Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Pagini de jurnal


Alexandru Tatos, cu un cuvânt înainte de Stere Gulea

28.04.2010
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexandru Tatos
Pagini de jurnal
Editura Nemira, 2009


ediţie alcătuită de Liana Tatos


Citiţi postfaţa din acestei cărţi.

*****

Cuvânt înainte
Alexandru Tatos a făcut parte din acea categorie, destul de restrânsă la noi, a spiritelor care încearcă să sustragă, pe cât posibil, viaţa de sub zodia întâmplării. Categorie conştientă de limitele în timp, dar şi în înzestrări ale fiinţei umane şi care încearcă să pună în valoare la maximum tot ceea ce este pozitiv în om sau să valorizeze prin influenţare sau atingere viaţa din jur. Fără să fi fost un ambiţios pe plan social, fiind, mai degrabă, un spirit nepractic, Alexandru Tatos apare ca un om extrem de tenace în a-şi clădi o operă, pe cât posibil unitară. Aşa cum reiese din paginile jurnalului, singura lui preocupare cu adevărat majoră a fost legată de cultură, de artă. Ciudat este că, deşi a fost o fire predispusă la hiperanaliză, nu a fost o fire complicată, contradictorie, ci un om conştient de consecinţele incalculabile pe care le poate avea pentru cei din jur fiecare gest sau iniţiativă a individului. Poate că Alexandru Tatos nu a avut acea caracteristică obligatorie, dar negativă a marilor talente, care subordonează universul în funcţie de compatibilitatea cu datele persoanei lor. Personalitatea lui Alexandru Tatos pare să se fi definit dintr-o perpetuă autoanaliză, analiză şi delimitare faţă de tot ce nu ţinea de sine, o personalitate constituită, paradoxal, pe defensivă, şi nu cum se întâmplă, de obicei, pe agresivitate egoist ofensivă. Fără să fie un mare generos - cred că se temea de teribila lui fragilitate fizică, ştia el ce ştia -, a fost un spirit eminamente creştin, nerâvnind niciodată la ceva ce aparţinea sau era hărăzit altcuiva; dimpotrivă, a preferat să lase. Se poate câştiga şi din renunţări, ba chiar se pare că aici este adevăratul câştig. Alexandru Tatos a ştiut sau a intuit asta. N-a fost un ascet, dar nici n-a deposedat. Modest, dar conştient de "modestia" lui, căci, în fond, a fost una dintre structurile extrem de lucide într-o lume care, pe zi ce trecea, devenea tot mai dezorientată, "trăind" numai prin instinct.

Jurnalul lui Alexandru Tatos nu are un caracter spectaculos - aspect, de altfel, incompatibil cu structura lui, dar are acea spectaculozitate ascunsă şi care decurge din rigoare şi consecvenţă. Fără pretenţia orgolioasă de a lăsa mărturie despre o epocă, notaţiile lui au capacitatea de iradiere, trezind în lector fluxul reconstituirilor. S-ar putea ca în fiinţa noastră intimă să întâlnim o rezistenţă la reînvierea atâtor momente de coşmar ale "Epocii de Aur", dar asta ţine de egoismul fiinţei umane, care preferă să uite decât să analizeze. Din această perspectivă, a analizei, jurnalul lui Alexandru Tatos este, realmente, un document extrem de preţios. În afară de meritul de a fi primul, acest document mai are unul: cuprinderea întregii vieţi de inimaginabil coşmar, pe care a trăit-o fiecare dintre noi. Mai risc să afirm că cineva care habar nu are de hăţişurile în care se desfăşura profesiunea de regizor de film în România comunistă, citind acest jurnal, va fi şocat. Va fi tentat, poate, să bănuiască exagerări sau deformări. Ca om care a "beneficiat" din plin de aceste "condiţii" pot să depun mărturie că Alexandru Tatos n-a făcut altceva decât să observe, să judece şi să noteze. Este o imagine cât se poate de obiectivă a unei "ficţiuni" monstruoase: societatea socialistă în latura ei care s-a numit cinematografia română. Se va pune, presupun, întrebarea: dacă a fost aşa de monstruos, cum de s-au putut face, totuşi, câteva filme româneşti bune? S-a putut datorită unor oameni care, spre "nefericirea" lor, se născuseră artişti - printre ei, şi Alexandru Tatos - şi care, cu preţul unui consum nervos şi fizic epuizant, au reuşit "să salveze" demnitatea, acestei profesii.

