Prefaţa cărţii De pe o zi pe alta. Carnet intim (1913-1918)

Citiţi un fragment din această carte.


O piesă rară: jurnalul unei tinere bucureştence din lumea bună în anii primului război mondial. O fiinţă rară şi ea: frumoasă, inteligentă, bogată, curajoasă, muncitoare, frivolă şi serioasă, fericită şi distrusă.

În aceste pagini dezarmant de sincere şi vii, Arabella Yarka se povesteşte nu doar pe sine, ci şi Bucureştiul fără griji care avea să cunoască bombardamentul, refugiul masiv în Moldova, spitalele de pe front, haosul lăsat de arme în urma lor. Infirmieră voluntară, apropiată de Familia regală şi apreciată de medicii din Misiunea franceză, Arabella notează febril zilele de tensiune, elanurile inimii, meditaţiile însingurate asupra destinului, peisaje de şes şi de munte, scene de moravuri. Această obişnuită a saloanelor, surprinsă de intrarea ţării în război, e obligată să-şi poarte singură de grijă şi să se descopere. Experienţa ei feminină asumată elimină destule prejudecăţi, oferind şi o imagine proaspătă, nuanţată a României aflate într-una din marile încleştări ale istoriei.

Cei ce ne cunosc arhivele nu mai speră să găsească în ele memorii sau jurnale inedite de la începutul secolului XX. Textul Arabellei Yarka - despre care unii au auzit, dar cei mai mulţi nu l-au citit - ar fi printre ultimele încă necunoscute şi de interes naţional, dacă nu chiar ultimul document de acest fel.

E drept că va fi fost mic tirajul cărţii apărute în franceză la Bucureşti în 1937, iar numele autoarei şi titlul nu-i puteau inspira nici unui bibliotecar obişnuit atîta "credit istoric", încît să achiziţioneze volumul cu ochii închişi, sigur că-i oferă posterităţii informaţii şi percepţii de primă mînă despre România Marelui Război. Dar nu e asta singura păcăleală căreia i-au căzut victime spiritele riguroase, învăţate cu cărţile. Şi cititorii mai "literari" trebuie să fi rămas perplecşi: unde s-o plaseze, cum s-o trateze pe "cocoana asta" a cărei proză nu cadra cu gusturile şi practicile "moi" ale clasei ei, al cărei teribil talent nonconformist împungea tocmai limitele unei civilizaţii prea închistate în ograda ei, şi asta în timp ce propriul sentimentalism - de care mai şi rîdea! - o ducea atît de devreme în pragul instrospecţiilor psihanalitice? Şi-apoi, uriaşa complicaţie creată de opţiunile "subiective" ale duduii, care idealizează orice îi încălzeşte inima, dar e în stare să distrugă mituri naţionale pentru că le cercetează mult prea de aproape şi le cîntăreşte cu măsuri mult prea universale, diminuînd de-a valma guvernanţi, diplomaţi, militari de prestigiu! Pe scurt, un preaplin de suflet, de creier şi de onestitate, toate feminine, adică "o belea".

Culmea, majoritatea româncelor şcolite ştiu că femeile de-aici au fost prezenţe active şi interesante în viaţa ţării uneori cu mult înaintea celor din vestul Europei. Dar, cu cîteva notabile excepţii apăsat literare - Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, de pildă -, la îndemînă au avut mai ales biografii, texte care rezumă şi fac apel la imaginaţie. De data asta, în De pe o zi pe alta, au şi proba vitală: adevărul mişcător, ce nu se dorea literar dar care atinge performanţe literare, al unei conaţionale stăpînă pe inima şi judecata ei acum o sută de ani.

(Adina Kenereş)



[...] Pregătind notele de la volumul Arabellei Yarka, am consultat de la bun început tabelul genealogic al familiei boiereşti buzoiene Iarca. Pe alocuri incomplet, el a fost întocmit de meticulosul istoric al vechilor neamuri buzoiene, regretatul Alexandru Perietzianu-Buzău, magistrat înainte de 1947. Există multe copii ale acestui tabel - una dintre ele se află în posesia mea, alta, la Biblioteca Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" din Bucureşti.

