Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată / Ochean întors

Citiţi un fragment din această carte.

Ce poate fi mai problematic, pentru nepoţii care suntem noi toţi, decât a judeca orientarea politică a bunicilor noştri? Mai ales, aceasta, într-o Europă de Est în care politica a avut propriile sale volte, surprize sau condiţionări forţate, care nu au depins ca atare numai de oamenii politici ai fostelor generaţii? Mai ales, aceasta, atunci când propriii noştri copii ne cer lămuriri şi detalii - cum este cazul în cartea ce se deschide aici? Sau altă întrebare: ce poate fi mai dureros decât a judeca erorile politice ale propriilor noştri părinţi - prizonieri, ei înşişi, ai unor epoci în care (nu pentru prima oară în zona noastră istorică!) vremurile l-au stăpânit pe om, şi nu invers? Şi, în fine, ce poate fi mai problematic decât a fi puşi în situaţia de a le explica propriilor noştri copii propriile noastre fantasme politice din trecut?

Sub semnul acestor interogaţii intime, alimentând această dezbatere, cartea de faţă nu judecă unele familii ca atare, ci analizează, de fapt, două Românii cu totul diferite: pe de o parte, România anilor în care părinţii noştri erau copii (sau, în orice caz, tineri) şi, pe de altă parte, România prezentă, din lumea de azi. Un istoric american (David Lowenthal, Trecutul e o ţară străină, Curtea veche Publishing, Bucureşti, 2002.) spunea că "trecutul este o ţară străină" - şi cred că niciunde nu se verifică mai bine acest lucru decât în cărţile de memorii ale celor preocupaţi de o asemenea temă, marcată de o inevitabilă delicateţe.

Ca iubitor de lucrări memorialistice, pot afirma - cu riscul de a nesocoti cerinţa profesională ce spune ca, într-un text de istorie, concluzia să vină abia la final - că rareori am întâlnit pagini atât de sincere, de plăcute şi atât de "fireşti-umane" precum acestea ce se prefigurează în continuare. Ana Maria Narti este o martoră a secolului al XX-lea în România şi în Europa de Nord. La un moment dat, în viaţa ei, a intervenit alternativa plecării din ţara natală - pe care a urmat-o, cu benefice consecinţe de ordin personal. Paginile ce urmează sunt o pură retrospecţie - dar una plină de farmec. Scrisul ei este limpede, mintea îi rămâne trează de la un capăt la altul al rememorării şi propria sa curiozitate intelectuală lucrează în tot acest timp, căutând "ancore" într-un trecut încărcat de amintiri frumoase şi de foarte multe dileme referitoare la propriul său destin.


Totul începe de la o fotografie - şi de la adolescenţii de azi

Pentru astfel de introspecţii, de cele mai multe ori este nevoie de un impuls exterior, aparent aleatoriu. În cazul Anei Maria Narti, totul începe cu o fotografie a bunicilor materni - ruşi albi, din "nişa socială" pe care comunismul de tip leninist încearcă să o lichideze - şi cu un prieten al fiului, un adolescent suedez ce face o anume remarcă privind la această poză înrămată de pe pian. Povestea pleacă de aici, prin recunoaşterea unui adevăr simplu: judecate după normele noastre de azi, ale societăţii democrat-liberale moderne, multe dintre concepţiile bunicilor (bunăoară, un antisemitism latent, propriu claselor educate din Rusia ţaristă - dar şi din România de la cumpăna secolelor XIX-XX) - pot fi penalizate cu argumente suficiente.

