Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Tatos (Tatos 1 + Tatos 2)


Lucian Pintilie, pe marginea unei cărţi de Alexandru Tatos

28.04.2010
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexandru Tatos
Pagini de jurnal
Editura Nemira, 2009


ediţie alcătuită de Liana Tatos


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Tatos (Tatos 1 + Tatos 2)
Slăbiciunea mea pentru Sandu Tatos - de care mi-am dat seama cât de profund eram legat abia în clipa dispariţiei sale - avea rădăcini numeroase şi care ne priveau strict pe noi doi. Voi evoca acum câteva dintre ele.

Începuse târziu, cu câţiva ani buni furaţi de securitate care renunţa cu greu la plăcerea de-a manipula dosare şi de-a întârzia destine.

Îi plăceau şi lui ca şi mie atât teatrul, cât şi filmul şi nu înţelegeam de ce nu se poate face amor în trei.

Sandu era singurul regizor profesionist de teatru care aspira cu patimă şi spre universul filmului. Ciulei abandonase dubla existenţă - ceilalţi care, din când în când, o abordau o practicau cu frivolitate, mai mult amuzaţi de scrierea diferită şi neînţeleasă, fie a teatrului, fie a filmului, fără nici o pasiune pentru a descifra hermeneutica lor diferită.

Îmi amintesc cu emoţie de spectacolele lui Tatos de acum 30 de ani şi o felicit pe Liana Tatos de-a fi integrat în această amplă evocare a lumii sale filmice cel puţin un spectacol emblematic de teatru Nebunia lui Pantalone, amintire şi miraculoasă adunare de comedia dell'arte, cuprinzându-i pe: Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuţ, Ileana Cernat, Florian Pittiş, Jean-Lorin Florescu, Dan Tufaru, Nicolae Wolcz - în forma cea mai bună a corpului şi spiritului lor.

Mă interesa apoi să descifrez, să înţeleg tehnica supravieţuirii lui Tatos în film, care era atât de deosebită faţă de cea a lui Daneliuc, de exemplu. Eu nu reuşisem şi am fost 20 de ani interzis în România. Marile teatre şi opere, şi festivaluri ale lumii îmi deschideau larg porţile, dar eu visam la şobolanii din Buftea.

Pentru unele din filmele lui Tatos, explicaţia salvgardării lor era destul de simplă. Ele erau acceptate ca bizarerii stilistice şi inocentate de comisarii politici care făceau pe proştii.

Întunecare de exemplu era un film care se salva prin scriere onirică, iarSecretul armei... secrete, prin convenţia comună (artist + producător-delegat) de-a nu recurge la lectura dublă.

Dar celelalte filme cum le-a salvat Tatos de politruci? Cum a rezistat Tatos în faţa misticii eroului pozitiv?

În primul rând, el a reglementat situaţia eroilor pozitivi prelungindu-le contractele. Aţi observat cât de mulţi eroi pozitivi sunt în filmele lui Tatos? Eroii pozitivi sunt o mafie pe care, dacă vrei să faci multe filme în viaţă, nu trebuie s-o provoci. (Peste 200 de eroi pozitivi - copiii lui John Ford - circulă prin cinematecile lumii cu mâna pe pistol).

În al doilea rând, cioplindu-le altfel soarta, făcându-i puţin nefericiţi, ceea ce mărea seducţia şi empatia lor.

În al treilea rând, tuturor eroilor pozitivi Tatos le-a adăugat un sâmbure de nebunie, un strop de schizofrenie care ne-a solidarizat cu ei. Nicio clipă nu i-a temperat sau banalizat - din prudenţă -, ci în mod contrar aşteptărilor i-a injectat cu un fel de romantism agresiv de alură profetică.

Inventarea, născocirea acestor nebuni imaculaţi, obsedaţi de puritate morală, impregnaţi de romantism, provenind din străfundurile filmului clasic sovietic şi american, primul strat al memoriei noastre filmice (Pudovkin şi John Ford în acelaşi timp) - sunt un secret al inspiraţiei şi abilităţii lui Tatos.

Ca să rămână şi să se răspândească mai trebuia să existe şi performanţa excepţională a actorului.

Citez drept cap de serie al acestor nebuni care au propulsat filmele lui Tatos pe Mircea Diaconu în Mere roşii, primul film al lui Tatos şi pe Oana Pellea, protagonista ultimului film al lui Tatos, Cine are dreptate. Cele două coperţi ale creaţiei lui Tatos sunt ocupate de doi eroi pozitivi.

Eroul pozitiv a fost calul troian al lui Tatos - introdus în interiorul discursului oficial.

Uneori (de fapt, o singură dată), Tatos a rămas cu eroul pozitiv atârnându-i în braţe (Anda Onessa) şi nu ştia ce să facă cu el (ea).
- Ce-i cu filmul ăsta? m-a întrebat Tatos. E sau nu e o capodoperă?
- Defectul lui - aşa se pare că i-am răspuns - e că ambiţionează să fie o capodoperă, fără să fie.