Când descoperi, citind acest jurnal, câte strategii trebuia să inventeze un regizor ca să poată reuşi, după luni şi ani de asalturi, să-şi vadă un proiect - de care, de cele mai multe ori, era conştient că şi l-a adaptat la grilele cenzurii ideologiei comuniste - materializându-se, te întrebi: oare a meritat? Nu ştiu dacă a meritat, dar ştiu că fără asta n-ar fi fost decât deplină minciună. Ştim că filmele noastre nu spun adevărul despre ceea ce am trăit, dar cred că este important că suntem conştienţi de "vinovăţia" noastră. Plecând de aici, dacă vrem să clădim cu adevărat, putem pune acea temelie la care Alexandru Tatos a aşezat o piatră foarte preţioasă cu filmele lui şi, deopotrivă, cu aceste însemnări.

(Stere Gulea, 1990)


1973. "Vreau să-mi însemn gânduri. Pentru mine..."


Duminică 20 mai

Azi am deschis acest carnet de însemnări. Mărturisesc, sunt sub influenţa memoriilor lui Ehrenburg (Ilya Ehrenburg: Oameni, ani, viaţă - nota editorului), pe care le citesc. Nici pe departe viaţa mea nu este atât de interesantă, de împănată cu atâţia oameni de valoare şi evenimente cruciale. Poate că de aceea nici nu a fost necesar să consemnez ceva până astăzi...

N-am de gând să ţin un jurnal. Vreau să-mi însemnez gânduri. Pentru mine...
1. Urăsc destui oameni. Ştiu, nu e un sentiment care face cinste. Dar, în acelaşi timp, iubesc destui oameni. Şi, poate, când iubeşti, ai dreptul să şi urăşti.
2. Dictatorii sunt totdeauna dezinformaţi. E rezultatul fricii pe care o sădesc. Cad în propria lor capcană: a terorii.
3. De fapt, mi-e frică - mi-e frică să spun tot ce gândesc. Dacă acest carnet cade în mâna cuiva?
4. La români, stomacul e mai important decât creierul. Chiar şi decât picioarele...

Joi 24 mai

Am ajuns aproape de jumătatea filmărilor cu Augustul în flăcări (Serial de televiziune după scenariul lui Eugen Barbu, la care A. Tatos a lucrat şase episoade - coregie cu Dan Piţa -, începând din 1972 - nota editorului). O muncă dură, cu mulţi nervi, căreia îi rezist încă destul de bine. Mai târziu se va vedea dacă m-a întărit sau, dimpotrivă, mi-a secătuit toate puterile.

Profesional? Cred că am învăţat destul de mult - cel puţin ca experienţă. Mă mişc destul de uşor, n-am probleme cu mizanscenele şi stabilitatea cadrelor. Poate că nu e decât o dexteritate, în orice caz, mi se pare la îndemâna oricui ceea ce fac. Nu-mi dau seama încă de erori - ceea ce e prost. Mă simt, totuşi, foarte departe de artă. Dan Piţa mi-a relatat o istorie nostimă, care i s-a întâmplat Leopoldinei Bălănuţă la Cannes şi care ascunde destul tragism: sintetizează condiţia mizeră a românului în străinătate. Leopoldina stătea pe o bancă într-un parc, aşteptând să fie cazată (cei din ţară nu confirmaseră sosirea micii delegaţii române!). Un cerşetor i-a cerut nişte bani. N-a avut de unde să-i dea, i-a spus că e străină. Cerşetorul s-a oferit atunci să-i dea el câteva centime. Un grup de tineri a asistat la această scenă. Pe aeroportul din Paris, l-a întâlnit pe reprezentantul România Film încărcat de bagaje. Trebuia să fie la Cannes şi să se ocupe de vânzarea filmului în străinătate. N-a fost... La ofertele făcute lui Dan Piţa, pe care acesta i le-a transmis, a răspuns negativ!

încă o dată mi se confirmă că românii trimişi în străinătate nu se înţeleg între ei - parcă ar fi duşmani. Fiecăruia i-e teamă ca celălalt să nu profite mai mult...

Sâmbătă 26 mai

Ieri a fost prima vizionare de material cu noul preşedinte al Televiziunii, Năstase. Pare un tip cu bune intenţii, cu care se poate discuta. Cam simpluţ, dar generos. Să vedem.