Şi nici în familia bunicilor paterni lucrurile - în cazul autoarei - nu stau mult diferit: aceştia, mândri şi aprigi machidoni (aromâni) veniţi din Sudul Dunării, reprezentau un grup etnic încă şi mai suspicios la adresa alterităţii. Aşadar, dintr-o mamă educată în spiritul exigent al aristocraţiei ruseşti (savuroasă şi plină de tâlc anecdota cu ofiţerul rus care ajunge, luat de un val, în faţa unui rechin şi nu poate scoate pumnalul de la brâu pentru a se apăra, preferând să se lase mâncat - pentru că la bordul bărcii, sus, era o contesă şi pentru că eticheta spune că nu poţi tăia peştele cu cuţitul!) şi dintr-un tată crescut cu severitate de o machidoancă rămasă văduvă încă din tinereţe, Ana Maria Narti se naşte (în 1936) în Bucureştiul anilor '30, în perioada de frenetic entuziasm dintre marea criză economică (1929-1933, sesizabilă şi în România, dar nu dramatic) şi cel de-al doilea război mondial, cel care avea să pună capăt nu numai României Mari, dar şi visurilor unei generaţii. Aceşti puţini ani, 1935-1939, au fost poate cei mai buni ai acelei Românii. Cei doi tineri - bărbatul din familia de machidoni şi tânăra doamnă din familia fostului colonel al armatei ţariste - se întâlnesc într-o asociaţie creştină a studenţilor din Bucureşti, se căsătoresc din dragoste, pornesc de jos, dar muncesc cu hărnicie şi cu spor într-o Românie care era ea însăşi un tărâm al oportunităţilor şi, încet-încet, "prind cheag" (cum se spunea în epocă), ajung să locuiască într-un apartament de şapte camere şi, muncind amândoi, nu mai au grija zilei de mâine nici pentru ei, nici pentru copiii lor şi nici pentru rudele pe care le au în grijă.

Copil fiind, autoarea de azi înregistrează în cea mai fragedă memorie fragmente de amintiri şi ecou de arome: "Viaţa era sărbătoare. Jocuri, cărţi, poveşti, se amestecau în tot ce făceam. [...] Anii erau ritmaţi de aşteptări şi speranţe. [...] Vara [...] plecam întâi la munte, la Bran, şi apoi la mare, la Balcic. [...] Bucureştiul de la sfârşitul anilor '30 era un oraş bogat şi modern în centru, dar un sat mare, foarte liniştit în cartierul nostru de vile, lângă lacuri". Încrezătoare în acel "timp al marilor speranţe româneşti" (cum spune autoarea), familia avea planuri de viitor: inclusiv un teren cumpărat la Marea Neagră, aproape de oraşul preferat al Reginei Maria - la Balcic -, unde urma să-şi construiască o vilă de vacanţă, aşa cum o bună parte dintre românii din upper-middle class făceau în acei ani '30, fie pe litoral, fie spre Munţii Carpaţi (Vezi, pentru o similitudine grăitoare, volumul memorialistic al profesorului Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română. Amintiri. Mărturii, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.). O Românie aproape ireal de promiţătoare, în care hrana era ieftină, munca era răsplătită, minorităţile păreau integrate în stat - aşa ar fi dat de înţeles "poveştile de succes" ale unor medici precum doctorul Zlătaru (fiu educat al unei familii de ţigani) sau numeroşii medici sau avocaţi evrei etc. Şi totuşi, acest tabloul idilic îşi avea sfârşitul aproape. Şi totul a început cu unele cântece, frumoase, în care tema morţii eroice revenea obsesiv, intonate viril de tineri mărşăluind disciplinat pe străzile Capitalei.


Seducţia totalitară

Miza cărţii nu este această nostalgie după acea Românie a copilăriei, care avea să dispară abrupt, în vara anului 1940 - după care urma să înceapă un declin în trepte, cu dramatice coborâşuri şi amăgitoare urcuşuri, care avea să dureze 50 de ani.

Amintirile Anei Maria Narti trimit direct spre cele două experienţe totalitare pe care România le-a cunoscut în secolul al XX-lea: mai întâi legionarismul (de scurtă durată, cu ţeluri naţionalist-măreţe şi cu consecinţe criminale de-a dreptul), iar apoi comunismul (timp de decenii, cu un melanj năucitor de internaţionalism filo-sovietic, iniţial, şi de naţionalism-stalinist în cele din urmă).

