De pe o zi pe alta. Carnet intim (1913-1918)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Bucureşti, marţi 13 septembrie 1916

Marţi 13! Dacă există superstiţioşi în Bucureşti, astăzi nu le este prea bine!

De ieri, de pe la trei după-amiază, sîntem cu sufletul la gură! Lumea din oraş e înnebunită: avioane şi zeppeline inamice defilează ţanţoş, fără jenă, pe deasupra bietului nostru oraş, în ochii tuturor şi la o înălţime destul de mică, pe un cer perfect senin. Cînd ieşeam din casă ieri, la ora trei, bătrînul meu grădinar mi-a strigat, de parcă aş fi fost surdă: "Domniţă, n-auziţi zgomotul bombelor, huruitul aeroplanelor?" Nu. Ascunsă în încăperile de la parter dar, mai ales, cufundată în visări, nu auzisem nimic! Acum auzeam - era imposibil să nu auzi! Ridicînd ochii, am văzut chiar deasupra mea trei avioane care se roteau, fără să se sinchisească de şrapnelele azvîrlite asupra lor de bateriile noastre antiaeriene. Am rămas cîteva clipe ţintuită aşa, apoi am chemat o birjă ca să mă duc în oraş.

Vizitiul, un bătrîn cu aer blajin, mai întîi a refuzat să circule la vreme de primejdie şi mi-a spus că vrea să-şi pună la adăpost atelajul undeva prin apropiere. Grăbită, am avut inspiraţia să-i ţin nişte teorii fataliste. I-am amintit că fiecare îşi are "ceasul" hotărît dinainte. L-am încredinţat şi că, atîta vreme cît mă are pe mine în birjă, nici el, nici mîrţoaga lui nu păţesc nimic, pentru că eu sînt şi "tabu", şi mascotă. A ezitat o clipă, apoi, rîzîndu-şi în barbă, m-a dus fără să mai facă nazuri.

Auzeam din toate părţile zgomotul bombelor aruncate de sus, dar şi bubuielile mai înfundate ale obuzelor noastre ce explodau în aer. Bătrînul nu scotea o vorbă, încrezător, desigur, în steaua noastră norocoasă. Mă întrebam însă dacă nu fusesem prea temerară făcîndu-mă răspunzătoare de viaţa lui. Nici pomeneală: în două rînduri, am ajuns în locuri în care, cu cîteva minute înainte, se petrecuse o nenorocire. La Poşta Centrală mai întîi, în faţa căreia se aduna puhoi de lume: tocmai căzuse o bombă, pricinuind moartea a trei persoane. Pe urmă, cîteva sute de metri mai încolo, am văzut doi cai zăcînd într-o baltă de sînge, unul mort, celălalt grav rănit. Mai departe, pe Rahovei, cîţiva răniţi, dar şi morţi.

După ce mi-am terminat drumurile, l-am lăsat liber pe birjar în faţă la Capşa. În timp ce-i plăteam, bătrînul mă privea lung, dînd din cap şi rîzînd din nou în barbă.
- Vezi, i-am spus, nu te-am păcălit cînd ţi-am jurat că vom scăpa teferi.
- Văd, coniţă [1], că Dumnezeu a vrut să ne cruţe pînă acum...

Oamenii din popor au întotdeauna mai mult spirit decît s-ar crede! Îmi place nespus de mult fatalismul lor.

La cofetăria Capşa, unde am intrat să iau un aperitiv, am dat peste cîţiva bărbaţi cunoscuţi - toţi depăşiseră vîrsta de înrolare. Păreau deprimaţi, îngrijoraţi, dar nu înspăimîntaţi.

Chiar atunci s-au anunţat alte trei avioane inamice... care nu s-au arătat. Dar era de presupus că nu se vor lăsa mult aşteptate. Într-adevăr, noaptea a reînceput bîlciul. Pe la 11 s-a dat alarma, ca de obicei, prin clopotele bisericilor şi fluierăturile lungi ale vardiştilor. Cam după o oră de aşteptare, cînd tunurile noastre antiaeriene începeau să se audă, slujnica şi cu mine am alergat din nou spre grădină, imprudent de curioase.

