O întâlnire care nu suferă amânare... Asceză şi copilărie

Citiţi un fragment din această carte.



Cristian Bădiliţă şi-a învăţat cititorii în spirala cornului abundenţei şi al generozităţii spiritului fertil. Cu Asceză şi copilărie (Curtea Veche, 2009) ne aflăm în faţa unui volum de eseuri bine potrivite sub un titlu care ar putea să pară o coincidentia oppositorum într-o formă sui generis: copilărie ascetică. Ascetic poate fi doar adultul, care revine însă la puritatea rezervată pruncului, tocmai prin reprimarea poftelor şi îndepărtarea a tot ceea ce nu îi este esenţial, astfel recâştigând vârsta inocenţei primordiale. Din nota despre volum care întâmpină cititorul aflăm că volumul este o versiune a volumului Văzutele şi nevăzutele, apărută în 2004 la Curtea Veche, în colecţia Actual, care nu o invalidează pe prima, ci o desăvârşeşte, întrucât este "mult îmbogăţită şi, pe alocuri, epurată". Astfel, şăgalnic, Bădiliţă sintetizează demersul literal printr-un joc de cuvinte, în stilul cunoscut: Văzutele şi revăzutele, în ideea conform căreia "cărţile cresc odată cu autorul lor". Cu minuţiozitatea şi răbdarea miniaturistului reia discursuri vechi în haină nouă, rectificând, perfecţionând şi definitivând, până se ating culmile stilizării, până când textul scuturat de reziduuri rămâne pur, finisat la maximum. Una dintre ideile intens vehiculate, cu dangăt de clopot apocaliptic (în toate sensurile comun acceptate) este tocmai sârguinţa şi rigoarea minţii şi a sufletului; nu seriozitatea searbădă, ci lucrătura fină până la identificarea cu obiectul, până la reflectarea sa în veşnicie. Cartea ca împreunare de texte şi texte ca sinapse de cuvinte şi fraze - cărăuşi providenţiali de idei şi revelaţii - iată convingerea care poate să devină căutare neobosită, nobilă obsesie, sublimă asceză întru atingerea formei finale. Dacă "o carte nu e o figură de geometrie plană, definitiv încheiată, ci un câmp de idei şi cuvinte în permanentă expansiune şi redefinire", regăsim în acest volum gestul devoţiunii brâncuşiene pentru produsul artistic.

Numai aşa înţelegem dorinţa autorului de renunţare la orice afiliere a volumului şi de renaştere în afara colecţiilor. Astfel, nota de întâmpinare nu-l mai înscrie, ca în varianta Văzutelor şi nevăzutelor, în suita începută cu Sacru şi melancolie, continuată cu Nodul gordian (ediţia a II-a revăzută) şi Tentaţia mizantropiei şi nu mai precizează originile acestor texte, ca fiind publicate în reviste sau suplimente literare precum LAI, Convorbiri literare, 22, Cuvântul, Rost. Acum textele au o nouă viaţă şi deci noi rădăcini. Nu de unde vin contează, ci spre ce se îndreaptă în marele templu al literaturii române, trăită cu profund ataşament şi religiozitate de autorul lor.

Rămâne însă o constantă, ambele variante sunt dedicate "prietenilor văzuţi şi nevăzuţi", o reînnoire a promisiunii făcute undeva, cândva, sub un auspiciu deloc întâmplător.



Volumul este organizat în patru grupaje: Exerciţii polemice, Asceză şi copilărie, Îngerii de sub acoperişul lumii, Clipe şi un addendum cu irizări de senzaţional care cuprinde un singur titlu: Steinhardt şi Eliade pierduţi în magazia Humanitas, astfel încât tonul polemic pare a fi "la"-ul diapazonului interior cu care se deschide şi se sfârşeşte demersul creator, scutul dur care apără pagini de o sensibilitate unică, în care îngeri şi profani se întâlnesc deopotrivă la jumătatea drumului, într-un continuum între lumi pulverizat de ironia fină şi spiritul ludic autentic cu care ne-a obişnuit autorul.

În pseudo-polemica iniţială care ţine loc de prefaţă, Genul lung şi geniul scurt, asupra a ceea ce îi stă în fire românului să creeze în scris şi ce în schimb îi este neconstituţional, cititorul este aruncat direct în marea învolburată cu recomandarea: Să înoate! Senzaţia nu e deloc aceea de înghiţire în sec, ci dimpotrivă, de prea plin. Supravieţuirea trece prin inevitabila îngurgitare a unor cantităţi uriaşe de informaţii, până când, ajuns la refuz, ori înveţi să înoţi - dar fără folos, pentru că te ajunge din urmă un soi de oboseală a minţii - ori te avânţi călare pe un val nărăvaş de care te laşi dus ca vântul şi ca gândul în lumea celor apuse şi celor prezente, celor văzute şi celor nevăzute. O experienţă absolut necesară din care nu putem ieşi decât iniţiaţi, botezaţi, căliţi, purtători ai unor cunoştinţe care nu-ţi mai permit, oricum, să spui: "Nu ştiam", dar mai ales delectaţi.

