Asceză şi copilărie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Românii nu sunt tari la genul lung, proclamase cândva, cu anumită dreptate, Mihai Ralea: dovadă, nicio epopee naţională de calibrul Iliadei sau Odiseii, al Cântecului lui Roland, al Nibelungilor, nicio summa teologică de dimensiunile summei aquinatului, nicio enciclopedie, sau măcar un dicţionar al limbii, duse până la capăt. Românii au în sânge jurnalismul şi politicianismul, constata, prin anii 1930, Paul Morand, probabil cel mai subtil cunoscător al culturii şi caracterului nostru din secolul abia încheiat. Şi, într-adevăr, chiar la o iute privire prin visteria culturii noastre, populare şi culte, se poate observa o netă înclinaţie spre expresia condensată (nu neapărat concisă), de scurtă respiraţie, ca şi cum gena românilor s-ar afla, irevocabil, sub semnul grabei perpetue. Ciobanul mioritic trebuie să-şi scrie în regim de urgenţă testamentul - să-şi încheie balada, cu alte cuvinte -, până când baltagul confraţilor trădători nu-i retează beregata; generaţia paşoptistă trebuie să pună repede la cale o revoluţie, până când turcul şi rusul nu-şi revin în fire; generaţia de la începutul secolului XX trebuie să încropească în goană unitatea naţională, până când Europa nu-şi mută gândul în altă parte; promoţia criterionistă trebuie să rupă urgent gura lumii cu o elită culturală, până când sovieticii nu dau năvală spre Apus etc. etc. Genul scurt este expresia culturală a unui popor mereu aflat la pândă în faţa primejdiei, a unui popor nelăsat în pace, cu blestemate instincte iepureşti.

Virgil Nemoianu îmi dădea la un moment dat un sfat: "Ocupă-te numai de lucruri consistente, de cărţi mari, pe termen lung, de lungă respiraţie. Nu-ţi mai pierde vremea cu articole pentru presă." Şi relua apodictic afirmaţia lui Ralea, completând-o: "Românii se pierd în genul scurt şi doar cei integraţi în cultura Occidentului, care ajung să cultive genul lung, al cărţilor consistente, bine armate ştiinţific, echilibrate, solide contează." Urmau exemplele pozitive: Eliade, Culianu, Tismăneanu, Călinescu (şi, subînţeleg eu, Nemoianu însuşi).

Mesajul cu pricina mi-a stârnit o dublă reacţie: de adeziune parţială şi de neadeziune, tot parţială, căci, deşi am o preţuire imensă pentru inteligenţa şi simplitatea erudită a exilatului Eliade, pentru operele lui beton, redactate cu mii de note adiacente şi mii de trimiteri colaterale, cu sute de antene academice, scrierile sale care mă fascinează şi mă răscolesc cel mai profund, până la extaz admirativ, sunt eseurile şi articolele din juneţe, care alcătuiesc Insula lui Euthanasius, Fragmentarium, Oceanografie, Soliloquii, precum şi conferinţele radiofonice publicate recent în volum (nu uit articolele de ziar din care, mărturisesc, recitesc aproape lunar). La fel, Culianu! Am provocat un oarecare freamăt de stupoare într-un grup de prieteni declarând că prefer articolele "politice" ale lui Culianu oricărui op al său erudit, poate cu excepţia monografiei despre Eliade, rămasă în manuscris. Virgil Nemoianu nu se va supăra (cu siguranţă!) dacă voi spune că volumele sale - româneşti în mare parte -: Jocurile divinităţii şi Tradiţie şi libertate, alcătuite din "texte minore", îmi sunt mai dragi decât oricare altă lucrare a sa "beton", "cazemată", "catedrală medievală" etc., construită în scopuri şi cu materie primă academică.

Aceste trei cazuri sunt paradigmatice: oricât ai vrea, sau cu cât vrei mai mult, nu poţi scăpa de stigmatul nativ, nu poţi şterge ştampila genetică pusă de Dumnezeu pe materia noastră cenuşie, în mare şi sublimă mila Sa. Cine citeşte prin această grilă opera lui Eliade va constata foarte uşor că, după anii 1940, autorul Itinerariului spiritual a pierdut încetul cu încetul o parte din suflul stilului său autentic, sucombând rigorilor unui nonstil ştiinţific exsanguu şi laconic. Evident, a dobândit o anumită precizie, o anumită simplitate şi eleganţă, care nu apăreau decât pe alocuri în cărţile româneşti, dar seva vitală, tensiunea, freamătul acela inconfundabil, încordarea vie şi tăioasă au dispărut iremediabil. Eliade postbelic, occidentalizat, e deja un Eliade postum, o umbră a genialului autor al eseurilor din Cuvântul.

În niciun caz nu vreau să minimalizez importanţa şi menirea "cărămizilor" ştiinţifice ale scriitorilor pomeniţi mai sus (pentru că, şi lucrul mi se pare semnificativ, am ales cazul a trei scriitori, nu a trei "ştiinţifici"). Vreau doar să sugerez că există o fatalitate, o "gratuitate" a înnăscutului, pe care nu o putem boicota, şi că genul scurt la români nu este neapărat "gen minor". Dimpotrivă, aşa cum o demonstrează din plin, pe lângă cei de mai sus, jurnalistica lui Eminescu, Nae Ionescu, Noica, Paleologu etc., genul scurt (sau mediu, ca să mai variem) dă măsura harului cu care românii sunt înzestraţi. Eliade, Noica, Nemoianu şi Culianu consacră însă paradigma cea mai rodnică şi împlinită, din punctul meu de vedere, aceea a mariajului bun între jurnalism şi cărturărie solidă, între Agora şi Mouseion. De aceea prefer, parcă, să merg pe mâna lor. Fără a pune o clipă la îndoială geniul deplin al celorlalţi.


"Sfârşit de veac în România, sfârşitul inevitabil al unei vitrege vremi româneşti, care a purtat nume atât de mincinoase, încât ajunge să le rosteşti pe dos ca să rosteşti adevărul. Da, s-au sfârşit în chinul şi în sângele acestui veac, demonicele regnuri care au zdruncinat nu numai planeta, ci însăşi definiţia umanului. Marea criză a speciei care şi-a găsit expresie în hitlerism, stalinism şi maoism, stă acum să treacă oricât s-ar îndârji să mai dăinuie în tot mai puţine locuri ale lumii, crâncena lor moştenire. Şi oricât de mulţi ar mai fi imitatorii şi epigonii asiatici, africani, sud-americani, europeni, ai marilor modele blestemate. Seamănă toţi între ei, toţi spun şi săvârşesc aceleaşi lucruri, toţi sunt caricaturi fără haz, mizerabile marionete ale destinului naţiunilor. Iar acum, în locurile unde se hotărăşte soarta planetei şi ceasul lor a sunat. Aceşti autocraţi de mâna a doua sau a zecea, aceşti pontifi ai unor false religii au devenit anacronici.