Un zeppelin, luminat de reflectoare româneşti care nu se mai desprindeau de el, bîzîia deasupra cartierului meu. Tirul alor noştri îmi părea slab, cu 100 pînă la 300 m prea scurt sau prea lung - obuzele zburau aiurea, care încotro. Deodată însă, cînd un fulger a luminat cerul foarte aproape de dirijabil, acesta parcă s-a clătinat, nesigur, şi apoi a luat-o de-a dreptul la goană. Dihania, retrăgîndu-se, a mai dat drumul la două bombe care au avariat nişte case din centrul oraşului. Au fost ucişi cinci copii!

Azi-dimineaţă, cum aveam de făcut multe drumuri şi voiam să mă duc să-l văd şi pe socrul meu, am plecat pe la 11. N-am ieşit bine din casă, că am dat de nişte gură-cască stînd în loc şi scrutînd cerul. "Semn rău", mi-am zis. Cîteva lovituri de tun mi-au răspuns afirmativ. Un singur avion plutea în azur, la zenit.

Am traversat Şoseaua şi am luat-o spre sanatoriul "Elisabeta", unde l-am găsit pe socrul meu afară, în fotoliul mecanic, încălzindu-se la soare, liniştit şi fără griji. În timp ce-l imploram să se întoarcă în camera lui, o explozie violentă s-a auzit de foarte aproape. N-am apucat să ne dăm seama din ce parte venise bubuitura, că au şi început să cadă peste noi schije mărunte de obuz. Un infirmier l-a dus atunci înăuntru cu forţa pe bolnav, iar eu am alergat spre Şosea să văd ce se petrecuse, foarte îngrijorată de soarta casei, care se află la mai puţin de 100 m de sanatoriu.

Unii alergau spre Strada Pr. Ghica[2], din apropiere. Am alergat şi eu şi am observat curînd un grup de bărbaţi care ducea un rănit - sau un mort. Lîngă mine, un nefericit zăcea la pămînt, cu o rană oribilă la piciorul stîng, care părea înţepenit sau rupt. Prin cracul zdrenţuit de pantalon se vedea carnea sîngerîndă, iar pe pămînt se întindea o baltă de sînge.

Omul trăia, era conştient, dar nu scotea nici un geamăt. Chipul îi era livid, iar ochii căscaţi, ieşiţi din orbite, scrutau cerul cu o groază de nedescris. M-am dus foarte aproape de el, vrînd să-i observ suferinţa în amănunt. Asta doar ca să-mi dau seama de rezistenţa mea nervoasă, ca să mă asigur că pot suporta fără să mă înmoi spectacolul unor asemenea grozăvii. Era o experienţă pe care îmi jurasem s-o fac înainte de a mă înrola infirmieră benevolă. Am constatat cu satisfacţie că mă ţineam bine; puteam, aşadar, să fiu utilă la Crucea Roşie. (Detest femeile cărora li se face rău la cea mai mică emoţie sau la vederea unei zgîrieturi - sînt îndeobşte creaturi egoiste, meschine...). Rănitul a fost dus la spital şi am luat-o şi eu din loc. Cu tot sîngele meu rece, mă copleşise mila pentru acel nenorocit a cărui expresie rătăcită mă impresionase mult mai mult decît hidoşenia plăgii lui.

Acasă am dat de unchiul I. C., care intrase să se adăpostească în holul de la parter. Tremura un pic, dar încerca să-şi ascundă emoţia... Am stat de vorbă un timp, apoi, cînd lucrurile s-au liniştit pe-afară, am ieşit împreună. În oraş am aflat că o bombă inamică omorîse trei oameni undeva pe lîngă Cişmigiu şi că morţii şi răniţii erau vreo 200!

Deci asta înseamnă război!