Materialul a plăcut. I-a spus lui Dan că e "un îndrăzneţ". Dan n-a pomenit nici un cuvânt despre mine.

Scriitorul Ivasiuc a intrat în timpul vizionării şi s-a aşezat ca la el acasă. A făcut şi câteva observaţii despre prezenţa nemţilor, ca şi cum cineva avea nevoie de ele. Preşedintele şi le-a însuşit.

Geo Saizescu a făcut încă o dată dovada abilităţii sale: apărând, chipurile, interesele Televiziunii, a făcut, de fapt, jocul Buftei - a reuşit să obţină amânarea termenului de terminare a filmului, convingându-l pe preşedinte că trebuie să primeze calitatea. Toată lumea a fost de acord. Exact contrar celor pe care le auzeam până acum ("termen", "productivitate" etc.).

A murit Tufan, şeful de producţie al echipei noastre, un om în plină putere, voinic, cât uşa, care părea că ţine la noi sau, în orice caz, că e de partea noastră. Nu-mi vine să cred!

Revăzând parte din material, aseară mi-am dat seama că în multe cadre de-ale noastre timpul cinematografic este egal cu timpul real în care se consumă acţiunea, ceea ce nu cred că este bine. De pildă: doi oameni se bat, unul îl răpune pe celălalt, îl leagă de picioare, de mâini, îi pune un căluş în gură. Toate astea se văd într-un singur cadru şi lungesc acţiunea inutil. Cred că trebuie să se vadă numai acţiunile esenţiale. N-am descoperit "oul lui Columb", dar trebuie să pun în practică aceste lucruri.

Materialul văzut de mine mi se pare destul de curat - nu văd nici o diferenţă faţă de cel filmat de Dan. Să vedem...

Marţi 29 mai

Ieri am reluat lucrul la romanul Trenurile după foarte multă vreme (de fapt, am mai făcut prin luna martie a.c. câte ceva). Rescriu la maşină paginile deja scrise. Sunt lucruri bune, dar şi destule stângăcii de exprimare. De asemenea, povestesc încă multe fapte inutile sau neinteresante. Fireşte, toate acestea se pot îndrepta. E timpul să termin această carte. Voi încerca să lucrez printre "picături" până termin serialul, pentru ca apoi să-i dau o primă formă.

Joi 31 mai

Revăzând ieri filmul Mantaua după Gogol (care mi s-a părut destul de prost - păcat de subiect), mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă - care, de altfel, n-are nici o legătură cu filmul. Era în primul sau al doilea an după ce am terminat liceul. Tăiam frunze la câini - adică mă pregăteam să intru într-o facultate (am intrat abia după zece ani). Îmbrăcămintea avea pentru mine foarte mare valoare. De altfel, mi-o procuram destul de greu. Tata avusese nu ştiu ce combinaţii cu un cizmar de lângă noi, îi împrumutase nişte bani sau cam aşa ceva, în contul cărora trebuia să-mi facă o pereche de pantofi de antilopă. Tipul se cam eschiva, o vară întreagă m-a purtat la prăvălioara lui. Îmi intrase în cap chestia cu pantofii, nu aveam altă grijă decât să bat drumul până la prăvălie - uneori şi de câteva ori pe zi, pentru că mă amâna de la o oră la alta. La un moment dat, m-a trombonit că-mi face nişte pantofi cum nu mai are nimeni, cu talpa dintr-un material sticlos, prin care să poţi vedea. Eram nerăbdător să-i am. Cu toate prafurile pe care mi le arunca, am fost de-o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. N-a putut scăpa de mine. Într-o zi, a venit el să mă caute: adusese nişte pantofi, probabil o comandă refuzată de alt client. Deşi-mi erau cam mici, i-am luat. M-au chinuit pantofii aceia...

Nu ştiu de ce mi-am amintit de această întâmplare. În general, a fost o perioadă din viaţa mea despre care n-am prea multe de spus: o perioadă de cristalizare, în care n-aveam nici un drum, nici o ţintă. Un pustiu pe care l-am resimţit mai târziu prin golul lăsat.

