Chiar dacă Diavolul nu apare niciodată în persoană, acest lucru pare oricând posibil, iar primul efect vizibil apare în urma acţiunilor odraslelor sale. Un al doilea exemplu al efectelor produse de Diavol ar fi tratatele de demonolatrie: aceste cărţi interzise, care aduc cunoştinţe nepermise, promit puterea şi conferă iluzia ei, fiind de fapt un mijloc către pierzanie. Dacă aceste cărţi au cu adevărat o putere proprie, aceasta stă în tentaţia pe care o exercită asupra tuturor, făcându-i şi mai vulnerabili decât au fost atunci când au cedat prima oară atracţiei lor. Mai mult, dacă aceste personaje ar fi unele puternice, nu ar mai fi căutat puterea în exteriorul lor, şi este de la sine înţeles că nici nu s-ar fi lăsat ispitite de aceste tratate.

Pentru că am ajuns la subiectul personajelor şi al slăbiciunilor lor, trebuie spus că aceste slăbiciuni sunt cele care le aduc în cele din urmă pierzania, pe calea erorilor de raţionament, induse unora din partea celorlalţi şi din toate direcţiile. Mai trebuie spus că toate personajele, cu o unică excepţie, au cel puţin câte o slăbiciune, câte o hibă în caracter, iar descoperirea acestora cade în seama cititorului. Voi atrage atenţia doar asupra faptului că aceste imperfecţiuni conturează personaje multifaţetate, unele dintre ele chiar disipate, scindate, fiecare având o tară majoră (mânia, diletantismul, lipsa de har) în jurul căreia gravitează altele mai mici.

O altă întrebare care se ridică este cea privind relaţia dintre erotism şi moarte. Cu excepţia unui singur personaj, erotismul este sinonim cu damnarea. Însuşi focul care mistuie rugurile şi "linge carnea". Dacă trasăm corespondenţa hrănire-devorare-sexualitate-moarte (în orice ordine le-am înşirui, căci ele decurg unele din celelalte), unde se încadrează personajele în acest sistem? Şi, mai ales, unde ne încadrăm noi înşine, între aceste limite care, la extremă, se ating? Nu intenţionez să aduc argumente în favoarea unui comportament sau a altuia cu ajutorul acestor personaje, însă problema semnificaţiei tuturor actelor noastre se ridică aproape de la sine.

Invit cititorul să-şi răspundă la aceste întrebări şi la cele de mai sus, pentru a discuta în continuare imageria focului, prezentă atât în diferite momente presărate în acţiune. Înainte de a deschide acest demers trebuie amintită valoarea mistică atribuită focului în viaţa spirituală încă de dinaintea descoperirii lui. Dintre numeroasele valenţe care i-au fost atribuite, aici interesează două dintre ele: focul eshatologic şi focul purificator. Cel dintâi este focul care aprinde şi apoi mistuie rugurile (şi pe cei cărora le erau destinate, desigur), un foc distrugător, care deşi nu are consecinţe integrale la nivel cosmic, anihilează microuniversuri personale. Mai mult, acest instrument divin prin excelenţă este greşit întrebuinţat şi va conduce la anihilarea cel puţin spirituală a tuturor personajelor, mai puţin unul singur. Există şi instanţa unui foc purificator - variantă a focului eshatologic, dar cu un rol pozitiv, de igienizare spirituală. Putem conchide că focul este un personaj de sine stătător, o fiinţă între materie şi spirit nu numai prin starea de agregare, ci şi prin condiţia de punte între lumi, de trimis al lui Dumnezeu să avertizeze împotriva a ceea ce avea să se întâmple. Însă, ca şi alte semne, nici acest instrument nu este înţeles aşa cum trebuie şi nu este folosit în scopul căruia îi era destinat.

Despre eroarea umană şi despre absurd am mai vorbit, precum şi despre similitudinile cu tragismul antic, iar aici voi scoate în evidenţă deosebirea că nu destinul declanşează evenimentele, ca în tragedia antică, ci de către un personaj anume, în dorinţa sa autodistructivă de a găsi noi provocări şi, în cele din urmă, pieirea, iar personajele nu cu destinul implacabil se luptă, ci cu Răul implacabil, ceea ce conferă luptei lor o direcţie şi un sens. Este demn de menţionat că, în ciuda tuturor erorilor comise, niciunul dintre personaje nu are îndoieli în privinţa a ce trebuie făcut şi în privinţa încadrării proprii în morală. Dacă astăzi relaţiile de prietenie sau duşmănie sunt tot mai neclare, nu acesta este şi cazul celor prinşi în Castelul Ultimelor Turnuri: acolo fiecăruia îi era foarte clar ce este bine şi rău, ce trebuie şi ce nu trebuie, înscriindu-se foarte precis între aceste imperative. Tot ce au reuşit însă personajele a fost, în cuvintele autorului, să facă ceea ce trebuie, cui nu trebuia.

În final, problema care se pune este nu dacă aceste reprezentări sunt conforme cu realitatea, ci din ce motive au apărut ele? Căror nevoi ale mentalului uman răspund ele? Din ce motive au supravieţuit aceste reprezentări de-a lungul secolelor? Căci nu putem reduce totul la senzaţional şi divertisment, precum nu putem nici să ne abţinem să le probăm măcar veridicitatea.