În urmă cu aproape doi ani, la 28 martie 2008, Ziarul Financiar a publicat un articol semnat de domnul Mihai Sorin Rădulescu, sub titlul Surprizele familiei Yarka. Cunoscând multe din textele domnului Rădulescu, precum şi reacţiile - publicate sau nu - pe care le-au suscitat, nu mă aşteptam la vreo surpriză. Şi nu greşeam. Surprizele cu pricina sînt copia fidelă a notelor lui Alexandru Perietzianu-Buzău, pe care domnul Rădulescu nu-l citează. Multe dintre manuscrisele lui Alexandru Perietzianu-Buzău, odată finalizate, au devenit comunicări susţinute în faţa Comisiei de genealogie, heraldică şi sigilografie a Academiei Române. Majoritatea acestor comunicări citite în cerc restrîns au fost mai tîrziu publicate... dar sub semnătura domnului Rădulescu - numele veritabilului autor fiind uneori citat prin note de subsol, fără însă să i se atribuie paternitatea textului.

În textul Surprizelor, domnul Rădulescu a copiat şi publicat notele rămase în manuscris, nefinalizate despre familia Iarca, aşa lacunare cum erau, neadăugînd mai nimic, reproducînd pînă şi greşelile, iscălind totul ca autor şi invocînd autoritatea nu a documentelor, atît de multe pentru secolul al XIX-lea, ci a unor surse de "istorie orală" pe care le-a consultat - un pretext falacios, care maschează adevărata sursă. Vizitele făcute unor rude ale familiei Iarca, prezentate drept cercetări de "istorie orală", nu produc mai mult decît simple taclale de salon. Utilă cu adevărat nu poate fi decît cercetarea serioasă a documentelor, a corespondenţei de familie, a actelor de stare civilă de care sînt pline Arhivele Naţionale şi colecţiile Academiei Române. Istoria orală, importantă, desigur, cînd e vorba de folclor sau de amintiri ale foştilor deţinuţi, nu aduce informaţii fiabile în cercetările privind genealogia, ştiinţă auxiliară a istoriei, ce se alimentează, mai ales pentru secolele XIX-XX, din documente, manuscrise, studii tipărite.

Familia Iarca - ai cărei membri, după 1870, se iscăleau şi Yarka - era de foarte recentă origine. Strămoşul, venit în Ţara Românească pe la 1780, era, probabil, negustor sud-dunărean. Numele nu are sonoritate grecească. Boieriile, mărunte, au fost primite după 1821 de urmaşii săi, consecinţă a stării materiale înfloritoare ce decurgea, după 1828, şi din deschiderea Dunării şi Mării Negre spre comerţul cu grîne. La origine, moşiile se aflau în regiunea Buzăului. Mai tîrziu, beneficiind de mariaje cu fete înzestrate prin alte judeţe şi de cariere oficiale în magistratură şi armată, membrii familiei Iarca se stabilesc în alte locuri din Muntenia şi la Bucureşti.

În articolul său, domnul Rădulescu afirmă că "trei fraţi Yarka au ajuns generali". De fapt, generalii fraţi au fost doi, cel de-al treilea fiind doar colonel. Tot dintr-o copiere neatentă a notelor lui Alexandru Perietzianu-Buzău rezultă informaţia eronată că "mama Arabellei era descendentă pe linie maternă a boierilor Prejbeni şi a Lahovăreştilor". O altă notă, exactă, dar veche de 30 de ani, a lui Alexandru Perietzianu-Buzău spunea că Dan Yarka (de fapt "Iarca") este muzician la Paris. Or, dacă acesta trăia în 1980, în 2008 el nu mai "este". Într-adevăr, memoria lui Dan Iarca, membru apreciat al Orchestrei de la Radio France, a primit omagiul colegilor de breaslă la decesul său, în 2002.

Pornind de la fişele lui Alexandru Perietzianu-Buzău, pe care le-am completat, contemporani ai lui Scarlat Iarca, tatăl Arabellei, apar trei generali Iarca (sau Yarka, aşa cum se semnau deseori): Leonida (1843-1926), participant la războiul de Independenţă, soţul mai întîi al Clarei Petit (fiica unui francez stabilit la Iaşi în calitate de coafor şi sora lui Eugen Petit, distins magistrat) şi apoi al Profirei Donici, fiica boierului fabulist; Constantin (1846-1928), proprietar de moşie, senator de Buzău, soţul Ameliei, fiica doctorului medic Bartholomeu Thierman, directorul Spitalului Filantropia din Bucureşti; cel de-al treilea general, Alexandru (1853-1933), autor al cîtorva manuale de teorie şi practică militară, nu era "frate", ci văr îndepărtat cu primii doi generali. El a fost primul membru al familiei care a publicat amintiri - de altă natură însă decît cele ale Arabellei. Fiica sa Marieta a fost soţia lui Ion Cătuneanu (1883-1937), doctor în drept al Universităţii din Berlin, după 1925 profesor la Facultatea din Cluj şi deputat.

Fişele lui Alexandru Perietzianu-Buzău îl pomenesc doar - pe scurt - pe un alt Iarca, şi anume pe Dimitrie C. Iarca (1856-1941), frate cu generalul Alexandru, prefect şi senator de Teleorman, judeţ în care era proprietar al moşiei Ulmeni. Destoinic administrator şi edil al Teleormanului, a iniţiat construirea cîtorva zeci de şcoli, a zeci de kilometri de şosele pietruite, a două poduri peste Olt şi Vedea, a cîtorva sedii de pretură şi judecătorie. Tot el a introdus reţeaua telefonică în judeţ. Din manuscrisul lui Alexandru Perietzianu-Buzău aflăm doar că Dimitrie Iarca a fost soţul Sofiei Saligny, sora lui Anghel Saligny. Mama lui Dimitrie Iarca, Luxandra (şi nu Irina) Catacaţ, fiica unui arendaş boierit de lîngă Buzău, nu era rudă cu familia de nobleţe rusă aproape omonimă, Catacazi, din Basarabia, care a jucat un rol în pregătirea Eteriei greceşti şi mai apoi în diplomaţia ţaristă (lucru ce nu justifică însă în sine ipoteza "prieteniei" dintre Constant Iarca, fiul lui Dimitrie, şi Lenin, formulată în Surprizele domnului Mihai Sorin Rădulescu).

Clucerul Scarlat Iarca, născut prin 1802 şi decedat în 1865, a fost soţul Ecaterinei Petrăchescu, al cărei tată, Petrache Slăniceanu, aparţinea familiei de boiernaşi Slăniceanu. Acesta pare să fi făcut avere ca arendaş al unor moşii bisericeşti. Clucerul Scarlat şi soţia sa Ecaterina au avut trei copii:
Aristide Iarca (1839-1873), care, după terminarea Şcolii de cavalerie de la Saumur, a fost ofiţer în armata franceză. A participat la campania din Mexic, iar apoi a fost decorat de Napoleon al III-lea cu Legiunea de Onoare.
Ecaterina, soţia, la 1869, a lui Grigore Pherekide, decedat la un an după nuntă, şi recăsătorită cîteva luni mai tîrziu cu magistratul Adolf Cantacuzino, fiul fostului locţiitor domnesc. Unul din cei doi fii ai Ecaterinei, Scarlat, "Charles Adolphe", versificator agreabil în limba franceză, deşi beneficiarul unui amabil catren semnat de Paul Valéry, nu a fost luat în seamă de lumea literară pariziană.
Scarlat ("Charles") Yarka (1846-1915), care a fost căsătorit cu Maria Prejbeanu, provenind dintr-o veche familie boierească. Zestrea cuprindea moşia ei strămoşească, Preajba, din judeţul Vlaşca. Scarlat şi Maria Yarka au înfiat o copilă, prenumită Arabella (un nume la modă atunci, dar pe care îl găsim şi în Cavalerul rozelor al lui Richard Strauss din 1911 - două decenii mai tîrziu, Strauss va scrie chiar o operă Arabella, după un libret semnat, ca şi Cavalerul rozelor, de Hugo von Hofmannsthal). Mama adevărată era, după toate indicaţiile - inclusiv cele ale Arabellei -, austriacă. Tatăl adoptiv era, probabil, şi cel natural, iar copila adoptată era născută din flori în urma legăturii cu o vieneză.

Arabella ştia pesemne mai multe despre mama ei austriacă. În paginile volumului de faţă, ea menţionează întîlnirea cu o cunoştinţă care era la curent cu "adevăratul" ei "nume".

Scarlat Yarka, amator de artă, este unul dintre primii colecţionari români. Născut la Buzău, Scarlat era un admirator al lui Ion Andreescu, fost în tinereţe profesor de desen artistic la Seminarul Teologic din Buzău. Istoricul de artă Radu Bogdan scrie că, pe lîngă cele 20 de tablouri cumpărate din expoziţii, ar fi putut exista şi altele achiziţionate direct din atelierul pictorului [Colecţia Scarlat şi Maria Yarka, în Radu Bogdan - Ion Andreescu, vol. II, Bucureşti, 1982, pp. 319-320.]. Colecţia lui Scarlat Yarka va fi cuprins şi alte opere de valoare, dar numai picturile lui Andreescu, dintre care cu timpul multe s-au pierdut, au lăsat o amintire în cronicile artei româneşti. [...]