Nu ţin minte. Am uitat. Bineînţeles că aşa e cum spune Sandu, dacă a spus-o, mai mult, a scris-o, chiar.

Ce ştiu foarte bine e că i-am vorbit de această obsesie provincială a capodoperei pe care o au românii. I-am descris-o cum se manifestă ea la mine şi am râs de ea împreună.

Într-un singur film nu există eroi pozitivi, ci oameni banali, fără niciun interes, personagii cehoviene, şi acesta e capodopera, adevărata CAPODOPERĂ a lui Alexandru Tatos, SECVENŢE, unul dintre cele mai bune două-trei filme din istoria filmului românesc.

"Încep prin a spune că din punctul de vedere al unui individ, în timp ce un lucru poate părea pentru moment a fi chiar ce se întâmplă, de fapt ceea ce are loc într-adevăr este în mod evident o glumă sau un vis, sau o greşeală, sau o iluzie, sau o reprezentaţie teatrală şi aşa mai departe." (Erving Goffman)

M-a înduioşat, mărturisesc, cât de tare se potrivea citatul din Goffman, ales de Alex. Leo Şerban, pentru De ce trag clopotele, Mitică? - filmului lui Tatos: Secvenţe.

Ce povestea filmul lui Tatos? Pe Tatos (era Tatos sau o parodie?) care pleacă într-o dimineaţă geroasă, la vânat de adevăr, împreună cu echipa sa de filmare, punându-şi ca emblemă, pe genericul filmului un citat din Eminescu, drept principiu moral al filmului:
Adevărul e stăpânul nostru
Nu noi stăpânim adevărul
.
Filmul lui Tatos (filmul din film se înţelege) şi care se numeşte cu perfidie băşcălioasă Fericirea povesteşte o poveste de dragoste cretină, petrecută în timpul ilegalităţii, dar care demarează în zilele noastre, sub ochii noştri, într-o cabină telefonică, unde unui tânăr, proaspăt ieşit din spital, i se refuză de către prieteni să-şi împărtăşească singurătatea şi nefericirea cu ei. În jurul lui cei care fac coadă la telefon lăcrimează. Tânărul e fericit că a jucat foarte bine scena. A, care vasăzică era vorba de film în film, ne lămurim noi!

E vorba de Tatos 1 care vrea să filmeze "ciné-vérité " - o poveste de dragoste în timpul ilegalităţii - aşa cum a filmat Pintilie în Duminică la ora 6?

Sau e vorba de Tatos 2 care demarează privind ironic spre o poveste răsuflată, pândind adormit - aşa cum îi plăcea lui să pară uneori - spre cea care se ascunde în imediata apropiere?

Sau de fapt este vorba ca în Astă seară se improvizează de-o poveste dublă - una creată de fantezia autorului şi alta de accidentele haioase şi neprevăzute ale vieţii? O tipic situaţie pirandelliană în care nu se duce autorul la poveste, ci vine povestea - autoritar şi insolent - la autor. Iar Tatos este un fel de Hinkfus, care le povesteşte şi orchestrează pe amândouă.

Pe scurt, cele două scene, care sunt coloana vertebrală a filmului Secvenţe (pedepsirea sălbatică a nevestei adultere şi întâlnirea dintre pensionarul torţionar şi pensionarul victimă), sunt accidente, detalii, glume, fantezii, dublul realului (vezi citatul din Goffman) - adică esenţialul.

Ele pun baza unui cu totul altfel de cinematograf, care nu va fi urmărit şi dezvoltat de nimeni (nici măcar de Tatos) şi reluat un sfert de veac mai târziu de ceea ce destul de exact va fi noul val românesc (în special Corneliu Porumboiu).

Tatos (Tatos 1 + Tatos 2) propunea ordinea primelor cărămizi ale unui altfel de real.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • De la Goffman la Tatos si retur
    Miruna Runcan, 28.04.2010, 18:17

    Ma intreb uneori daca exista cineva in tara mea de poeti care sa scrie mai bine decit Lucian Pintilie. Et pour cause!
    Citatul multiplicat din Goffman - via ALS prin prefata lui Pintilie - este, de fapt, definitia "fabricatului" (identica in dramaturgia cotidianului si in teatralitatea teatrului insusi) Fabricatul e, in teatru, esenta semnificativa a unui cadraj fictional intentionat. Semnificatia ultima din spatele accidentului. Iar aici se potriveste extraordinar. Exemplu (citatie din memorie):

    Coridor la Buftea. Dintr-un studio iese Lucian Pintilie, care se intersecteaza cu echipa din Secvente, traversind coridorul. Printre saluturi, in treacat, Lucian Pintilie il intreaba pe regizorul secund (Petre Petrescu)
    "Ce mai faci, ma, Petrica?"
    "Ce sa fac, un film cu Fellini asta...", raspunde secundul.

    Da, SECVENTE e un film care NE TREBUIE (si atunci ne trebuia, si acum). Cu urgenta, fara sa-i schimbi o virgula.

Spacer Spacer