Bădiliţă pune ţara la cale împreună cu cititorul. O ia de departe, de la filozofia culturii, până ajunge la hic et nunc, la ceea ce este urgent şi nu suferă amânare. Privirii pătrunzătoare şi spiritului de epurare culturală nu-i scapă nimic, iar nimicul însuşi e privit cu atenţie, mărit cu lupa şi anihilat. Atunci când ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, cuvintele-lame, fine şi tăioase, despică fără să (se) mânjească cu sânge, dar cicatricea se va vedea în veci.

"Cum s-au mediocrizat mai toţi cei care scriu în Occident!" Această frază mi-a fost dat să o aud de mai multe ori, pronunţată chiar de oameni pretinşi cu scaun la cap. "Au intrat în artificiile Occidentului. Nu mai gândesc interesant, specializarea i-a secătuit, i-a făcut arizi". Remarca implică şi o reciprocă, anume că, în România, spre deosebire de Occident, creierul a rămas proaspăt şi viguros, vâna creatoare sublim încordată, inteligenţa scăpărătoare, iar spiritul, clocotitor, în ciuda restricţiilor bibliografice, a incompetenţei şi a lipsei unui instrumentar riguros. Tocmai deficienţele tehnice şi carenţele la nivel instrumentar ar favoriza, nu-i aşa?, originalitatea, seriozitatea, substanţialul. Când aud asemenea aberaţii îmi vine să mă întreb: cât ne vom mai minţi pe noi înşine, cât ne vom mai fura propria căciulă, cât ne vom mai autoamăgi genialoid în loc să ne apucăm serios de treabă?

sau:

Se scrie mediocru şi inutil despre cărţi mediocre şi inutile, despre teme neesenţiale şi despre "personalităţi" fără anvergură, lăsând impresia că acestea ar fi TOATĂ cultura română. Or lucrurile nu stau deloc aşa, iar impostura trebuie denunţată fără menajamente. Situaţia respectivă este nu doar din cauza celor cincizeci de ani de comunism de (ne)judecată valorică în perioada post-decembristă. Şi nu doar a reflexelor, ci şi a personajelor care judecă valoarea culturală. De mai bine de treizeci de ani cam acelaşi cor de "specialişti" dă verdicte, triază, pune coroniţe, omite cu o lipsă de jenă îngrijorătoare. Terenul este ocupat, rândurile lui atât de bine strânse, consensurile atât de unanim-sclerozate, încât nicio muscă nu poate pătrunde în sfânta sfintelor mediocrităţii oficiale.

Rezervele de erudiţie şi de spirit moral ale lui Bădiliţă sunt infinite şi mai ales nebănuite, astfel încât prin replică, cel prins în afara bunelor intenţii şi mai ales a bunelor moravuri, nejustificat (şi, drept urmare, fără întârziere, justiţiat), nu poate decât să-şi agraveze situaţia. Prostul-"prost", prostul "imanent", "prostul recent", prostul care "ştie ce face", prostul-gust, proasta-creştere, prostia meschină, în general, în opoziţie cu cea "dumnezeiască", "serafică" a celui simplu, în sens originar, sunt trecute prin foc şi sabie, niciodată însă îndepărtându-se de preceptul verlainian: "Il ne faut jamais juger les gens sur leurs fréquentations: Judas, par exemple, avait des amis irréprochables"

În eseurile sale din toate timpurile, Bădiliţă "pune degetul pe rană" din prea multă şi sinceră afecţiune. Descoperim astfel neajunsuri ale românilor pre şi post revoluţionari, pre şi post-belici, societatea românească în general, ca parte dintr-un continuum uman planetar, toţi sub acelaşi cer dar cu destine istorice diferite:

Estul a suferit, însă de la un punct încolo a şi început să se complacă în suferinţă, amenajând-o, într-un fel, dar amenajând-o atât de prost, încât suferinţa cu greu se mai poate distinge de "normalitate", chiar de "fericire". De unde nostalgicii iresponsabili, de unde generaţiile lamentabile care au urmat celei interbelice; de unde încrâncenarea maladivă cu care aceste generaţii se opun, aproape în bloc, propriei însănătoşiri, cramponându-se de preudo-puterea, de pseudo-cultura, de pseudo-civilizaţia fabricate în retorta comunistă.

Portrete şi cazuri umane, recenzii şi comentarii, revelaţii şi etimologii savuroase (cuvântul "sincer" provine din latinescul sine cera, "miere fără ceară", pură), dialoguri şi polemici, monştri sacri şi profani, renumiţi sau camuflaţi între pliurile istoriei şi ale cazualităţii, români, străini şi înstrăinaţi (Eminescu, Eliade, Noica, Theodor Cazaban, Eugène Ionesco, Sorin Dumitrescu, Adian Papahagi, Alexandru Paleologu, H.R. Patapievici, Iustin Moisescu, Petru Creţia, Paul Barbăneagră, Virgil Nemoianu, Nicolae Steinhardt, Părintele Stăniloaie, María Zambrano, José Saramago etc) tuturor dezvăluind feţe, identităţi şi detalii neştiute şi nebănuite, ca tot atâtea nestemate pe care Bădiliţă le oferă din prisosinţa cunoaşterii sale proteice.

Nu lipsesc nici aplicaţiile biciului nuanţat politic şi care revine punctual acolo unde găseşte tupilat trişorul istoric:

Parafrazându-l pe Alfred Loisy voi spune că noi aşteptam procesul comunismului şi până la urmă au revenit "procesele" lui Eliade, Noica, Cioran, Ionesco. Aşteptam judecata neîntârziată a stângii şi ne-am trezit cu re-judecarea fără menajamente a dreptei, ca şi cum ne-am afla după încheierea celui de-al Doilea Război mondial, nu după căderea Zidului Berlinului; ca şi cum procesul comunismului ar fi o prelungire a Nürenbergului, nu un complement firesc al său.

La câteva pagini de la acest citat, într-un alt articol, se revine în forţă nuanţând pe acest subiect, într-un fel de comunicare şi migrare intertextuală a ideilor şi gândurilor:

Pe de altă parte, bunul simţ atât de parcimonios repartizat în Europa făţărniciei post-comuniste, ne obligă să admitem evidenţa şi să recunoaştem că nu tot ce e la Vest e obligatoriu şi "occidental", în sensul deja sacralizat al termenului, adică pozitiv. Occidentali nu pot fi cei care întinează memoria a o sută de milioane de victime ale comuniştilor refuzând derularea celei de-a doua părţi a procesului de la Nürenberg. Occidentali nu pot fi milioane de ignari ai ţărilor din Vest, care nu mai cunosc nici măcar numele lui Platon, Socrate sau Aristotel, care ajung să-l plaseze pe Iisus în vremea lui Moise şi pe Apostolul Pavel în Evul Mediu. Din păcate, aceste exemple nu sunt exagerări stilistice. Occidentali nu pot fi cei care pun sub obroc sau banalizează cu tupeu cincizeci de ani de crime roşii, declarând că ele au fost comise în numele unui ideal umanist.

Dacă Occidentul nu este perfect, iar imitaţia formelor fără fond provenite din acest spaţiu, mai ales din Franţa, este inerentă ADN-ului cultural românesc, atunci, compensator, se reabilitează imaginea intelighenţiei româneşti prin luarea de atitudine în anumite cazuri care ţin de prestigiul şi de fibra intimă a culturii naţionale:

Există un soi de respect pavlovian, arătat de parte a inteligenţei româneşti faţă de tot ce se publică în Franţa, mai ales. Un respect care anulează orice urmă de discernământ, care devine evlavie şi idolatrie şi care, în fond, nici nu mai e respect, ci adulaţie oarbă şi linguşire nesănătoasă. Această atitudine, destul de supărătoare, a fost abandonată în câteva rânduri, în special cu ocazia loviturilor sub centură aplicate lui Eliade de către aşa-zişi "specialişti" din Occident. Asemenea izbucniri naţionale de orgoliu sunt întotdeauna binevenite atunci când e cazul.

Despre viaţa marelui istoric al religiilor căutător de elixiruri sacre în afara spaţiului de manifestare a terorii istoriei, Bădiliţă povesteşte cititorului, pe un ton cât se poate de prietenesc, o anecdotă, una dintre multele cu care este presărat întregul volum:

În timpul crizei rachetelor nucleare instalate de Hruşciov în Cuba, Eliade le cere lui Joseph Kitagawa şi lui Martin Marty să-l pună la curent cu situaţia, despre care nu cunoaşte absolut niciun amănunt, deşi toată America era bombardată cu informaţii. După ce Kitagawa şi Marty îşi termină expozeul, Eliade îi roagă să trimită un student la biroul său pentru a-l preveni şi pe el, în caz că ruşii vor lansa totuşi rachete peste Chicago...

În fine, dialogul realizat cu Mărgărita Geică, este menit să atragă atenţia asupra unei situaţii paradoxale, una dintre anomaliile cele mai grave şi surprinzătoare din cultura română post-comunistă: manuscrise Steinhardt şi Eliade rătăcite, tratate cu indiferenţă şi, în final, pierdute în împrejurări neclare, în locuri consacrate culturii şi care îşi fac din acest lucru un merit, al căror rost este tocmai conservarea şi redarea publică a acelor bunuri culturale de valoare inestimabilă.

Totul, de la prima la ultima filă, însumat într-un trup viu, rotund, complet, emanând o plinătate a sensurilor pe care o au doar fiinţele vii, pe care le întâlneşti întâmplător, la răscruci, şi care te însoţesc la drum; care la orice vorbă, fie ea dintre cele mai banale, îţi dau de înţeles că ştiu şi mai ales că trebuie să-ţi spună.

(Padova, 04 aprilie 2010)