Luni 4 iunie

Spectacolul trupei italiene din Insieme, de commedia dell'arte - L'amante militaire - spectacol, de altfel, mediocru, fără nici o strălucire, mi-a adus aminte de spectacolul meu cu Nebunia lui Pantalone (montat la TVR în 1971, după un scenariu propriu, distins cu premiul Revistei Teatru pentru regie de televiziune - n.editorului). Astăzi, când mă gândesc, cu toate imperfecţiunile sale - pentru că, rămân convins, puteam să-l fac mult mai bine - a fost un început bun pentru mine: m-a adus în atenţia oamenilor de teatru şi, chiar profesional, eram pe un drum bun. Nu mi-am pierdut capul la cronicile elogioase pe care le-am avut, dar nici n-am ştiut să profit de acel moment favorabil. În afara spectacolului cu amatorii la Râmnicu Vâlcea (în 1972, pune în scenă la Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea piesa Sânziana şi Pepelea - spectacol care a făcut un lung turneu în Republica Federală Germană - n.editorului) n-am mai lucrat nimic în teatru. Am mizat şi am riscat poate prea mult pe Cântecul fantoşei. Apoi am intrat în serial. De un an de zile nu m-am mai gândit deloc la teatru. Asta ar putea să mă coste foarte mult. Lipsa de continuitate, mai ales în preocupare, s-ar putea să devină un obstacol greu de trecut. Prea sunt un fluture care zboară din floare în floare şi vreau să le fac pe toate (teatru, film, TV, literatură). Pentru o anumită experienţă nu strică, dar mai util este să te dedici unei singure probleme.

Mereu mă întreb cât îmi va folosi lucrul la August în flăcări. Fireşte, un câştig este numai acomodarea cu aparatul de filmat şi experienţa vieţii în echipă. E o primă şcoală. Dar, totodată, mi-e frică să nu existe şi nişte mari inconveniente: improvizatul în care se lucrează, superficialitatea rezolvărilor, impuse de însuşi ritmul de lucru şi "şiretul" serialului. În orice caz, mă conving pe zi ce trece că nu aşa se face un film. Suntem foarte departe de artă. Ne minunăm că imaginile mişcă pe ecran, că personajele intră şi ies, iar aparatul se duce după ele. Nu zic, pot să fie şi lucruri bune.

Asta îmi aminteşte de o observaţie a lui Toma Caragiu, care zicea că noi, românii, suntem departe de a şti să facem film; că regizorii noştri se minunează când văd pe ecran că mişcă ceva. E adevărat, despre toate filmele în producţie se spune că au material bun.

Marţi 5 iunie

Nemţii din filmul nostru sunt foarte caraghioşi. Nu ştiu de unde găsesc asistenţii de regie asemenea caricaturi (ieri era un ţăran bătrân, să mori de râs!). Apoi, când îi vezi cum se mişcă şi cum acţionează - ar putea fi o superbă parodie. (Nu mai vorbim că unul dintre ofiţeri este actorul Z. Alşec, evreu). În ce hal a ajuns să fie arătată armata care a chinuit lumea! Cred că asta e pedeapsa cea mai mare pe care ar putea-o căpăta pentru faptele lor: să se vadă în acest film!

Joi 7 iunie

Profit de câteva zile libere la film şi lucrez la Trenurile. Am terminat partea I. E concepută ca o zi din viaţa lui Andrei, în perioada lui de "linişte".

Acum mi se pune problema terminării părţii a II-a (scrisă mai mult de trei sferturi) şi a părţii a III-a, din care nu am decât câteva scene - e problema rezolvării construcţiei, a planului de scene. De abia aici personajele intră în miezul acţiunii şi al rezolvărilor.

Deşi povestea şi zbuciumul sentimental al lui Andrei predomină - e, de fapt, un aşa-zis roman de dragoste -, nu trebuie să mă rezum la atât. Deocamdată povestea de dragoste ocupă prea mult loc.

Mă gândesc şi la un prim titlu: Mă numesc Andrei. Trebuie să mai caut.

Luni 11 iunie

Ieri s-a împlinit un an de la moartea tatei. Ar trebui să notez tot ce s-a întâmplat atunci. Dar poţi uita vreodată asemenea lucruri?

Toate aceste ceremonii religioase - ieri m-am convins încă o dată - sunt, de fapt, o impietate adusă memoriei şi meditaţiei. În fond, un parastas, de pildă, nu-i decât un prilej să te gândeşti pios la cel care ţi-a fost aproape şi a dispărut. Dar tocmai acest lucru eşti împiedicat să-l faci.