Copilului care era Ana Maria, legionarii i-au apărut sub înfăţişarea unor băieţi bine crescuţi şi cuviincioşi (unii din propria sa familie), seduşi de un ideal hiperpretenţios, conduşi de umbra unui erou legendar (Corneliu Zelea Codreanu fusese executat "din interes de stat" în 1938) şi fascinaţi de inteligenţa manipulatoare a unui profesor universitar de filosofie pe nume Nae Ionescu. Aceşti tineri - iar tatăl dnei Narti s-a numărat printre ei, pentru scurtă vreme - erau robii unei fantasme politice. În momentul în care pasul de la fantezie la crimă a fost făcut, ţelurile presupus-înalte ale legionarismului românesc (un fenomen politic ce trebuie analizat nu separat, ci în contextul european al epocii sale (Pentru o bună introducere, vezi Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, şi Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.)) s-au compromis - numai că, paradoxal (sau nu, dată fiind epoca şi starea de panică din societatea românească a ultimei jumătăţi a anului 1940), legionarii au trecut şi pe la conducerea ţării, mai înainte de a ieşi ca atare din istoria politică a României.

Pentru autoare, legionarismul românesc reprezintă, mai curând, o succesiune de episoade, toate cu dramatismul lor: tragedia familiei Belimaci, avatarurile unui văr legionar urmărit de regimul Antonescu, experimentul legionar - cum am spus - al propriului tată, aventura dantescă a unui prieten de familie care este arestat la 23 de ani (în timpul lui Antonescu) şi avea să revină (doar temporar) din închisoare la 46 de ani (la finalul "epocii" Gheorghiu-Dej) şi mai ales "spectacolul grandomaniei: marşurile, paradele militare şi paramilitare, diferite demonstraţii teatral organizate pe străzi şi în pieţe". Cum este posibil ca această scenografie a grandorii şi această mistică a violenţei purificatoare să fi pus stăpânire pe unii dintre cei mai buni fii ai generaţiei tinere româneşti din acel moment? Cum este posibil ca în "mişcare" să fi intrat atţâia tineri pe care anturajul îi cunoştea drept blajini, paşnici şi bine crescuţi? Aceasta este una dintre cele mai reale întrebări ale istoriei contemporane româneşti. Deşi copil în acei ani, Ana Maria Narti este prin ea însăşi - şi prin mărturia pe care o aduce - exemplul limpede că atracţia nu îşi găsea victime numai la marginea societăţii, ci putea afecta orice familie obişnuită, închegată, din urzeala societăţii româneşti. De meditat la acest detaliu de o importanţă capitală: legionarismul nu a fost, la noi, doctrina lumpenilor - ci a fost cântecul de sirenă care a amăgit parte din floarea unei generaţii, într-una dintre cele mai promiţătoare (în anii '30) ţări ale Europei, pentru că aceasta era România, cu plusurile şi minusurile sale.

Numai că la extrema politicii româneşti nu era doar legionarismul. Mult mai discret (numeric vorbind) şi mult mai modest (din punctul de vedere al manifestărilor intelectuale), dar cu un destin de durată ce avea să decurgă din viitoarea victorie în război a U.R.S.S., comunismul românesc ocupă cealaltă extremă, cea stângă, a politicii româneşti. În anii ilegalităţii, Ana Maria Narti nu are niciun comunist în familie (de înţeles, date fiind rădăcinile, cum spuneam). Dar logica politică deja nu mai funcţiona în această societate din primii ani '40. Un prieten al familiei, el însuşi legionar, are un frate care activează în clandestinitate, în Partidul Comunist. Un caz probabil excepţional, dar care simbolizează foarte bine o realitate de rău augur: la cumpăna dintre anii '30 şi '40, legionarismul şi comunismul reprezentau două extreme teoretic opuse, dar care, în fapt, îşi dădeau mâna pe la spatele relativ tinerei democraţii româneşti.

Ana Maria Narti s-a apropiat de comunism cu teamă şi ură. De fapt, mai bine spus: nu generaţia ei s-a apropiat de comunism, ci Armata sovietică s-a apropiat de România (în august 1944) şi avea să rămână aici mai bine de un lung deceniu (cu consecinţe pentru alte trei). La teamă şi ură o predispunea educaţia din familie. Şi totuşi, în viaţa elevei care este ea, la finalul acelui deceniu, Stalin devine un chip de neocolit. Familia este crunt lovită, se înţelege, şi se mută în locuinţe din ce în ce mai mici. Societatea română intră în zodia foamei, a griului şi a terorii. Pălăriile atât de moderne şi intens purtate pe Calea Victoriei dispar şi în locul lor apare basca proletară (la bărbaţi) şi baticul femeilor. Steagurile roşii sunt peste tot, în contrast cu nuanţele terne ce invadează hainele şi viaţa bucureştenilor. Crăciunul şi Paştele sunt sărbătorite pe ascuns, în sărăcie. Cărţile din bibliotecă sunt, în parte, ascunse în pivniţe sau poduri. Românii se apără cum pot, cu gesturi minime: bunăoară, studiind obligatoriu limba rusă, dar fără să o înveţe. Interesantă comparaţia dintre cele două totalitarisme - legionar şi comunist -, aşa cum o vede autoarea: "Acel totalitarism pe care-l trăisem înainte fără a-l înţelege [cel legionar, n.m.] fusese opera unor dictatori amatori, [pe când] totalitarismul introdus în ţară de armata sovietică este eficient şi sistematic, rezultat al unei munci profesionale cu teroarea".