În scrisoarea pe care am găsit-o acasă, Carol îmi spune că lupta de pe front e pe zi ce trece mai cruntă. Acum e la Lăpuşna, în munţi, şi se plînge rău de frig. Aceste veşti ar trebui să mă îngrijoreze, dar am dintr-o dată convingerea că lui Carol nu i se va întîmpla nimic. Cît despre mine personal, nu moartea mă înspăimîntă, ci durerea şi, mai ales, teama de a nu rămîne schiloadă. Or, Dumnezeu, dacă-mi ascultă rugile, nu va îngădui să mi se întîmple o astfel de grozăvie! Sînt peste măsură de istovită în seara asta - precis n-am să mă scol la noapte să văd monştrii aerieni. Iar dacă moartea va vrea să mă ia, o să mă găsească în pat, la căldurică.

Bucureşti, 14 septembrie 1916. Ora 9 dimineaţa

Acum o jumătate de oră m-a trezit "glasul tunului", însă o imensă lehamite mă ţine în pat. Bucureştiul e terorizat de trei avioane germane care survolează oraşul şi lansează asupra noastră o cantitate înspăimîntătoare de proiectile nimicitoare. În cartierul meu, am auzit deja explodînd vreo patru sau cinci. Un cîine a urlat sfîşietor în urma uneia dintre aceste explozii - îmi închipui că nimeni nu s-a îngrijit după aceea de bietul animal...

Astă-noapte, zeppelinul a produs mari distrugeri, dar şi el a fost pe punctul de a fi distrus. Doamne, ce m-aş bucura dacă am doborî unul!

Dar nu avem de nici unele în ţara asta nenorocită. Sîntem prost organizaţi, prost pregătiţi pentru război, cel puţin asta spune toată lumea. Se mai spune că, atunci cînd G[eorge] V [alentin] Bibescu, fondatorul Ligii Aeriene Române, a încercat să pună pe picioare aviaţia militară în România, s-a lovit de uriaşe piedici din partea şefilor armatei şi ai guvernului. A fost luat drept nebun; la argumentele sale serioase s-a obiectat că, banii fiind puţini, nu ne putem lansa în cheltuielile enorme pe care le presupune întreţinerea unei flotile aeriene - "cheltuieli fanteziste", s-a spus, "ca să fabricăm atîtea maşini, de care, în fond, nu prea avem nevoie!". Bieţi bucureşteni! Aţi dormi mult mai liniştiţi dacă armata noastră ar avea mai multe asemenea "maşini inutile"!

Slujnica îmi dă de ştire că în acest moment zece avioane inamice ne bombardează şi că un grup de femei care căscau gura pe străduţa din spatele grădinii mele au fost ucise pe loc.


* * *

Două avioane româneşti de vînătoare se hotărăsc, în sfîrşit, să lupte cu inamicul. De la fereastra mea nu văd mare lucru, dar aud din ce în ce mai multe explozii în aer. E înfricoşător!

........

Nici un zgomot! Slujnica îmi spune că pe cer nu se mai vede nimic. Să fi fugit inamicul de îndată ce a fost atacat? O, dac-am fi fost mai bine dotaţi!

Domnii nemţi au lansat, în cursul atacului, numeroase manifeste prin care ne dau de ştire că vor să transforme Bucureştiul într-un morman de cenuşă!

Bucureşti, 17 septembrie 1916

Bucurie! Telegramă de la Carol care mă anunţă că vine pentru cîteva zile.

Bucureşti, 24 septembrie 1916

A trecut o săptămînă fără să vină, fără să-mi dea vreun semn de viaţă!

Sînt tristă şi frîntă de oboseală; şi iar mă doare stomacul ăsta nenorocit.

Ieri, zi agitată, enervantă la maximum. A trebuit să merg la Comana, împreună cu fermierul meu asociat, dl Ştefiche, care s-a putut elibera pentru a se ocupa de problemele moşiei noastre. Treburile nu merg însă deloc bine - Ştefiche ăsta e timid, molîu, mă exasperează!