Miercuri 13 iunie

Ieri, vizionarea materialului cu E. Barbu (1 Eugen Barbu - scriitor, autor al scenariului serialului TV Un august în flăcări - n.editorului) - prima noastră întâlnire cu el după scandalul de la începutul lui aprilie. Fireşte că nu putea să revină la cele spuse atunci. A mai cârâit câte ceva - că în scenariul lui lucrurile erau mai bune şi că noi le-am simplificat (!) (trebuie să ai o doză de impertinenţă ca să susţii asta). Toate le-a spus cu spume la gură. Va putea deveni periculos, la orice acuzaţie i se aduce scenariului, oricând va fi în stare să ne acuze că noi i l-am stricat. E posibil ca premeditat să găsească această soluţie de salvare. Nu m-ar mira.

La Trenurile concep capitolul în care povestesc conflictul dintre Andrei şi tatăl său. De abia acum am impresia că romanul începe să câştige în densitate problematică, constituind un miez al întregii poveşti. Sper...

Am făcut câteva notaţii pentru Nopţi albe. Şi aici găsesc căi ce pot să adâncească povestea. Trebuie neapărat să surprind o anumită mentalitate, atât de caracteristică situaţiei de la noi.

Azi plec la Copşa Mică (Mediaş).

Joi 14 iunie

Mediaşul are în centru două cofetării (café-baruri) în stradă, cu pergole, care mi-au amintit de cele din străinătate.

Rapidul a scăpat de retrogradare! Am scăpat şi eu de-o grijă.

Colonelul Ceaganica (colonelul Dumitru Ceaganica a fost consultant ştiinţific la serialul August în flăcări - n.editorului) mi-a spus două povestiri, întâmplate în realitate care, oricând, pot fi două bune subiecte.

Prima: Un hoţ recidivist, foarte simpatic - Bella -, cu paisprezece condamnări pentru furturi mărunte - e căsătorit cu o femeie onorabilă, centralistă la telefoane, membră de partid, cu care are o fetiţă. De fiecare dată când e prins (fură câte ceva, vinde ieftin şi se îmbată), anchetatorii nu pot scoate de la el recunoaşterea decât cu ajutorul nevestei. Aceasta e chemată şi-l obligă pe Bella să recunoască ce-a furat, ameninţându-l că-i spune fetiţei cu ce se ocupă. La un moment dat, Bella se hotărăşte să se facă om de treabă, îi promite nevestei că nu va mai fura în viaţa lui şi, într-adevăr, un timp se ţine de cuvânt. Nu mai bea, se duce la serviciu (e zidar), iese cu nevasta şi fetiţa la plimbare, e salutat cu respect de vecini şi cunoştinţe, frecventează cofetăriile în locul crâşmelor, mănâncă îngheţată şi frişcă! (scene care pot fi de un farmec deosebit). Dacă se întâmplă să mai scape într-o bodegă, bea cu măsură, iar dacă foştii săi tovarăşi de "lucru" vor să-i vândă un pont, le face scandal, le spune să-l lase în pace, c-o să-i toarne. Toate până-ntr-o zi... Fiind în concediu cu nevasta şi fetiţa la Ocna Sibiului, la un moment dat nu mai rabdă... O prietenă a nevestei, vecină de casă în staţiune, are un aparat de radio. Într-o duminică, nevasta pleacă împreună cu această femeie într-o excursie. Bella, ştiind că femeia a lăsat casa neîncuiată (sau cheia într-un anumit loc), fură aparatul de radio şi se duce cu el la Sibiu unde-l vinde ieftin unui inginer (într-o staţie de taxiuri, lângă gară). Bea bine şi se reîntoarce. Venind femeia acasă şi descoperind lipsa aparatului de radio, se duce la nevasta lui Bella să se plângă. Aceasta se uită la bărbat-său - să afle dacă el e autorul, ceea ce el o asigură că nu - şi cu mult zel îşi oferă ajutorul femeii, promiţându-i că va prinde hoţul. O duce aproape cu sila la Sibiu (pentru că femeia nu are încredere în poliţie), dar pe stradă, tocmai când îi spunea: "Nu se poate doamnă, îl prindem!", ghinionul îl aduce pe inginer cu aparatul în mână. Femeia se repede la inginer: "Ăsta-i aparatul meu!", iar Bella, încă sub impulsul ofertei sale, îi face acestuia tărăboi, că de ce a furat aparatul. Inginerul se apără, replicând că l-a cumpărat cu o zi înainte, chiar de la el. La care, femeia rămâne mută, şi Bella îi spune: "V-am spus eu c-o să-l prindem pe hoţ?" şi se duce şi se predă singur. Amuzantă e şi relaţia cu anchetatorul (căruia îi povesteşte cazul). Acesta îl serveşte cu ţigări americane. În celulă, Bella face pe nebunul, că e prieten cu anchetatorul şi nu vrea să mănânce până nu i se dau ţigări Kent.