Şi totuşi, "schimbarea la faţă"

Crescută într-o familie care are numai poveşti şi amintiri crâncene despre comunismul sovietic, Ana Maria Narti ajunge, în 1954, studentă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Învaţă limba rusă ca prin minune, din preţuire pentru marea cultură a Rusiei ţarilor (şi, probabil, dintr-un gest de dragoste faţă de bunicii materni, dispăruţi). Şi, mai ales, adolescenta Ana Maria descoperă lumea teatrului, ca formă minimală de libertate (acesta este, de fapt, un eveniment ce se va dovedi providenţial în viaţa autoarei).

La moartea lui Stalin (în martie 1953), liceana Ana Maria era încă o anticomunistă fanatică. Dar patru ani mai târziu se produsese deja "schimbarea la faţă": autoarea noastră devine comunistă cu mintea şi sufletul. "Fiinţa mea a fost cucerită pas cu pas, milimetru cu milimetru [...]. Seducţia politică s-a desfăşurat fără ca eu să fac ceva pentru a o provoca sau pentru a-i opune rezistenţă". Cum a fost posibil? Totalitarismul roşu a devenit dezirabil, pentru tânăra femeie, pe două căi: i) filmele sovietice (atât cele de propagandă, cu partizani etc., dar şi cele gen Crucişătorul Potiomkin al lui Eisenstein) sau romanele gen Aşa s-a călit oţelul al lui Nikolai Ostrovski şi, atenţie, întâlnirea cu un profesor de filosofie greoi şi fără farmec fizic, vorbind o limbă română aproximativă, dar inteligent foc şi citit - pe nume Ion Ianoşi. Profesor cu care tânăra intră în jocul polemicilor - iar, pentru a-şi alimenta spiritul polemic, ea îi citeşte pe Hegel, pe Marx, pe Lenin etc.

În 1958, Ana Maria Narti era o tânăra comunistă din Republica Populară Română care (graţie întâlnirii unui alt profesor, pe nume Valentin Silvestru şi a unui om de presă de excepţie, pe nume George Ivaşcu) ajunge ziaristă specializată în teatru şi film la revista Contemporanul. Aşa cum părinţii săi fuseseră entuziaşti şi încrezători la finele anilor '30, acum este ea optimistă şi încrezătoare la finele anilor '50 (din care motiv relaţiile cu părinţii nu excelează, cum se poate bănui). Deceniul 1958-1968 au fost "anii de bucurie ziaristică", spune autoarea, retrospectiv, cu o oarecare nostalgie subînţeleasă, "ani întregi fără ca eu să mă simt plictisită o singură dată". Care să fie explicaţia? Vârsta tânără? Propaganda regimului? Conştientizarea faptului că societatea are un scop, de la care nu te poţi sustrage? Relativul (şi înşelătorul, în opinia mea) liberalism-comunist al lui Gheorghiu-Dej, prelungit şi în primii ani ai lui Nicolae Ceauşescu? De reţinut rememorările autoarei despre redacţia din epocă a importantei reviste care era Contemporanul, despre echipa de acolo (în frunte cu asul "compromisurilor pozitive" G. Ivaşcu şi legendarul Roger Câmpeanu), despre atmosfera Casei Scânteii, despre Direcţia de Presă, despre raportul lui Hruşciov la Congresul P.C.U.S. din 1956, despre ecourile din China lui Mao, despre regizorul sovietic Mihail Romm, despre cuvintele magice numite "bun de tipar", despre suferinţele fraţilor ei în armata populară, despre "viziunea comunistă" care-i impregna toate textele (şi pe care astăzi o recunoaşte deschis), despre revista Teatrul (unde primeşte, în cele din urmă, angajare definitivă). Pe scurt, un excelent portret al acelor ani '60, atât de promiţători în România.

Dar parte din magia comunistă se epuizează treptat, ca un combustibil lăuntric; apar probleme de tot felul, mai ales corvoada autocriticii (în scris!) după câte un articol ceva mai curajos. "Aceasta era poate cea mai distructivă iluzie tipic comunistă: iluzia că toate crimele grave [...] erau greşeli trecătoare, pe care le vom corecta, convingerea că, de fapt, comunismul pe care-l trăiam [...] nu era cel adevărat şi că vom apuca vremea în care să ne putem bucura de veritabilele roade ale revoluţiei". Desigur, la vârsta tânără poţi crede în asemenea iluzii - cu o precizare: ele nu aparţin numai comuniştilor; probabil că şi tinerii legionari erau îndreptăţiţi a crede că şi crimele lor sunt doar "greşeli trecătoare", în numele unui viitor naţional luminos. Văd aici încă o dovadă a inevitabilei înrudiri dintre extremele politice.

Ana Maria Narti se întâlneşte simbolic, într-un punct al biografiei sale, cu foarte mulţi comunişti occidentali din generaţia sa (sau mai vârstnici): anume în faptul că despărţirea de comunism se petrece atunci când şenilele tancurilor sovietice ajung în centrul Pragăi, pentru distrugerea în faşă a "comunismului cu faţă umană" căutat de Dubcek de-a lungul "primăverii" lui 1968. Spune autoarea: [atunci] "Am pierdut toate punctele de sprijin. Dezamăgirea e absolută, confuzia atotcuprinzătoare, sentimentul rătăcirii fără graniţă. Şi mai puternică e ruşinea".

Dezamăgirea este dureroasă, ca trezirea dintr-un vis frumos. Şi, pentru ca toate acestea să aibă un final sugestiv, e de reţinut că una dintre ultimele cronici pe care autoarea le mai scrie în ţară avea să fie una la filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie. I se cere ca, din articolul său, să înlocuiască, de câte ori apare, cuvântul "realitate". Îl înlocuieşte cu "existenţă", textul trece de cenzură şi vede tiparul. Regimul nu dorea să-şi recunoască "realitatea" într-un film socotit a fi dubios.

La începutul anului 1970, Ana Maria Narti ajunge în gara din Stockholm (printr-un complex de împrejurări), cu un bilet de întoarcere în buzunar pe care era convinsă că-l va folosi. N-o va mai face, tot printr-un complex de împrejurări. Dar de culoarea roşie (şi de metehnele ei simbolice) autoarea nu va scăpa nici aici: erau "anii roşii" ai Suediei, unde socialismul de tip occidental era în floare, ziarele vorbeau despre "lupta de clasă", iar tinerii locului cântau mândri Internaţionala ca semn al eliberării lor intelectuale!

Într-un fel, cartea de aici începe. Pentru că aici, sub cerul scandinav, peste ani, pe un colţ de pian va ajunge o fotografie înrămată - cea a bunicilor materni -, iar un adolescent venit în vizită va face, cum spuneam mai sus, o anume remarcă.

Iar totalitarismele nu au dispărut odată cu legionarii ori cu comuniştii din România. În Europa, în America, în Asia şi aproape peste tot în lume încă se omoară cu sânge rece, în numele unor credinţe (mai puţin ideologice, mai mult religioase). Timpul păcii mondiale e departe, sfârşitul democrat-liberal al Istoriei (avansat în 1989 de F. Fukuyama) încă nu a venit. "Cât de lungă este procesiunea de sinucigaşi politici care a pornit în trecut şi-şi continuă marşul astăzi?" - se întreabă autoarea, iar un răspuns liniştitor, la aşa ceva, nu există deocamdată.

O carte sinceră până la autoflagelare, o carte vorbind despre fantasme politice şi despre nevoia de fantazare a omului obişnuit, despre speranţă şi deziluzie; o carte scrisă între patru puncte cardinale incluse în matricea sufletului - între Occident şi Orient, între Nord şi Sud. Şi, mai ales, o carte venită de departe (şi de azi) despre o anume Românie de altădată care, în acelaşi timp, ne este aproape dar care devine, pe zi ce trece, pentru românii de astăzi, tot mai mult o ţară străină.

(Adrian Cioroianu)



Greu de categorisit aceste pagini - confesiune? memorialistică? eseu politic? Le-am citit ca pe o autoexplorare, ca pe un soi de bildungsroman în propria versiune a protagonistului, în încercarea de a se afla pe sine prin experienţe spirituale, considerate definitorii. Persoana care-şi asumă în toată subiectivitatea acest accidentat parcurs lăuntric (cufundare în abis? urcuş?) este Ana Maria, prietena mea.

Cine este, însă, Ana Maria, văzută, "obiectiv", din afară?

Apelez la o metaforă din zona formaţiei ei iniţiale: ar fi nevoie de o multitudine de camere de filmare, aşezate de-a lungul conjuncţiilor şi disjuncţiilor traiectoriei ei, care să prindă imagini (complementare, contradictorii), montându-i apoi, caleidoscopic, filmul portretului de personalitate. În ce mă priveşte, deţin doar un "scurtmetraj", la rândul său subiectiv. Dar, întrucât se referă la acei ani '60, când îşi aminteşte a fi fost fericită, şi în care, cu adevărat, s-a format ca profesionist excepţional în critica de teatru, am să evoc un episod pe deasupra căruia ea trece în zbor, într-o singură frază.

...eram tinere când ne-am întâlnit - aproape simultan sosite în redacţia revistei Teatrul - şi m-a atras imediat prin felul ei de a fi direct, prin francheţe. Poate că ne-a apropiat şi faptul că ne simţeam/eram un pic outsider-i (orice grup constituit tinde să fie circumspect faţă de "intruşi", cu atât mai mult în acele vremuri de suspiciune generalizată). Dar asta n-a durat, era treabă de făcut, fiecare avea cale liberă să se afirme prin pagina scrisă. Curând, simpatia noastră reciprocă, spontană a găsit prilejul să se transforme în solidaritate de breaslă: într-o deplasare de-o seară, la Ploieşti, într-un desant de jurnalişti invitaţi la o premieră, am trăit împreună starea de miracol prin care un spectacol te poate "lua pe sus". Ni se înfăţişa o comedie populară în cel mai bun sens al cuvântului, stenică, exuberantă, fluidă, colorată, inventivă. Regizorul Valeriu Moisescu orchestrase întregul în jurul magneticului Toma Caragiu, aflat în pragul fulminantei cariere ce avea să-l înscrie definitiv în galeria de "monştri sacri" ai Teatrului "Bulandra". A doua zi, ne-am pomenit în situaţia de a da o mică bătălie: ce putea fi atât de extraordinar într-un modest teatru de provincie? Oare nu eram cam naive, cam... amatoare? Codul nescris al practicii gazetăreşti în vigoare cerea rezervă, o anume ambiguitate - adică, dacă e cazul, "loc de'ntors". Nu ne-am lăsat: criticul, susţineam noi, nu e o fiinţă atonă, el are dreptul să admire, să fie entuziast, ori, dimpotrivă, să deteste, să spulbere, dacă e indignat.

Acest moment, în sine banal, are pentru mine valoare emblematică: da, scrisul Anei Maria avea să fie, atunci şi întotdeauna, expresia unei atitudini. Mai şi greşea uneori, evident - recunoştea şi ea, câteodată punea cam multă patimă. Nu se temea să meargă împotriva curentului, nu din nonconformism juvenil, ci din convingere, chiar dacă stârnea adversitatea unor persoane influente şi risca unele "costuri". Cred că era deja vaccinată împotriva fricii, fiindcă în Institut, tripleta studenţilor teatrologi-filmologi căreia îi aparţinuse fusese reprimată cu extremă asprime, pentru "erezie ideologică" (!), iar consecinţele fuseseră severe şi îndelungate.

Totuşi, se părea (iluzie?!) că acele timpuri aveau să apună. Teatrul renăştea, îşi depăşea aria prescrisă, între propaganda didacticistă şi divertismentul mai mult sau mai puţin elevat, capta interesul intelighenţiei, se voia un fenomen de societate. O "primăvară bucureşteană"? Apăreau montări-far - la "Bulandra", la "Mic", la "Comedie". Anumite îndrăzneli artistice iscau oarece furtuni; Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu a fost un tunet care a bubuit până sus, în Olimpul înaltelor autorităţi de partid şi de stat.

Probabil că azi e dificil de înţeles cât de important era acest reviriment pentru viaţa (unui strat al) trăirilor în România Socialistă: se deschidea o breşă într-un zid de fum, în miezul cenuşiului exploda, ca o speranţă, puterea revigorantă a artei. În acest context, revista Teatrul se schimba şi ea. Fast concurs de împrejurări pentru cineva atât de dotat precum se arăta Ana Maria: fiindcă îşi studia tema până în pânzele albe şi avea ambiţia de a face lucrurile bine, temeinic; ea ne punea ştacheta tot mai sus. Scria limpede, fără eschive diplomatice, fără artificii stilistice şi, chiar dacă unora nu le plăcea (francheţea, deh!), nimeni nu-i putea contesta simţul valorii, discernământul, capacitatea de analiză aplicată, independenţa intelectuală. Colabora, concomitent, la principala revistă de cultură a ţării, Contemporanul, se integrase în laboratorul de creaţie al lui Liviu Ciulei, tineri artişti, unii încă studenţi, o căutau la redacţie ca să-şi discute cu ea proiectele în gestaţie. Aşa a început o relaţie intelectuală devenită în timp esenţială, cu steaua în ascensiune Andrei Şerban...

Bineînţeles că nu fiecare zi e o sărbătoare - te mai împiedici, ceva nu îţi iese cum ai dorit, primeşti o veste rea, o carte "clandestină" îţi întoarce sufletul pe dos, îţi accepţi cu greu vulnerabilităţile secrete, uneori realitatea dură sparge pojghiţa subţire ce te protejează, cum ar spune Marin Sorescu, "există nervi". Totuşi, eşti tânăr, ai parte de o muncă pasionantă şi de prieteni nemaipomeniţi (e o vreme, depăşită, vai!, a cultului prieteniei), astfel că, într-un anume sens, eşti printre privilegiaţii unui intermezzo privilegiat. Ne răsfăţam cu un "joc de roluri": Ana Maria pleda pentru estetica teatrală rafinată de la "Bulandra" (Ciulei, Pintilie), eu, în contradictoriu, pentru concepţia epurată, conturând supratema, de la "Mic" (Penciulescu) - pe urmă ne duceam să ne bucurăm deopotrivă de dantelăria graţioasă din Leonce şi Lena, de tensiunea dintre grotesc şi tragic din Tango, ori de perfecţiunea orlogeriei marca Esrig...

Scurt intermezzo, într-adevăr: peste acest vis de primăvară, nu doar teatrală, avea să urmeze căderea de ghilotină asupra Revizorului, în viziunea explozivă a lui Lucian Pintilie. Ana Maria n-a apucat-o, ce-i drept, însă pesemne că a presimţit-o.

O buclă a destinului s-a închis când a decis, brusc, să treacă hotarul interzis, exilându-se. Azil politic. Chiar dacă n-a luat-o la goană peste gheaţa Nistrului, printre gloanţe, asemenea mamei ei, poate că n-a fost nevoie de mai puţin curaj ca, jumătate de secol mai târziu, să se refugieze, la rândul ei, din faţa aceleiaşi stafii bântuind prin Europa; un alt fel de curaj, un alt fel de risc, ca să te smulgi dintre ai tăi, să renunţi la un statut socio-profesional confortabil şi să începi o cu totul altfel de a doua viaţă, într-o ţară de departe, ştiindu-ţi întoarcerea blocată de condamnarea penală rezervată fugarilor. Să înveţi de la zero o limbă (dificilă: suedeza!), să scrii şi să publici în această limbă, să munceşti în posturi modeste, ca simplu imigrant, şi, în cele din urmă, să ieşi din crisalidă într-o întruchipare nouă, de activist social şi om politic european. Care are o idee de susţinut.

Curaj. Putere. Şi încă ceva, îndeobşte ocultat - o sensibilitate acută care te poate face să suferi câineşte atunci când, nedrept, ea loveşte în tine ori în altcineva. Şi să cauţi o cale, o rezolvare...

De unde-i vin Anei Maria aceste fundamentale date de caracter? Am propria mea explicaţie: din casa părintească.

Vibranta descriere a copilăriei într-o prosperă familie ţine de un trecut îndepărtat, într-o lume demult dispărută. Când i-am cunoscut, părinţii Anei Maria erau aproape bătrâni, şi mai degrabă săraci. Necazurile care se prăvăliseră asupra lor, istorice şi personale, ar fi alcătuit o saga de succes pentru un aspirant la Premiul Nobel pentru literatură. Sau la Oscar. Paradoxal, nimic nu-i copleşise. Chiar şi după ce doi dintre copii aveau să plece - Ana Maria în Suedia, Mihai, operator de film, la Paris (o carieră strălucită, prea devreme încheiată), mai aveau destulă forţă psihică să i se consacre lui Virgil, ajutându-l să lupte cu boala şi să suporte oamenii (intruziunea oricărui străin îl irita, şi am fost mândră că mi-a acceptat prezenţa). Tatăl - acelaşi domn auster şi riguros, precum o pretinde genealogia aromână; mama - personificare a înţelepciunii, empatiei şi toleranţei, gata să sară oricui în ajutor. Intrai în casa lor ca într-o oază de bună-cuviinţă şi demnitate - cum s-ar fi putut înstrăina de ei o fată educată în contopirea dintre principiul moral şi crezul iubirii? După ce tatăl ei s-a stins, chinuit, ea a izbutit, deloc uşor, să plătească singura datorie ce nu se prescrie niciodată: şi-a salvat mama şi fratele, ducându-i cu ea în patria de adopţie (oare mai există un al doilea stat pe acest pământ care-şi acordă sprijinul şi celui ce nu mai poate da nimic în schimb?). şi, înainte de a fi prea târziu şi de a-i veghea sfârşitul, i-a dăruit mamei împlinirea unicei ei dorinţe: un pelerinaj în Ţara Sfântă. Şi a preluat de la ea mesajul continuităţii: şi-a construit o familie. Primul ei copil a fost botezat la Bucureşti, în casa iubitei verişoare Sonia... Astăzi are doi nepoţi. Ana Maria şi soţul ei trăiesc în Franţa, fiul cu familia, în Canada, fiica, la rândul ei proaspătă mămică, în Suedia. Vraja rea s-a rupt. Niciunul dintre ei nu e un exilat, fiecare-şi are viaţa lui, iar coeziunea ce-i leagă e indestructibilă.

Sper ca Ana Maria să nu considere rândurile de mai sus drept o indiscreţie - am dorit doar să fiu în continuare alături de ea, şi altfel decât prin mesaje scrise ori telefonice, şi în ciuda datului că drumurile ni s-au despărţit şi ne vedem rar.

Şi din alt motiv: ca să pun o tuşă de concret pe desenul ei, de la un punct încolo, oleacă prea "nonfigurativ".

Înţeleg, vine pentru fiecare o vreme a examenului de conştiinţă, şi fiecare ajunge la propriul orizont-ţintă. Prin ocheanul întors, privirea ierarhizează altfel; unele trăiri se estompează, altele se ridică la suprafaţă, ceva care avea cândva o importanţă maximă (sau nu?) stă acum, modest, la temelia invizibilă a construcţiei. Pe Ana Maria o preocupă azi descoperirea şi consumarea unor pasiuni politice succesive, între exaltări adolescentine şi dureroase revelaţii şi clarificări, găsirea antidotului-panaceu pentru aburii oricărei beţii ideologice. E un demers sănătos; el se echilibrează prin integrarea faptului viu al fiecărei zile trăite, a gândului-acţiune, a opţiunii consacrate unui scop.

A orizontului-ţintă spre care retrospectiva a condus-o: soluţia nonviolenţei, prevenirea şi combaterea politică a focarelor agresiunii, oriunde s-ar contura acestea, un umanism pentru o lume mai bună. Fie ca secolul în care am intrat să-şi însuşească această filosofie...

(Ileana Popovici)