De îndată ce am ajuns la Comana, un tîrguşor devenit centru militar român şi rus, m-am dus să tratez cu prefectul judeţului, amabilul domn Iuca[3], în uniformă de colonel. M-a primit foarte politicos şi am reuşit să-i vînd armatei o parte din grîul meu de la Preajba, pe care am luat 22.000 de lei-aur. Nu e grozav, dar nici prea rău. Pe urmă, a trebuit să mă ocup de livrarea grînelor vîndute şi să aştept pînă seara ca să mă întorc.

Am luat prînzul cu Ştefiche într-un birt infect, mai bine zis, în faţa lui, la o masă pusă afară. Frig, cer înnorat, bucătărie jegoasă, dar cu pîine militară scoasă din cuptor şi foarte gustoasă [4]; una peste alta, destul de original.

Cînd eram pe terminate, domnul Iuca m-a poftit să stau în biroul lui de la prefectură în timp ce Ştefiche se ocupa de treburi. Voiam atît de mult să ajung undeva la căldură, încît am primit bucuroasă oferta galantului prefect, care m-a condus pe loc în "palatul" lui. După vreun sfert de ceas, cîteva bombe au început să cadă peste mica aşezare. O nenorocită de maşinărie distrugătoare a explodat foarte aproape de prefectură, făcînd un zgomot ce mai că ne-a asurzit.
- Să-i ia dracu'! se înfurie domnul Iuca. Aşa ne deranjează în fiecare zi...

Şi mă întreabă, zîmbind:
- Nu vă e frică, doamnă?
- Tot aşa ne "deranjează" şi la Bucureşti în fiecare zi.

Apoi, cum cineva a venit să-i spună că gara a fost puţin avariată, că trei oameni au murit şi cîţiva au fost răniţi, şi-a pus mantaua şi mi-a propus să-l însoţesc la spitalul militar, unde erau transportate victimele.

În fundul unei săli mari, plină de răniţi semiconvalescenţi, unui soldat român, întins gol pe o masă de operaţie, i se amputa un picior. Şi era supus la acel chin fără urmă de anestezie, ceea ce mi s-a părut de o barbarie de neînchipuit.

Gîfîind de durere, se ruga cu glas frînt, răguşit să fie lăsat să moară în pace. "Taci, mă [5], îi spunea un infirmier, nu se moare dintr-un picior tăiat!" Am încercat să-l liniştesc puţin cu vorbe blînde, aplecîndu-mă asupra lui. Dar el, cu privirea rătăcită, repeta întruna: "Mor, lăsaţi-mă să mor în linişte. [6]" Era cumplit!

Strîngînd din dinţi, chirurgul a făcut amputarea, tăind una cîte una bucăţile de carne deja ciopîrţite şi mergînd pînă la os, sfărîmat şi acela. Apoi a desfăcut un pansament provizoriu pe care rănitul îl avea la piept şi s-a văzut o rană uriaşă. În timp ce o examina, chirurgul s-a întors spre noi şi ne-a spus în franceză, ca să nu înţeleagă muribundul: "Rană la inimă - mai are de trăit un sfert de ceas." "Atunci, mi-am spus în timp ce mă îndepărtam, de ce l-a mai chinuit cu piciorul pe acest nefericit, în loc să se uite mai întîi la ce avea la piept?"

În mijlocul sălii, m-am apropiat de un alt rănit, un tînăr rus, o namilă de om, blond şi trandafiriu ca un bebeluş englez, şi avînd acelaşi gen de expresie. Piciorul şi braţul stîng îi erau deja pansate şi bandajate cum trebuie; un chirurg rus îi dădea ultimele îngrijiri, tamponînd cu tinctură de iod o rană micuţă de la mîna stîngă. Dar flăcăul ţipa, gemea, se jeluia din toate puterile, ascunzîndu-şi capul fără încetare.

Mi-am pus mîna îngheţată pe fruntea lui, i-am mîngîiat părul, l-am bătut uşor pe obraji. Şi-a ridicat spre mine ochii albaştri şi blînzi, spunîndu-mi printre lacrimi tot felul de lucruri pe care nu le pricepeam, pentru că vorbea ruseşte.

Gospodin [7] chirurg al lui se străduia şi el să-l încurajeze, dojenindu-l părinteşte, cu multă blîndeţe, pe limba lor...

Păstrez o impresie foarte vie, foarte dureroasă mai ales, despre aceşti bărbaţi de neamuri diferite, exprimîndu-şi suferinţa atît de diferit... şi fiind trataţi atît de diferit de salvatorii lor!

Am părăsit acest loc al suferinţei în care nu puteam fi de nici un folos şi m-am întors cu domnul Iuca în biroul lui de la prefectură, unde am rămas pînă seara la şapte. Epuizaserăm mai toate subiectele de discuţie, cînd domnul Ştefiche şi-a făcut în fine apariţia şi mi-a spus că isprăvise cu grîul acela nenorocit.

Bucuroasă că am scăpat de atmosfera sufocantă de la prefectură, dar şi că am putut să-l scutesc de prezenţa mea pe bietul domn Iuca, i-am mulţumit călduros pentru buna primire ce-mi făcuse şi am ieşit la aer cu Ştefiche. Acesta mi-a spus că a dat în sat peste o fostă doică a copiilor lui şi mi-a propus să mergem la ea să cinăm.

Am pătruns într-o încăpere ţărănească foarte plăcută, curată şi luminată de focul din vatră, dar nu supraîncălzită, ca încăperile urît mirositoare de la prefectură. Femeia ne-a primit cu ospitalitatea şi naturaleţea puţin distantă a ţărăncilor românce care, fără să-şi bată capul, au ştiinţa de a fi mari doamne cu oaspeţii lor, oricare ar fi aceia. Ne-a oferit o minunată gustare cu ouă proaspete, pui la frigare şi lapte "nebotezat", foarte diferit de cel pe care-l cumpărăm la Bucureşti.

Pe la opt şi jumătate ne-am dus la gară, bucuroşi nevoie mare că în curînd vom fi la casele noastre. Un funcţionar îngălat ne-a stricat însă imediat bucuria informîndu-ne că trenul de Bucureşti are o mică întîrziere. "Mică întîrziere, a spus Ştefiche, înseamnă că nu vom ajunge acasă decît mîine-dimineaţă..."

Peronul era înţesat de soldaţi ruşi aşteptînd un tren ce trebuia să vină înaintea trenului nostru. Larmă înspăimîntătoare, rîsete, cîntece, duhori şi iz de alcool...

Şi, deodată, alarma: au fost observate două zeppeline. Imediat se sting toate luminile şi ne bulucim în beznă. Dar, fără veste şi parcă făcîndu-le în ciudă, iese luna dintre nori, luminînd larg totul în jur cu obrazul ei zîmbitor întors spre noi. Regimentul rus se înghesuie curînd într-un tren şi gara rămîne aproape pustie.

Cum n-am de gînd să mă pun la adăpost de eventuale bombe, umblu agale de-a lungul peronului, scoţînd cînd şi cînd capul de sub acoperiş ca să inspectez cerul lăptos, pîndind apariţia monştrilor.

Un individ bizar, în haine civile, slab şi sleit, cu o bărbiţă verzuie şi mers săltat, mă abordează brusc şi îmi spune încetişor într-o românească stîlcită: "Aveţi grijă, domnişoară [8], sînteţi reperată de autorităţile militare de aici şi suspectată că sînteţi spioană din cauza părului dumneavoastră roşu." Am pufnit în rîs şi i-am răspuns că, dacă am fost "reperată", asta nu poate fi decît în avantajul meu. Dar abia m-am pornit iar să bat peronul în sus şi în jos la lumina lunii, că un sergent ivit din umbră s-a priponit în faţa mea şi, fără prea multe maniere, a început să mă descoase: ce caut aici, cine sînt, cine e domnul care mă însoţeşte (Ştefiche tăcea mîlc, la cîţiva metri). Voia să ştie de unde vin, încotro mă duc... Enervată, mai ales că duhnea a vin, m-am răstit la el că nu admit să fiu astfel chestionată de către un beţiv şi că ar face bine să mă lase în pace. Dar, deloc intimidat şi fără să mă scape din ochi, s-a dus să-i spună ceva unui jandarm pe care nu-l observasem într-un intrînd întunecat. Acesta, după ce l-a ascultat pe sergent, a dispărut cîteva clipe, apoi s-a întors, înaintînd cu paşi mari, flancat de un ofiţer. "Eh!" îmi spun în sinea mea.

Amîndoi au venit glonţ la mine, iar ofiţerul, foarte politicos, m-a rugat să-l urmez, pretextînd că are să-mi ceară nişte informaţii. M-am supus, rîzînd pe sub mustaţă, şi, presimţind o aventură amuzantă, m-am lăsat condusă în biroul şefului de gară. Acesta mă salută înclinîndu-se, cu un zîmbet foarte amabil.

Deodată, ofiţerul, în spatele căruia se postaseră deja jandarmul şi sergentul, îşi schimbă atitudinea şi mă somează din scurt să-i arăt actele mele de identitate! Îi spun cu răceală că nu am la mine aşa ceva şi îmi spun numele fără emfază, dar cu un aer superior şi puţin ironic, care se pare că-i displace. Încăpăţînat, îmi declară pe un ton neînduplecat că nu se poate mulţumi cu o simplă legitimare verbală şi că risc să fiu arestată pe loc dacă nu-i dovedesc că sînt chiar persoana care pretind că aş fi.

Hm! Fără să-mi pierd calmul, ci, dimpotrivă, luîndu-mi un aer şi mai condescendent, îi întind din vîrful degetelor cartea mea de vizită, rugîndu-l să-l întrebe pe prefect dacă în cursul dimineţii m-am bucurat sau nu de protecţia lui. "Şi, mai ales, nu uitaţi, domnule ofiţer, să vă informaţi asupra culorii părului meu..." Cu o furie abia mascată, îmi smulge cartea de vizită, îi dă ordin sergentului să-l aducă şi pe Ştefiche în arestul nostru preventiv şi se face nevăzut.

După zece minute petrecute sub privirea bănuitoare dar fără răutate a jandarmului şi faţă cu zîmbetul încurajator al şefului de gară, ofiţerul se întoarce îmbufnat şi ne spune că sîntem liberi. Iritat însă de boacăna pe care o făcuse, ca şi de atitudinea mea zeflemitoare şi de ocheadele complice ale şefului de gară, ţine morţiş să facă o demonstraţie de autoritate şi se porneşte să facă o critică severă a purtării mele pe timp de război. Îmi reproşează că l-am pus într-o situaţie penibilă (aş spune mai bine "ridicolă"), luîndu-mi "libertatea" de a circula prin gara Comana fără "permis" (habar nu aveam, dar nu voiam să recunosc, că trebuia să am aşa ceva). În concluzie, a crezut de cuviinţă să adauge, cu un aer ce friza insolenţa, "că e foarte bucuros că prefectul a putut să garanteze identitatea mea, pentru că puţin a lipsit să fi rămas la Comana mai mult decît aş fi dorit".

Atunci mi-a sărit muştarul, căci tot ce debita dovedea că îşi depăşeşte atribuţiile. Măsurîndu-l din cap pînă în picioare, fără urmă de ironie, i-am răspuns pe un ton la care nu se prea aştepta că "în România voi rămîne oriunde - chiar şi fără "permis" - exact atît cît am chef"; iar el, dincolo de meritul relativ de a-şi fi făcut datoria cerîndu-mi să-mi probez identitatea, se comporta acum ca un prostănac needucat. Acestea fiind zise, l-am înşfăcat de braţ pe Ştefiche, care tremura tot, şi l-am tras după mine pe peron, fără să mă mai sinchisesc de bodogănelile furioase ale ofiţerului. Individul cu bărbiţă verde - un rus, presupun -, care părea că mă aşteptase să ies, a venit iar la mine în pas săltat şi mi-a şoptit: "V-am spus, nu-i aşa, că sînteţi suspectată? Părul v-a băgat în bucluc..." (Hotărît lucru, cred că Maria are dreptate cînd îmi spune că abuzez de henné!) Rîzînd cu poftă, nu m-am lăsat pînă nu i-am şoptit acestui omuleţ ciudat că "marele interes pe care-l arată pentru persoana mea s-ar putea să-l bage şi pe el în bucluc...".

S-a făcut iar linişte. Zeppelinele anunţate n-au mai apărut. Dar aşteptarea trenului a fost cumplită! După o altă jumătate de oră de umblat de colo-colo pe peron, l-am rugat pe şeful de gară să mă lase să stau în biroul lui, căci sălile de aşteptare erau mizerabile. Foarte cumsecade, m-a primit cu braţele deschise şi l-a poftit şi pe Ştefiche la el în birou. Am vorbit despre "aventura" noastră şi tare am mai rîs de ea; am fost serviţi cu cafea turcească, prăjituri şi apă proaspătă, după toate regulile ospitalităţii... româneşti. Am stat acolo pînă la două noaptea. Eram sfîrşită; Ştefiche părea şi el nervos şi sleit.

Abia ne-am aşezat - am avut noroc să găsim două locuri libere într-un compartiment - şi m-a luat somnul acela obositor, nesuferit, din care tot tresari şi te întrebi unde te afli, ce se întîmplă, dacă ai ajuns etc. Capul îţi cade, greu, cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd în faţă; te trezeşti dintr-o dată, cu muşchii cefei înţepeniţi dureros; adormi la loc şi o iei de la capăt...

Am ajuns la Bucureşti pe la cinci şi un sfert. Decorul obişnuit, beznă, nimeni nu mă aşteaptă la gară, nici un vehicul la ieşire. Ştefiche, lichea sadea, îmi propune într-o doară să mă conducă, dar îl refuz cu o fermitate stoică. Pe cînd dădeam să ne despărţim în stradă, ne-am amintit că banii încasaţi pe grîu se aflau la Ştefiche, aşa că ne-am tras la lumina chioară a unui felinar camuflat şi asociatul meu s-a pus să numere cu grijă bancnotele înainte de a mi le da. Mi-a trecut atunci prin cap că am putea fi "reperaţi" de data asta de vreun tîlhar şi că riscam, singură şi pe întuneric, să fiu pur şi simplu "jefuită", chiar "hăcuită", fără putinţă de scăpare. "Asta e!", mi-am zis şi, luîndu-mi rodul muncii, m-am despărţit de Ştefiche.

Pe drum, nici un derbedeu, nici un tîlhar - bandiţii de calibru inferior erau, probabil, toţi plecaţi pe front... Am ajuns acasă la lumina stelelor - aproape bîjbîind pe Şoseaua Kiseleff, unde era beznă ca în peşteră -, căci luna se culcase demult. Camera mea confortabilă mă aştepta, caldă şi parfumată.
- Iată-te, aşadar! Cum te-ai dus, aşa ai venit, îmi spune oglinda, aruncîndu-mi o privire cam batjocoritoare. Nici jefuită, nici "hăcuită" - nici măcar condamnată pentru spionaj!
- Uiţi, drăguţă, că e război! îi replică, ghiduşă, lampa Gallé portocalie...

Dar, de pe birou, un registru mare, nou şi plin de simţ practic, le pune pe amîndouă la punct:
- O fi venit ea aşa cum s-a dus, dar să-i spunem bun venit! Şi cu 20.000 de franci în buzunar pe deasupra!


Note:
[1] În limba română în text.
[2] Strada Principele Ghica este strada arh. Ion Mincu de azi (n. trad.).
[3] Dumitru Iuca (1882-1940), avocat, om politic liberal. Primar al oraşului Giurgiu, deputat, apoi ministru de Interne în 1936-1937 (n. trad.).
[4] În limba română în text.
[5] În limba română în text.
[6] În limba română în text.
[7] Domnul (în limba rusă în text).
[8] În limba română în text.