Poate fi o foarte bună povestire...

A doua - petrecută în primii ani după 23 august 1944. În comisariatul poliţiei sunt mereu arestaţi chiar cei din poliţie, pentru complicitate la diverse furturi şi escrocherii. Vine o femeie care se plânge că i-a fost furată poşeta. Arătându-i-se fotografiile unor suspecţi, ea îl indică pe unul dintre ei. Se consideră că face o confuzie, pentru că cel indicat e de mult arestat. Peste câteva zile se repetă cazul cu un alt infractor care era arestat. Fiind prins un hoţ de buzunare de mult arestat, acesta recunoaşte că au "bilet de voie" din arest. Aşa se află că întreg personalul de la penitenciar lucra mână-n mână cu infractorii. Li se dădea acestora drumul pe un timp limitat, iar prada era împărţită. Au fost cu toţii arestaţi.

Completată, acţiunea poate fi un subiect foarte bun pentru serialul TV la care mă gândesc...

Vineri 15 iunie

Mediaş: filmare Copşa Mică, condiţii f. grele.

Seara, alte poveşti ale colonelului Ceaganica: ne-a promis un "serial" zilnic.

Studenţii - Trei studenţi care fură o slănină de la un general, gazda unuia dintre ei. Colonelul, pe vremea aceea comisar (1945), le dă drumul pe răspunderea lui.

Acele de cusut - în 1948, la Fabrica de confecţii se fură dintr-o magazie o cutie cu ace pentru maşina de cusut, care reprezintă o mare valoare, pentru că sunt luate din import şi nu se găsesc altele, ceea ce înseamnă că producţia fabricii trebuie să stagneze. Generalul, superiorul colonelului, propune să ţină o cuvântare muncitorilor, ca să "umble" la conştiinţa lor. În timpul cuvântării, Ceaganica îl descoperă din ochi pe infractor, îl scoate pe şest, fără să observe nimeni şi în maşină obţine printr-o palmă mărturisirea acestuia. Dar, în locul unde le ascunsese, găsesc... fecale. Le luase cineva de la un cămin de muncitori din apropiere. Cu preţul unei recompense de 200 de lei obţine cutia. Totul se termină înainte ca generalul să-şi termine cuvântarea de la fabrică.

Amuzantă, interesantă atmosfera anului, atunci când ţăranii încep să vină la oraş ca să lucreze în industrie.

Mătasea populară - a treia, mai puţin interesantă. Se fură mătasea cu care au fost decoraţi nişte stâlpi la recepţia dată de Ambasada chineză cu prilejul înfiinţării republicii. Autorul furtului: chiar directorul "Decorativei", care avea antecedente penale - furt de mătase în 1930 la Montevideo.

Sâmbătă 16 iunie

Lipsa nivelului de trai duce implicit la o lipsă de civilizaţie - ceea ce reflectă rămânerea în urmă, sub un raport dialectic, a întregii vieţi sociale şi economice.

Luni 18 iunie

Am mai fost la Mediaş acum şase-şapte luni - prin octombrie sau noiembrie anul trecut. Hotelul era, mi se pare, proaspăt dat în folosinţă. Acum, nu mai merg lifturile: nici unul.

Sâmbătă şi duminică am fost la Sibiu unde am jucat tenis cu băieţii de la teatru. Îmi dau seama că nu prea ştiu să joc...

M-am întâlnit în holul hotelului cu Ileana Sandu (actriţă de teatru - n.editorului) care mi-a vorbit despre isprăvile pe care le face bărbat-său - Gigi Astaloş - la Paris. (A luat nu ştiu ce medalie de aur pentru poezie, conduce revista Nouvelles Européenes etc.). Nu mi-a fost dat să văd un impostor mai mare. Pe toată lumea reuşeşte să păcălească. "Biografia" lui trebuie s-o aştern pe hârtie sau, măcar, împrejurările în care l-am cunoscut şi l-am văzut.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer