Un punct fix în mişcare

Citiţi un fragment din această carte.

În domeniul pedagogiei teatrale, Jacques Lecoq este un maestru în sensul propriu al termenului. Pedagog fiind, dintr-o perspectivă afirmată asupra lumii şi a mişcărilor ei, asupra teatrului în tot ce are el mai universal, Jacques Lecoq constituie un "punct fix", pornind de la care numeroşi elevi au putut să se situeze, să se descopere, să se "înalţe" de vreo patruzeci de ani încoace, respectând diferenţele fiecăruia potrivit culturii, poveştii, imaginarului, mijloacelor şi talentului lor.

De la Philippe Avron la Ariane Mnouchkine, de la Luc Bondy la Steven Berkoff, de la Yasmina Reza la Michel Azama şi Alain Gautré, de la William Kentridge la Geoffrey Rush sau la Cristophe Marthaler, de la Footsbarn Travelling Theatre la Théâtre de la Jacquerie, de la cei de la Mummenschantz la Nada Théâtre sau la Théâtre de la Complicité... - lista exhaustivă, pe cât de imposibil de stabilit, ar fi surprinzătoare -, diversitatea formelor şi a aventurilor teatrale bazate pe metoda sa de predare stă mărturie pentru dimensiunea creativă a pedagogiei sale, aflată la mare distanţă de modelele şi tehnicile sclerozate.

Jacques Lecoq ocupă, totuşi, un loc paradoxal. Actori, autori, regizori, scenografi, dar şi arhitecţi, educatori, psihologi, scriitori, clerici chiar... numeroşi sunt cei care fac referinţă la activitatea sa, fie că au fost în mod direct elevi ai Şcolii sale sau, în mod indirect, elevi ai elevilor săi. Ba, mai mult, alţii se inspiră din ea fără a şti măcar de unde provin propunerile respective. Formator celebru în întreaga lume, el este relativ necunoscut sau puţin cunoscut în propria ţară. Cine-i cunoaşte pedagogia? Cine cunoaşte rădăcinile pedagogiei sale? Evoluţiile sale? Principiile sale? Îndoielile şi căutările sale? Cine cunoaşte traiectoria acestui om şi reflecţiile sale în ceea ce priveşte pedagogia teatrală? Cine ştie cu adevărat ce se întâmplă de patruzeci de ani încoace, în fiecare zi a săptămânii, când elevii, cu zecile, se pun pe treabă la Şcoală pentru a descoperi legile mişcării, ale spaţiului, ale jocului, ale formei? Această necunoaştere se naşte, probabil, din dificultatea transmiterii, prin cuvinte, a experienţei vii a unei pedagogii teatrale. Doar corpul, angajat în activitate, poate simţi cu adevărat justeţea unei mişcări, precizia unui gest, evidenţa unui spaţiu. Doar actorul în joc poate percepe deriva, ezitarea, eroarea pe care i le transmite ochiul pedagogului avizat. Doar grupul de elevi implicat totalmente în aventură este în stare să "înţeleagă" în întregime, sau în parte, un anumit demers. Fiindcă teatrul şi jocurile corpului care ţin de el sunt o chestiune de experienţă trăită, de transmitere orală şi de durată, toate indispensabile iniţierii. A fixa, prin scris, o gândire pedagogică fondată pe practica directă a privirii şi a împărtăşirii înseamnă a risca să-i reduci sensul însuşi, a o face să-şi piardă dinamica. Şi totuşi!

Aceste pagini invită cititorul tocmai la o călătorie calmă şi hotărâtă în inima celor doi ani ai Şcolii. Lună după lună, pe parcursul a numeroase interviuri, această carte a luat formă, s-a esenţializat în jurul principiilor care structurează o pedagogie a teatrului elaborată pe parcursul experienţelor. Jacques Lecoq ne ghidează pas cu pas, cu vocabularul său plastic şi precis, până la graniţele propriei sale căutări: cea a izvoarelor gata a fi împărtăşite în orice creaţie. Cu răbdare şi generozitate, acesta explică, punctează la cotitura drumului eventualele obstacole, derivele, impasurile... Stă la pândă, fascinat de anumite enigme ale raportului dintre om şi cosmos, graţie cărora ia naştere jocul teatral.

În fiecare clipă ies la iveală, de sub pofta cvasi-ştiinţifică de a observa viaţa şi mişcările ei, privirea poetului, bucuria unei evidenţe regăsite, plăcerea de a formula o lege care face ca totul să fie mai clar şi mai simplu. Cu toate acestea, de câte ori nu l-am surprins noi oare punctând o afirmaţie sau o părere preconcepută, cu un surâs, apoi cu o tăcere pe care numai un "nu?" interogativ o făcea să vibreze... Ca şi cum orice certitudine trebuia, fără încetare, să se aureoleze cu o zonă de instabilitate, cu o mişcare a gândirii! Punctul fix este şi el în mişcare! Călătoria întreprinsă, deloc lipsită de umor şi de pudoare, ne conduce spre cele mai înalte reliefuri ale teatrului şi spre orizonturi împinse mereu mai departe: la o înţelepciune a Corpului poetic.

Fie ca aceste pagini să fie asemenea unor aluviuni fertile pentru un teatru ce va să vină.



Jean-Gabriel Carosso, fost elev al lui Jacques Lecoq, coordoneaza, la Paris, l'Association nationale de recherche et d'action théâtrale (ANRAT, Asociaţia naţională de cercetare şi acţiune teatrală).

Jean-Claude Lallias este professor de literatură la L'Institut universitaire de formation des maîtres de Créteil (Institutul universitar de formare a învăţătorilor din Créteil).