O să ţinem minte numai numele morţilor, torturaţilor şi al înfometaţilor care au pătimit sub sceptrul lor de tinichea şi în slava lor găunoasă. Şi să nu mai vorbim numai de cei fizic vlăguiţi şi zdrobiţi, să ne gândim deopotrivă la enormele daune morale determinate de violarea brutală, extensivă şi cronică a drepturilor celor mai elementare ale omului. Milioane de biete făpturi trăind decenii după decenii, cu copiii şi cu bătrânii lor sub imperiul spaimei şi al minciunii, al sărăciei care ne sălbăticeşte şi al deznădejdii care ne mutilează sufletele, popoare întregi au răbdat în obida şi în umilinţa ce nu e firesc să rabde oamenii şi neamul până şi-au vândut singurele lucruri pentru care merită să trăieşti numai ca să trăiască pur şi simplu, oricum, oricât de jos în tina istoriei. Dar neamurile s-au trezit din spaima lor şi ceasul siniştrilor despoţi a bătut de-a lungul şi de-a latul lumii. În Europa mai mult decât oriunde în mândra vatră a civilizaţiei occidentale şi a străvechilor ei valori.

În chip firesc, născut şi crescut ca român, gândul meu este la ţara mea, aceea unde mă aflu. Starea de lucruri din România, rod al unei dictaturi personale fără analog în aceşti ani ai continentului, a devenit sau mai exact a fost dintotdeauna de tolerat. Nimeni, niciodată, nici măcar puternicele imperii care ne-au împresurat nevoile şi neamul, care ne-au îngenuncheat şi ne-au secătuit veac după veac, întârziindu-ne din drumul nostru firesc, nu au adus ţării, de data aceasta dinlăuntrul ei, atâta rău şi un rău atât de adânc şi de greu reparabil, cu atât de iresponsabila siluire a vechilor datini, un faliment atât de radical al bunului trai, al bunei culturi, al bunelor relaţii dintre oameni, al bunului nume al ţării, al bunei speranţe.

Însăşi integritatea teritoriului naţional e pusă în joc prin politica dezastruoasă dusă în privinţa Transilvaniei şi prin totala indiferenţă, ba chiar ostilitate, cu care e privită de conducerea de la Bucureşti soarta conaţionalilor noştri activi şi neînfricaţi în lupta pentru renaşterea naţională. Singuri ei, dintre toţi românii, se înscriu astăzi în contextul ireversibil al unei emancipări a răsăritului Europei. Noi, ceilalţi, părem a vrea să rămânem în ochii lumii, în ochii noştri, ai copiilor noştri, pe deplin înjosiţi şi înfrânţi. Să fie chiar aşa? Ştiu că glasul meu e prea mic şi prea însingurat pentru a da acestei întrebări toată gravitatea cuvenită. Tocmai de aceea mă voi mărgini să o adresez mie însumi şi confraţilor mei, scriitorilor, profesorilor, cercetătorilor atâţia câţi au mai rămas.

Oare noi, în principiu fruntaşi ai conştiinţei naţionale, nu avem datoria, faţă de ţară şi de noi, să analizăm formele subtile de compromis în care ne-am instalat? Am ajuns să credem că glasul nostru nu mai contează. Dar nu e adevărat, nu contează doar pentru că e mut. Şi, de altfel, dincolo de orice fel de efect posibil, rămâne să ne întrebăm ce relaţie se va institui între opera noastră şi conştiinţa noastră când ne vom da seama că am lipsit de la ceasul istoriei. L-am sărbătorit aşa cum am putut pe Eminescu... Dar unde e lecţia lui? De ce nu l-am pus aşa cum merită din plin între noi şi umilitoarea noastră laşitate? Când cea mai înaltă demnitate a lui, intransigenţa aceea fierbinte şi pură trebuia să ne stea drept pildă?

Ne-a convenit să credem în eficienţa unor mici strategii, ne-am complăcut în ideea că e mai bine să avem mâinile libere ca să facem puţinul care poate fi făcut. Dar mâinile celor neînfricaţi cresc din puterea, neînfricarea şi din neîntinarea sufletului. Altfel nu mai sunt bune decât să ne iscălească demisia de la rolul pe care ni l-am arogat. Să nu ne întrebe cei care vin după noi: Ce aţi făcut pentru a legitima poziţia şi demnitatea ţării în noua structură a comunităţii europene? Şi, ce aţi făcut cu gândul şi durerea atâtui sânge vărsat de-a lungul vremii ca să fim ce se cuvine să fim şi am mai putea să fim? Iar cine va bate mâine sau poimâine la uşa noastră, un român ca şi noi, să ştie bine că ne temem. Dar de un singur lucru, de judecata urmaşilor noştri."

Acest text a fost trimis de Petru Creţia la München, la postul de radio Europa Liberă, în plin marasm revoluţionar, când la Timişoara începuse carnagiul cumplit şi când nimeni nu ştia ce întorsătură vor lua lucrurile în România. Apoi autorul a revenit în ţară aşteptând... verdictul. Aşa era Petru Creţia: avea o dârzenie naturală, amestec de încăpăţânare şi fanatism benign, de inconştienţă şi fermitate cavalerească. Nu i-a păsat nicio clipă că, după un asemenea text incendiar, viaţa îi atârnă de un fir de păr. Din fericire, pentru noi, dar în primul rând pentru el, hemoragia comunismului n-a mai putut fi stopată, chiar cu preţul a o mie patru sute de vieţi secerate. Petru Creţia a scăpat teafăr, dar nu pentru multă vreme, căci abia după câteva luni, canalii neidentificate până azi l-au bătut până la desfigurare. Îmi amintesc că de fiecare dată după ce-i vorbeam la telefon, în săptămânile acelea, plângeam de neputinţă şi de ciudă. Împreună cu un bun prieten "făceam rondul". Bandiţii nu se mulţumiseră doar să-l snopească din bătaie, îi stricaseră aproape toate lucrurile din casă. Îi tăbăciseră - mi-a povestit cu haz lugubru, dar şi acesta era Petru Creţia - "fiecare centimetru de pe trup cu ciocanul". L-am întrebat: "Şi cum aţi putut rezista?" "Nu numai că am rezistat, mi-a răspuns, dar când individul mă întreba: Mai vrei? Eu îi răspundeam de-al naibii: Mai vreau. Până s-a plictisit." Acest "până s-a plictisit" îmi răsună şi astăzi în timpane, ca un fel de culme, de climax al nebuniei binelui. Uneori binele se blochează în act, devine stană de piatră, devine mecanism repetitiv, înnebuneşte pur şi simplu, impunându-se cu de-a sila, necedând, rezistând cu dinţii, şi atunci răul se plictiseşte şi cedează. Scena trăită de Petru Creţia comprimă tot sensul parabolei comuniste. Cincizeci de ani, la noi, şaptezeci, la ruşi, răul a tocat "cu secera şi ciocanul" fiecare centimetru de pe trupul nostru, dar până la urmă s-a plictisit, a obosit şi ne-a lăsat în plata Domnului.

Împreună cu dragul CMI, Cornel Mihai Ionescu, Petru Creţia mi-a fost cel mai apropiat profesor şi sfătuitor între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani. Relaţia noastră directă a fost de trei ori întreruptă: de plecarea mea în Spania, de anturajul său, apoi de moartea sa neaşteptată, dar nu cred să mă înşel spunând că ne-am aflat mereu unul în preajma celuilalt. Sfârşitul l-a surprins lucrând la traducerea Apocalipsei apocrife a lui Ioan, pentru un proiect comun (cartea a apărut la Humanitas în 1998). În ajunul plecării la Madrid mi-a pregătit o mică sărbătoare în apartamentul din Griviţa, unde am pus la cale şi evadarea sa pentru o vreme în nordul Moldovei, la Ipoteşti. În seara aceea s-a născut proiectul unui Memorial Eminescu, realizat ulterior cu sprijinul călduros al lui Valentin Coşereanu şi tot atunci traseul meu patristic a fost definitiv bătut în cuie. La Ipoteşti, Petru Creţia a înviat pentru o clipă totul, şi în primul rând, spiritul bun eminescian, ctitorind un centru de studii, o bibliotecă şi o expoziţie. L-am revăzut în vara lui 1992, obosit, melancolic, stânjenit oarecum de condiţiile improvizate în care trăia, dar care nu păreau să-i afecteze deloc pofta de lucru. Am avut o clipă senzaţia că trăiesc pe viu o scenă din Jurnalul de la Păltiniş, cu un Noica la mai mică altitudine, dar la fel de nebun, de simplu şi de sublim.

De Ipoteşti ne lega deja o tabără de greacă veche pe care o făptuisem cu complicitatea aceluiaşi prieten, V. Coşereanu. În fiecare dimineaţă soneria ne aduna pe cei aproape douăzeci de studenţi în sala de curs, unde se desfăşura, în bună dispoziţie, ritualul morfologiei verbului grec (cea mai mare pacoste pentru un clasicist) urmat de ritualul sintaxei. După-amiezile erau consacrate lecturii din Symposion şi retroversiunilor ("mitul peşterii" tradus din româneşte în greceşte). Cine nu l-a ascultat pe Petru Creţia recitând şi apoi comentând paradigma verbului lego sau a vebului hamartano, de pildă, a pierdut o întâlnire decisivă cu marea poezie care străbate subteranele fiecărei limbi şi cu osebire a limbii greceşti. Paradigmele respective erau înscrise elegant pe câte un cartonaş puţin ofilit de vreme. În marginea paradigmelor, la fel de elegant, dar mai mărunt, erau notate comentariile, iar dedesubt faimoasele exempla. Totul într-o ordine perfectă, dar deloc severă. Era o ordine cu gust. Din fiecare verb amărât şi antipatic (întrucât avea şase forme flexionare diferite, pe care trebuia să le memorăm), aşadar din fiecare verb trecut prin athanorul lui Petru ţâşnea un curcubeu. Nu numai că în vara aceea am scăpat cu toţii de complexul gramaticii, dar ne-am împăcat definitiv şi irevocabil cu lumea în care intraserăm deja îndrăgostiţi, dar neînarmaţi. Iar serile aduceau cu ele taifasul în jurul unei căni cu vin, răsfoirea manuscriselor eminesciene, pofta de plimbare şi chiar de pozne (mai mult sau mai puţin gustate). Când ne-am despărţit nimeni nu mai era "întreg la minte", nimeni nu mai visa altceva decât să ne revedem după un an. Dar anul acela n-a mai fost să fie!

Ca profesor, Petru Creţia m-a învăţat greceşte (atât cât ştiu, de la el ştiu). M-a mai învăţat, pe mine, ca şi pe toţi colegii mei, că e păcat să laşi să treacă o zi fără să te alegi cu ceva: din cărţi, de la oameni sau de la firea lucrurilor, pur şi simplu. Repeta mereu: "N-am lăsat să treacă o zi fără să învăţ ceva, puţin, dar ceva." Citea, bucuros, orice, în diverse domenii. Când a început să scrie Oglinzile, ne-a rugat pe câţiva dintre studenţii lui să-i procurăm manuale de fizică, de optică şi catoptrică. Altă dată, ne-a uluit cât de bine cunoştea, din original, romanele lui García Marquez şi, tot din original, poemele şi fantasticul Zibaldone ale lui Leopardi. Citea divers, dar cu sistemă, niciodată împrăştiat, amatoristic. Fără îndoială, a fost unul dintre puţinii oameni pe care i-am cunoscut înzestrat cu geniul lecturii. Lectura zilnică, temeinică şi substanţială, era un exerciţiu spiritual, un ritual, o bucurie în acelaşi timp, un mod de a lua cunoştinţă de sine însuşi. Citea cu pasiune, dar şi cu multă generozitate, preferând bucuria şi lauda, chiar encomionul, criticii demolatoare. Nu cred să fi auzit niciodată din gura lui o vorbă urâtă despre o carte. Apoi, citea hedonistic şi cu un soi de narcisism bun. De câte ori nu mărturisea: M-am regăsit într-o pagină din Symposion sau într-un poem din Seferis (mi-a dăruit într-un rând o traducere din Seferis, cu un motto care suna cam aşa: "cel mai firesc omagiu adus unui poem care ţi-a plăcut e să-l traduci în propria ta limbă"); sau: "M-am regăsit într-o scrisoare a lui Fronto, într-un gând al lui Marcus Aurelius".

Cu Marcus Aurelius avea o relaţie distinctă. Cam ce era Hadrian pentru Marguerite Yourcenar era Marcus pentru Petru Creţia. Cunoştea Meditaţiile probabil pe de rost, sau, oricum, era capabil să-ţi repereze un citat încâteva secunde. Întotdeauna am nutrit o admiraţie specială pentru oamenii care au ajuns la conştiinţa unei cărţi sau a unui autor fetiş, oameni care nu doar că sunt "specialişti" în opera sau în autorul respectiv, dar comunică într-un fel special, transintelectual cu ea / el. Când vorbea despre Marcus (sau despre maestrul şi sfătuitorul acestuia, Fronto), Petru Creţia vorbea, involuntar şi fără pic de teatralitate, de pe poziţia unui contemporan, a unui aticist pur din secolul al II-lea d.H.. În aprilie 1997, i-am trimis un mesaj lui Silviu Lupescu, îndemnându-l să intre imediat în contact cu el pentru retraducerea Gândurilor către sine însuşi. Nu voi uita niciodată senzaţia de gol, de imens nonsens, de sufocare acută pe care am încercat-o la deschiderea răspunsului: "Petru Creţia mort azi. Adio Marcus Aurelius." Da, adio Marcus Aurelius în româneşte, adio pentru totdeauna, fiindcă, oricâtă greacă am şti şi oricâtă istorie a filozofiei, oricâtă bunăvoinţă şi oricât har am avea, nimeni dintre noi şi dintre cei de după noi nu va putea în veci da o traducere comparabilă în spiritul ei cu ceea ce ar fi putut da Petru Creţia.

Şi fiindcă tot am atins subiectul traducerilor, merită să spun o vorbă în plus. Criticii sau cei care nu-şi iau timpul confruntărilor aride (şi nici nu au competenţa să o facă), atunci când nu găsesc un domeniu precis de excelenţă, îl taxează pe Creţia drept excelent traducător. Or, ca şi traducător, Petru Creţia era orice, de la trădător până la geniu, numai excelent nu. Traducerile făcute de el sunt pe cât de frumoase, cursive, ataşante şi vii, pe atât de inexacte (nu integral, desigur, dar o traducere este excelentă doar dacă este şi corectă integral). Se cunoaşte replica pe care i-a dat-o unui tălmăcitor chiţibuşar care, pe bună dreptate, i-a reproşat infidelitatea flagrantă faţă de textele lui Yourcenar (eu însumi pot confirma verdictul pentru textele vetero-testamentare, Apocalipsa lui Ioan şi nu numai). "Sigur, aveţi dreptate", i-a replicat Petru Creţia traducătorului cu pricina, "dar e foarte limpede din punctul meu de vedere că pasajele pe care le-am omis în versiunea românească nu au nici un rost în textul lui Yourcenar". Nu altfel procedase şi Michel Tournier cu traducerea în franceză a romanului Nimic nou pe frontul de vest. Când Maria Remarque i-a reproşat romancierului francez că a sărit două capitole din original şi adăugând în acelaşi timp două "inedite", de son propre cru, Tournier i-a răspuns sec: "Am considerat că pasajele netraduse de mine erau slabe; şi tot spre binele cărţii mi-am îngăduit să adaug două capitole originale, cadou din partea traducătorului" (anecdota e povestită de Tournier în Le vent paraclet). Da, atunci când citeam Banchetul la Ipoteşti, Petru Creţia se dovedea de o scrupulozitate filologică aproape maniacală. Fiecare formă gramaticală, fiecare nuanţă de sens era luată în seamă, inventariată, recenzată atent. Un pasaj de cinci rânduri năştea uneori comentarii gramaticale de o jumătate de ceas. Când se afla singur, faţă în faţă cu textul, îşi permitea însă toate libertăţile posibile, cu riscul de a devia flagrant de la original. Faptul respectiv nu trebuie interpretat ca o formă de ireverenţă, chiar şi involuntară, din partea traducătorului. Nu, în cazul lui Petru Creţia "rescrierea" originalului e, mai degrabă, o formă de omagiu indirect adus unui autor pe care îl traduce cu empatie, nu din "interes de serviciu" sau din simplă curiozitate ştiinţifică. De aceea traducerile sale nu prea pot fi utilizate "în scopuri ştiinţifice", ele fac, mai degrabă, parte din zestrea operelor originale pe care ni le-a lăsat moştenire.

Din sacul plin cu anecdote despre Petru Creţia voi alege doar câteva, semnificative pentru caracterul personajului (cum se poate vedea cu ochiul liber, i-am luat maeştri pentru acest text pe Plutarh şi pe Diogene Laerţiu, nu se putea altfel). Am spus că Petru făcea totul cu metodă, sistemă şi teribilă consecvenţă. În repetate rânduri mi-a spus: "În viaţă nu trebuie să faci mai mult de trei, patru lucruri. Dar să le faci bine." De aceea trăia după un program strict: deşteptarea la cinci dimineaţa; lucru matinal intens; apoi ore de lectură în biblioteci sau de "birou". Culcarea la nouă jumătate cel târziu. A doua zi, indiferent de peripeţiile serii, bahice sau de alt gen, mecanismul reintra automat în funcţiune la ora exactă. Ajungea să-i vezi dormitorul sau camera de lucru, cu fiecare obiect aşezat la locul său, cu fiecare centimetru drămuit şi orânduit, ca să te simţi străbătut de un fior de nelinişte admirativă.

Avea mania lucrului metodic făcut, manie care provoca uneori situaţii ciudate. Într-o perioadă, rămas fără domiciliu, a fost găzduit de un prieten filozof, în a cărui locuinţă uşile cam scârţâiau din balamale. Nu mică va fi fost mirarea gazdei când, întorcându-se într-o seară de la bibliotecă, l-a găsit pe Petru Creţia în faţa unui maldăr imens de uşi, ungând foarte aplicat şi minuţios balamalele cu un larg surâs de satisfacţie. Altădată a venit la cineva în vizită fără să telefoneze (liniile erau întrerupte). Din nefericire nimeni nu era acasă. Timp de mai bine de două ore el a rămas în faţa uşii, sunând, la fel de metodic şi serios, din cinci în cinci minute, până la revenirea gazdei. Aceasta a aflat a doua zi amănuntele de la vecinii de palier, foarte intrigaţi, et pour cause, de comportamentul ciudatului musafir. O bibliotecară de la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei mi-a povestit o altă anecdotă. Luni de zile, Petru Creţia a venit pe timp de iarnă, pe jos, de la Mogoşoaia până la Academie, iar la ora opt fix intra în sala de lectură (de multe ori ajungea înaintea funcţionarilor). Când l-am întrebat dacă povestea e adevărată el a ţinut să precizeze un amănunt: "Da, dar doamna a uitat să-ţi spună că veneam de la Mogoşoaia cu capul descoperit." Ultimul element ţinea de natura sa profund estetică, şi profund ludică, despre care am mai scris în Sacru şi melancolie. Merită să spun doar că "estetismul" lui nu e de natura dandysmului frigid şi gratuit. Cel mai bine poate fi sesizat în compania unor caractere puternice şi puternic formalizante precum Lord Byron, Leontiev, Steinhardt sau Yourcenar.

Din 1991 Petru Creţia a început să fie obsedat de ideea unei anumite neîmpliniri (îl dureau cuvintele lui Gabriel Liiceanu despre el, în Jurnalul de la Păltiniş, dar le acorda un sens metaconjunctural, strict terapeutic). De câteva ori l-am auzit declarând patetic: "Trebuie să mă apuc să scriu neapărat cele câteva cărţi la care mă gândesc de multă vreme şi pe care mi-a fost pur şi simplu silă să le scriu sub comunişti." Gândul era cumplit de omenesc, la urma urmei: "Mă apropiu de sfârşitul vieţii şi nu vor rămâne prea multe titluri originale sub numele meu." A urmat o adevărată cursă contra cronometru. Oglinzile au fost redactate în câteva săptămâni, pentru recoltarea bibliografiei de catoptrică mobilizându-şi toţi prietenii, de la mic la mare, de la specialişti la diletanţi binevoitori. În fiecare săptămână, înaintea începerii cursului de sintaxă, primeam un raport cvasiconspirativ: "Astăzi dimineaţă am mai scris un capitol. Am fost inspirat." Un capitol într-o dimineaţă... rămâneam interzis, cu gura căscată. Dar el se amuza ca un copil de performanţele sale scriitoriceşti: când majoritatea dintre noi abia ne trezeam, el avea în urmă trei ore de lucru. Într-adevăr, cartea, nu prea amplă, dar de o poezie ciudată şi complexă (o poezie precisă), a fost aşternută pe hârtie în mai puţin de două luni, cu multe alte îndatoriri pe cap. Când scria, Petru Creţia oficia, ca şi atunci când vorbea. Avea un scris mărunt, de o eleganţă feminină. Rândurile erau perfect aliniate pe pagină, iar bordúrile respectate la aceeaşi dimensiune. O riglă invizibilă dar omniprezentă, de o precizie demonică, trasa conturul fiecărei pagini şi supraveghea închegarea fiecărui segment de frază. Posed câteva mostre de caligrafie "marca PC" şi mărturisesc că, de fiecare dată când le contemplu, primul lucru care-mi trece prin minte e să le înrămez şi să le agăţ deasupra biroului. La Petru absolut totul se făcea "cu artă" şi minuţie, de la gând şi scriere până la distrugere prin alcool ori suferinţă.

Norii m-au însoţit în primele luni de serviciu militar, salvându-mă probabil de la un gest disperat. Am rămas legat de această carte ca de un talisman. N-o pot judeca estetic. Cred însă că Petru Creţia şi-a trădat puţin capodopera îmbogăţind-o în a doua ediţie. Înainte de a publica această a doua ediţie, cunoscându-mi pasiunea, mi-a cerut o părere directă şi francă. I-am sugerat să "rarefieze", să delesteze volumul, scoţând câteva zeci de notaţii, după mine parazite (dar, la urma urmei, poezia nu este altceva decât o celebrare a cuvintelor parazite). Peste câtva timp mi-a dăruit volumul publicat cu câteva zeci de notaţii în plus. Catedrala de lumini m-a plictisit, comentariile sale la Eminescu mi-au reamintit cursul de la Facultatea de Litere (preluat în Testamentul unui eminescolog) dar nimic mai mult. Cartea cărţilor lui Petru Creţia sunt Eseurile morale, unde spiritul său deopotrivă sever, calm, analitic şi penetrant îşi găseşte formula cea mai adecvată. Cartea aceasta sintetizează geniul său exact.

Într-o dimineaţă mohorâtă, pe o scară din incinta Bibliotecii Academiei Române, provocator sau pur şi simplu sătul, Petru mi-a spus: "Ce fac de câţiva ani încoace e să mă distrug sistematic. Dar înainte de a ajunge la liman, vreau să las un tratat despre sufletul meu." Am reţinut această bizară formulă: "un tratat despre sufletul meu", la fel de bizară ca şi un "poem despre calculul integral" sau ca "o romanţă despre Organizaţia Naţiunilor Unite". N-am dat însă prea mare importanţă acestui proiect, copleşit atunci de prima parte a confesiunii, atât de perfect adevărată, vai, dar asupra căreia n-am să insist deloc aici. Eseurile morale îmi par a fi tocmai acest "tratat despre suflet", pomenit acum doisprezece ani, "despre sufletul său şi al nostru". Ele încheagă un "autoportret" universal, cum autoportrete şi universale (mai ales) sunt, de fapt, toate cărţile adevărate ale lumii. Petru Creţia avea ca nimeni altul obsesia bună a demnităţii individuale, întemeiată pe sentimentul valorii absolute a persoanei umane, însoţită de respectul de sine, manifestată prin decenţă şi politeţe, clădită pe un număr de virtuţi, între care se numără "lipsa de precipitare", "capacitatea de a suferi", "intransigenţa"; îi detesta simplu, fără isterie, pe ticăloşii "numai buni pentru un veac de scârnă"; era agasat, dar cu detaşare, de omniprezenţa "tiranilor mărunţi", de la vânzători, secretari şi controlori până la paznici şi arhivari; iubea cinstea, ca pe una dintre virtuţile esenţiale întrucât neostentative, şi cu atât mai necesară cu cât pare să fi devenit caducă şi ridicolă în ziua de astăzi; nutrea un adevărat cult pentru competenţă, vrednicie şi lucru bine făcut, dar mai cu seamă era un cavaler desăvârşit, un ins pentru care politeţea caldă, amenitatea şi cuviinţa deveniseră o a doua natură; nu-i ura pe proşti şi nici pe mediocri (ba adesea le găsea şi calităţi) decât în clipa în care se dovedeau răi, nemernici, aşadar nocivi; opunea sistematic judecata constructivă, analitică "încremenirii în prejudecăţi"; se declara perfect în acord cu John Rawls, după care "dreptatea este cea dintâi virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este al sistemelor de gândire"; îi repugnau, aş spune, fizic, calomniatorii şi nu-i suferea pe intoleranţii de orice tip, nu dintr-o pornire intransigentă (echivalând în ultimă instanţă cu intoleranţa),ci pur şi simplu din respect nemăsurat pentru libertatea Celuilalt, cu toate riscurile pe care le implică o asemenea poziţie; toleranţa sa era profund stoică, marcusaureliană; ca atare, corelativul ei era "blândeţea" (praotes), una din calităţile autenticului înţelept; blândeţea "este puterea noastră de iubire (în sensul de agape sau caritas)" şi ea nu-i neapărat înnăscută, ci se poate cultiva ca orice virtute umană; "pentru omul blând chiar unele mici scăderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai puţin copilăreşti, unele deprinderi pot deştepta nu violenţa reprobativă şi represivă, ci o indulgenţă şi o înţelegere asociate cu duioşie şi cu umor, cu sentimentul slăbiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blândeţe de ochii divini"; şi mai era Petru Creţia îndelung, foarte îndelung răbdător, ştiind, cum frumos spune, "să aştepte vremea", să aştepte kairos-ul, momentul prielnic şi, deopotrivă, oamenii prielnici; nu ştiu de ce credea cu încăpăţânare că "o parte din natura noastră este rea", cu toate că pricepea în adâncul ei, trăind-o sufleteşte, drama izbăvitoare a Întrupării; probabil cel mai antipatic personaj, asupra căruia se lansa uneori în şarje necruţătoare, era văicăreţul, "biata fiinţă oropsită care pătimeşte şi se vaită, şi se tot vaită, de ce şi câte are de îndurat", căruia îi este "întotdeauna prea cald sau prea frig, şi în genere, nimic nu vine spre el în cuvenita măsură, doar în carenţă sau în exces"; ca şi Steinhardt, punea "curajul, neînfricarea în faţa primejdiei, puterea şi dârzenia de a o înfrunta" pe primul loc între virtuţi, şi nu se înşela: un om curajos îşi este perfect suficient sieşi, chiar în lipsa altor calităţi; dar era măcinat de tristeţe, de o tristeţe "iremediabilă", blândă, cavalerească, drept pentru care îşi imaginase chiar posibila întemeiere a unui Muzeu planetar şi exhaustiv al Tristeţii, precum şi un Corpus Magnum Tristitiae; cunoştea însă rostul bucuriei, găsind oricând prilejul de a o cultiva, întrucât "cei apţi de bucurie, şi totodată vrednici de ea, ştiu să se bucure şi de ceea ce, bun fiind, dar firesc, trece nebăgat în seamă, cum ar fi să fii sănătos şi liber sau la casa ta". Nu dispreţuia plăcerea trupească, pentru că nu aşeza nici trupul, nici plăcerea sub rubrica vulgară a deşeului uman, ci sub aceea a complicităţii divine; Dumnezeu ne-a făcut suflet şi trup, din plăcere şi suferinţă laolaltă şi întregi; îi lipsea, în mod natural, instinctul superficialităţii, mai precis, organul ei parazit; îl deranjau "cei veşnic nerăbdători şi pripiţi, aflaţi mereu într-o agitaţie deşartă, sărind iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde şi se stinge din propria ei puţină substanţă"; distingea ferm între o nepăsare bună, faţă de "zădărnicii", faţă de "gura lumii, care multe spune şi puţine ştie cu adevărat", faţă de autotştiutorime şi infamii şi nepăsarea proastă, egoistă, faţă de semenul de-aproape sau de departe, suferind, torturat sau ucis; nu-şi cruţa compatrioţii de acum, al căror prototip, homo valachicus, nu încetează să ne mănânce nervii, timpul, viaţa, iubindu-şi însă, prin cunoaştere şi frecventare asiduă, înaintaşii ori prietenii de geniu (de la Eminescu până la Pleşu); în fine, ca exerciţiu spiritual, recomanda actualizarea permanentă a lui gnothi seauton, simplu şi discret, în intimitatea sufletului şi a gândului propriu; lupta împotriva tentaţiei autojustificării (dikaioma), fiind, involuntar probabil, un perfect emul al Părinţilor pustiei şi detecta un indiciu fundamental al gradului de civilizaţie în "funcţia regulativă a cuvântului dat". La capitolul credinţă, considera că "evenimentul cel mai însemnat a fost întruparea lui Iisus. Existenţa în lume a unei fiinţe care este totodată Dumnezeu în deplinătatea atributelor sale şi om până la un hotar greu de înţeles, taina sa şi a spuselor sale, iubirea sa de noi, ciudată uneori, schimbă, măcar latent, ceva profund din omul ca fiinţă naturală". Respingea, cum e şi firesc, antropomorfizarea divinităţii, invoca smerenia ca pivot al manifestării credinţei şi denunţa "orice exclusivism, orice fanatism şi orice persecuţie" ca deformări flagrante şi expresii nelegitime ale spiritului religios.

Eseurile morale ni-l livrează în mod perfect şi cvasiintegral pe acest extraordinar om care a fost Petru Creţia: o minte vie, hipersistematică, o gândire plastică şi de-o eleganţă unică nu doar în spaţiul culturii româneşti, un editor atent, de-o vrednicie demnă de urmat, în sfârşit, un înţelept poposit printre noi din faldurile altei lumi. Nu-i vom enumera capriciile şi momentele mai puţin demne, nu-i vom imputa micile trădări şi "micimi". El rămâne sculptura vie a unui suflet remarcabil, deopotrivă profesor, model şi prieten, mentor afabil şi complice socratic. Fără doar şi poate marea sa vocaţie a fost aceea de profesor, dat fiind că nimeni nu se simţea în preajma lui sau în raport cu el altfel decât în raport cu propriul sine îmbunătăţit şi tolerant. Nicio clipă nu simţeai povara jenantă a vreunei superiorităţi, tentaţia urcării pe soclu, scorţoşenia veleitară, punerea la punct prin distanţare. Lecţia lui Petru Creţia, dacă lecţie va fi fost şi nu simplă însoţire binevoitoare, a fost una singură: "Fiţi voi înşivă în joaca noastră împreună. Eu vă iubesc aşa cum v-am găsit şi aşa cum ne vom despărţi când va veni timpul." Şi timpul a venit, deşi parcă nici n-a venit. În zori, după marele banchet la care am luat parte cu toţii, Înţeleptul s-a ridicat zâmbind, şi-a încălţat sandalele şi fără să se uite în urmă a ieşit din cetate, părăsindu-ne cu discreţia lui dintotdeauna. Doar zvăpăiatul Alcibiade s-a trezit la foşnetul paşilor săi şi, dându-şi seama ce urma să se întâmple, a prins a rosti rugăciunea demult pregătită către zeiţa lor comună, Soledad.

(Rouen, dec. 2003)


Dacă Nicolae Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism ar figura acum printre sfinţii secolului XX, îmi spunea în urma cu vreo trei ani, când, împreună cu patru colaboratori, pregătea o serie dedicată celui devenit monahul Nicolae Delarohia. De atunci, au fost tipărite "Cuvinte de credinţă", "Eseuri despre iudaism", "Primejdia mărturisirii" şi urmează "Articole burgheze".

Mi-aş fi dorit să fi apucat să aud măcar una dintre predicile fratelui Nicolae la Mânăstirea Rohia şi să privesc feţele mirenilor. Pentru că avea cuvinte de credinţă deopotrivă pentru analfabeţi şi intelectuali de rasă. Amesteca cu har dumnezeiesc pasaje neotestamentare cu referiri la Eugen Ionescu, Eliade, Huysmans sau Bergson. Un portret savuros al lui Steinhardt în tinereţe i-l face Toader Paleologu în prefaţa la "Eseuri despre iudaism". Un Steinhardt jovial, de o inteligenţă sclipitoare, conservator şi monarhist. Toader mai are şi o frumoasă decriptare a îndemnului pe care Oscar, tatăl pe atunci al evreului Nicolae, i-l adresează la arestarea din ianuarie 1960, arestare provocată de refuzul lui Steinhardt de a fi martor al acuzării în procesul Noica - Pillat: "Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!".

"Articolele burgheze" va cuprinde scrierile publicate de Nicolae Steinhardt în revistele interbelice între 1936 şi 1947, iar "Primejdia mărturisirii" - convorbirile cu Ioan Pintea -, apare şi cu o serie de fotografii inedite.

Mărgărita Geică: De ce era nevoie de o nouă Serie dedicată celui care nu a fost "jidan fricos" şi a devenit după botezul din închisoare "monahul Nicolae Delarohia"?
Cristian Bădiliţă: Proiectul unei Serii ştiinţifice N. Steinhardt s-a conturat în mintea mea la începutul anului 2004, când, la propunerea unui editor francez, aveam de gând să mă apuc de o monografie spirituală consacrată monahului de la Rohia, în genul monografiilor scrise de Berdiaev. Am recitit cât şi cum se publicase până atunci din Steinhardt şi, foarte repede, am realizat că o asemenea întreprindere era din start sortită eşecului, întrucât volumele care împânziseră piaţă românească după 1990 nu puteau fi folosite. Steinhardt a fost publicat cu bune intenţii, fireşte, dar fără prea multă rigoare ştiinţifică. Cele mai mari probleme le prezintă tocmai best seller-urile, incluse şi în programele şcolare, Dăruind vei dobândi şi celebrul Jurnal al fericirii.

Ca să nu mă repet, iată ce scriam în proiectul pe care l-am redactat în iulie 2004, când deja luasem decizia publicării acestei Serii, la Humanitas: "Prima versiune a Jurnalului fericirii, nedefinitivată, a fost confiscată în 1972. Trei ani mai tîrziu, la intervenţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Securitatea îi returnează autorului manuscrisul. Steinhardt se angajează să nu-l difuzeze nici în ţară, nici în străinătate. În a doua jumătate a anilor '80 însă, în ciuda respectării convenţiei, Securitatea reconfiscă Jurnalul, singura copie existentă (JF1). Disperat, Steinhardt redactează din memorie o a doua versiune, mai lungă decât prima cu aproximativ 160 pagini (JF2). După câţiva ani, Securitatea îi returnează JF1. Steinhardt însă nu doreşte să renunţe la niciuna dintre cele două versiuni, pe care le consideră "versiuni-surori". În plus, el trimite o a treia versiune, uşor diferită, la Paris, lui Virgil Ierunca, pentru a fi citită la Europa liberă (JF3). Întrucât nu diferă prea mult de JF1, e mai corect să vorbim de recensiune. Cert este că autorul i-a încredinţat lui Virgil Ciomoş două plicuri sigilate conţinând, primul, versiunea JF1, al doilea, versiunea JF2, cu rugămintea "de a le publica pe amândouă atunci când se va putea". La ora actuală, Jurnalul fericirii circulă şi este studiat în licee şi universităţi numai în versiunea JF1, slab editată şi aceasta (fără note suficiente şi fără indici, fără explicarea strategiei de publicare etc.). Corect şi necesar este să se publice ambele versiuni, acceptate ca opere depline de autor.

Dăruind vei dobândi: cartea pregătită de Steinhardt pentru tipar se numeşte, în realitate, Cuvinte de credinţă, întrucât conţine o serie de predici rostite la Mânăstirea Rohia. Cartea a apărut imediat după 1989 cu sumarul complet schimbat şi sub un alt titlu, la Oradea. Ioan Pintea a republicat ulterior volumul neţinând cont de dactilograma încredinţată de Steinhardt şi adăugând texte care nu au nimic de-a face cu volumul iniţial.

M.G.: Coordonezi o echipă printre ai cărei membri se numără şi ucenicul lui Steinhardt. Cum v-aţi împărţit munca?
C.B.: Înainte de a alcătui echipa de lucru am discutat proiectul cu episcopul Argeşului şi Muscelului, Calinic. A fost entuziasmat şi mi-a promis imediat sprijin financiar, cum s-a şi întâmplat. Apoi l-am contactat pe Ioan Pintea, posesorul dactilogramelor şi al câtorva manuscrise, care mi-a răspuns la fel de entuziast. Am venit special de la Rouen la Bucureşti pentru a avea o discuţie cu întregul grup, în care am cooptat-o ulterior şi pe Viorica Nişcov, pe care am rugat-o să caute în colecţiile Bibliotecii Academiei toate textele publicate de Steinhardt în presa interbelică. Viorica Nişcov a lucrat cu spor, impecabil, alcătuind un volum de trei sute de pagini. Am numit acest volum Articole burgheze, dat fiind că multe din texte au apărut în efemera, dar suculenta Revistă burgheză. În fine, cu Virgil Ciomoş am avut o lungă şi foarte utilă conversaţie despre soarta Jurnalului fericirii, dat fiind că lui i s-au încredinţat cele două versiuni ale acestei capodopere. Cu el am hotărât să refacem ediţia Jurnalului... în mod ştiinţific, plecând de la versiunile întocmite de Steinhardt.

M.G.: Ai publicat la Polirom, la Curtea Veche Publishing. De ce ai propus seria Editurii Humanitas?
C.B.: Din masochism, dar şi din raţiuni de coerenţă culturală. Această editură, pentru mine personal, înseamnă aroganţă, vanitate şi puţin profesionalism. Dar m-am sfătuit cu Alexandru Paleologu, fără îndoială cel mai bun prieten al lui Steinhardt, şi am ajuns la concluzia că locul Scrierilor acestuia se află alături de Seriile Noica, Eliade, Cioran, aşadar la Humanitas. Am avut o întâlnire în biroul lui Gabriel Liiceanu, unde i-am invitat pe toţi colaboratorii mei, alături de episcopul Calinic. Treaba noastră ştiinţifică a mers ca pe roate. Eu am alcătuit şi trimis un dosar cu toate chestiunile de editare, am fixat personal grila fiecărui volum şi am revăzut pagină de pagină, am căutat prefaţatori, am stabilit titlurile. Primejdia mărturisirii era o capodoperă ratată. Cred că acum, în noua versiune, e o capodoperă împlinită. Nu regret că mi-am petrecut două săptămâni retuşând, reformulând sau eliminând. Ioan Pintea s-a arătat un colaborator asiduu şi foarte "ascultător".

M.G.: Mi-a plăcut frumoasa prefaţă a lui Toader Paleologu la "Studiile despre iudaism"...
C.B.: Volumul "Studii despre iudaism" a fost gândit în ediţie bilingvă. Steinhardt şi Neumann scriseseră textele direct în franceză. De aceea i-am şi cerut lui Toader Paleologu prefaţa în franceză. Editura a forţat nota, din "raţiuni economice", şi a scos deocamdată doar traducerea românească. Sper să iasă şi volumul original, în franceză, altfel rămânem la stadiul de erzaţ. Au fost discuţii care mie mi-au mâncat timpul şi în legătură cu volumul de predici Cuvinte de credinţă, apărut până acum sub titlul, inventat de Ioan Pintea, Dăruind vei dobândi. În dosarele păstrate de Ioan Pintea am găsit multe schiţe preliminare ale predicilor, o mană cerească pentru un editor. Dar Humanitas n-a priceput şi a refuzat să publice acest dosar în integralitate, invocând costul prea mare al tiparului. Înţelegeam un asemenea argument dacă venea din partea unui editor simplu bişniţar, dar Humanitas are pretenţii de elitism cultural, vezi Doamne!

M.G.: Să înţeleg că ai avut ceva piedici...
C.B.: Numai piedici. Trebuie s-o spun pe şleau (a câta oară?). România e ţara pierderii timpului, a enervărilor permanente pentru că nu se lucrează decât cu neprofesionişti. Ne place, nu ne place, ăsta-i adevărul. E ca un blestem: nimic nu poate ieşi bine din prima sau civilizat. Piedicile au venit mai întâi din partea atotştiutorilor de la Rohia, apoi din partea "usturoi nemâncaţilor" de la Humanitas. Volumele trebuiau să apară încă din primăvara lui 2005. Liiceanu e previzibil. După ce am muncit luni de zile pe brânci la acest proiect (pentru care personal am refuzat să fiu plătit de episcopul Calinic) "instanţa morală a naţiei" de la Humanitas şi l-a apropriat fără scrupule. Pe coperta a IV-a a Seriei trebuia să apară numele finanţatorului şi al coordonatorilor: eu, Pintea şi episcopul Calinic. Numele respective apar undeva, la rubrica Mulţumiri ("au fost şi ei pe-acolo"!). E ca şi cum Editura Polirom ar publica Septuaginta cu numele Franciscăi Băltăceanu, al Monicăi Broşteanu şi al meu, coordonatorii ediţiei, la rubrica Mulţumiri din coada Introducerilor. Asta, după mesajele "de amor" pe care Liiceanu mi le trimisese în 2004, pentru a-i ceda lui ediţia şi nu altei edituri. Bine, România musteşte de uzurpatori neobrăzaţi, voi scrie la un moment dat o broşură despre subiect, care mi se pare esenţial pentru definirea speciei "român".

M.G.: De ce ţi-ai dat acordul pentru publicare în aceste condiţii?
C.B.: Mi-am dat in extremis acordul pentru publicarea ediţiei mele din două motive: din iubirea fără margini pe care i-o port fratelui Nicolae şi ca să nu batjocoresc munca grupului pe care l-am alcătuit cu trudă şi consum de timp. Nu-mi puteam închipui totuşi că numele noastre, ale actorilor principali, vor dispărea de pe copertă şi că nu mi se va respecta ediţia. Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Ei bine, este. Halal culturnici! În fond, o merit, ar fi trebuit să dau proiectul altei edituri, civilizate.

M.G.: De unde au pornit neînţelegerile?
C.B.: Nu sunt la prima aventură urâtă cu Liiceanu. În 1996 am descoperit 110 pagini semiinedite din Jurnalul lui Mircea Eliade. De ce spun "semiinedite"? Eliade, cum se ştie, scria literatură şi jurnal în româneşte. Paginile respective au fost traduse în anii 1980 în franceză, publicate în franceză, dar originalul românesc dispăruse. Eliade însuşi îl credea pierdut şi se resemnase. Când doamna Eliade şi-a vândut apartamentul din Charles Dullin, de la Paris, eu şi soţia mea am primit mare parte din lucrurile de acolo. Intrând în apartament, bătrânul care se ocupa de operaţiunea vinderii acestui apartament m-a rugat să duc la ghenă doi saci de plastic umpluţi cu hârtii. Mi-a spus, inocent, că nu conţin decât dactilograme ale cărţilor publicate deja de Eliade, fără nici un interes. Incomodau trecerea prin hol şi trebuiau să dispară la gunoi. Fireşte, n-aş fi aruncat la gunoi nici un muc de ţigară care ar fi atins buzele lui Eliade, aşa că, enervat, dar fericit că m-am aflat acolo în acel moment, am pus sacii în maşină. Apoi, clasând conţinutul, am descoperit cele o sută zece pagini "pierdute" din Jurnal, pe care domnul Mircea Handoca fusese obligat să le traducă, pentru ediţia de la Humanitas, din... franceză. Un filolog ştie ce înseamnă o asemenea descoperire. Am trimis Editurii Humanitas, încă din 1997 (sic!) dactilograma respectivă, care nici până acum n-a publicat-o. Ba mai mult, acum un an, a apărut o nouă ediţie a Jurnalului Eliade, îngrijită de dl. Handoca, fără ca aceste 110 pagini să apară undeva. Probabil dl. Handoca nici nu ştie de existenţa lor, altfel şi-ar fi făcut datoria. La apelurile mele repetate către directoarele Humanitas mi s-au dat răspunsuri de genul: "nu ştim unde se află dactilograma"; "s-au schimbat directorii literari şi s-o fi rătăcit prin depozit" etc etc. Când ai o sută zece pagini inedite din Eliade şi nu-ţi aminteşti unde le pui e grav. Înseamnă că puţin îţi pasă de cultură. Mi-e jenă că am putut conta pe o asemenea pseudoeditură în cazul Eliade. Acum opt ani Joaquin Garrigos, strălucit traducător de literatură românească în spaniolă, a căpătat o fotocopie a paginilor respective de la Editura Humanitas pentru traducerea spaniolă a Jurnalului. Garrigos povesteşte în prefaţa acestei ediţii spaniole ce s-a întâmplat cu dactilograma şi cum a avut norocul să profite de pe urma descoperirii ei. Aşadar, spaniolii beneficiază de o traducere făcută după o ediţie românească fiabilă, în vreme ce românii, din cauza Editurii Humanitas, aşteaptă şi acum, în 2006, ediţia respectivă.

M.G.: Permite-mi să spun că, trecând peste avatarurile pe care mi le-ai povestit, integrala este o reparaţie postumă adusă lui Steinhardt şi o mare bucurie pentru cititorii români.
C.B.: Da, ai perfectă dreptate, cu acest gând am şi pornit. Dacă nu eram absolut convins de necesitatea Seriei nu-mi abandonam patristica pentru o vreme. Mă simt însă sfâşiat între admiraţia pentru Steinhardt şi sila faţă de domnul Goe redivivus. Ce vom face cu Jurnalul fericirii, marea capodoperă editată pe jumătate, poate nici măcar? Puţină lume ştie că, în 1990, Jurnalul fericirii a fost întâi propus spre publicare Editurii Humanitas. Dar Liiceanu l-a lăsat să zacă vreo câteva luni de zile, pretinzând că nimeni nu-l va cumpăra şi că e "prea gros". Între timp, Jurnalul a apărut la Editura Dacia, cu succesul enorm pe care-l ştim cu toţii. Dar versiunea de la Humanitas, pretinde acelaşi Liiceanu, nu mai există. Directorul editurii are "o gaură neagră în memorie", ca să-i citez propria declaraţie. Virgil Ciomoş n-a recuperat dactilograma nici până azi. E foarte grav şi foarte important pentru că versiunea respectivă era diferită de versiunea apărută la Cluj. Dacă exemplarul e definitiv pierdut e o pierdere cu consecinţe teribile. Ce n-au putut face securiştii a reuşit, iată, din indolenţă, Liiceanu. Mai mult decât atât. Virgil Ierunca i-a predat aceluiaşi Liiceanu o altă versiune a Jurnalului fericirii, versiunea 3, să o numim aşa, care fusese citită pe vremurile ceauşiste la Europa Liberă. Nici această versiune, "Ierunca" nu se mai găseşte. Ierunca mi-a spus clar, acum doi ani, confirmat şi de Monica Lovinescu: el n-a recuperat nimic de la Humanitas, în vreme ce Liiceanu ridică din umeri amnezic. Vorbim aici despre Eliade, despre Steinhardt, adică despre doi clasici ai literaturii noastre, nu despre doi debutanţi oarecare! Asemenea comportamente sunt inadmisibile şi, într-o cultură normală, ar scoate definitiv din circuit o editură. Nu e şi cazul culturii române. Probabil mulţi dintre fanii directorului de la Humanitas (să nu uităm, editură căpătată plocon de la Stat), în loc să fie revoltaţi de trista figură a idolului lor se vor arăta revoltaţi de punerea mea la punct. Personal nu mă mai mir de nimic. Nu am de dat socoteală decât lui Dumnezeu şi oamenilor cinstiţi şi deştepţi din România. Doar aceştia mă fac să mă mai simt util în propria mea ţară şi cultură. Restul e plevuşcă trecătoare.

(Interviu realizat de Mărgărita Geică, apărut în Ziua, 10 februarie 2007)