Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară


Ana Maria Narti

11.05.2010
Teatrul Azi
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana Maria Narti
Fiare, îngeri şi martiri.
Însemnări despre seducţia totalitară
Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" / Revista Teatrul azi (supliment)
prin Editura Cheiron, Bucureşti, 2010


Prefaţă de Adrian Cioroianu, Postfaţă de Ileana Popovici


Citiţi prefaţa şi postfaţa acestei cărţi.

*****

Fotografiile vechi
Cele două imagini stau de o veşnicie pe pian: părinţii mamei, aşa cum arătau când eram mică. Bunicul priveşte hotărât înainte, peste mustăţile răsucite cu grijă, bunica se uită într-o carte şi surâde liniştit sub părul alb, frumos ondulat. Stau acolo, în camera mea de lucru, cu demnitatea blândă care fusese semnul distinctiv al ruşilor "albi", al aristocraţilor. Mustăţile bătrânului colonel se învârt în rotunjimi energice, părul este tăiat foarte scurt, capul este acoperit de o perie argintie. În jurul sur?ului bunicii se desfăşoară un joc de cercuri - liniile chipului sunt blajine, gura e rotundă, iar ochii se desenează prin rotunjimi, obrajii sunt tineri, bine îngrijiţi, fără riduri, buclele se adună în forme simetrice. Imaginea bătrânilor răspândeşte valuri de căldură şi farmec. De fiecare dată când trec prin faţa fotografiilor simt parfumul bine cunoscut şi plăcut, reflexul scurt al bucuriilor din prima copilărie.

Fiul meu, Mikael, care curând împlineşte nouăsprezece ani, intră în cameră împreună cu un coleg. Prietenul lui spune: "Moşul ăsta arată ca un rasist." Mikael râde: bunicul mamei nu putea fi rasist. Eu îngheţ. Fraza aruncată în grabă de un băiat foarte tânăr mă loveşte brusc. E multă vreme de când nu m-am gândit la asta, dar ştiu şi am ştiut totdeauna: fiul meu nu poate gândi gândul, dar bunicul vedea evreii ca pe străini primejdioşi şi, în acelaşi timp, cai de bătaie. Pe vremea când era mic fiu de ţăran în Rusia ţaristă - înainte ca tatăl său să fie înnobilat pentru a deveni ofiţer -, micul Vasili se amuza bătând băieţii evrei din sat. Nu am deci nicio ieşire, trebuie să spun adevărul, dar mărturisirea nu aduce linişte. "Fiule, din păcate, greşeşti: bunicii mei purtau în suflet molima antisemitismului." O călătorie grea în trecut începe în faţa fotografiilor din camera de lucru.

Trec anii, şi eu sunt încă prizoniera acestui adevăr. Doresc să povestesc despre asta pentru copiii mei, pentru nepoţii pe care-i am şi îi aştept şi pentru mulţi oameni care poate nici nu sunt încă pe lume. L- am iubit şi l-am respectat pe bunicul câtă vreme a trăit, iubesc şi respect amintirea sa. Gândul despre el şi despre bunica umple prezentul cu culori puternice şi mirosuri frumoase, în ciuda faptului că ei sunt morţi de mult. Dar cuvintele băieţilor mă silesc să revăd o parte a vieţii bunicilor, pe care o înmormântasem în uitare sau poate nici nu dorisem s-o recunosc. Vreau să-nţeleg, am nevoie să-nţeleg, mă opresc în faţa frazei: moşul ăsta trebuie să fi fost rasist. Şi mi-e teamă de ceea ce se petrece cu mine în timp ce mă cufund în trecut. Fiul meu şi prietenul său apucă să devină bărbaţi în plină putere înainte ca această carte să capete formă. Un dialog gândit creşte foarte încet din cufundările în trecut - de fapt, un monolog tot timpul îndreptat spre cei tineri, spre acei oameni de astăzi care nu au legături directe cu experienţele primei părţi a secolului al XX-lea.

Bunicul era om bun, om sănătos în suflet, dar purta în sine convingerea că evreii sunt altfel decât noi, periculoşi. Nu cred - nu vreau să cred - că el, ca militar în Rusia ţarilor şi în armata albă a războiului civil, a fost în stare de violenţă împotriva evreilor, dar ştiu că omenirea era pentru el împărţită în grupuri opuse - "noi şi ceilalţi, cei care nu sunt ca noi, cei a căror prezenţă este în sine ameninţare".

Bunicii mei semănau mult în gândire şi atitudini, o căsătorie lungă, de multe ori fericită, câteodată furtunoasă, îi apropiase până la contopire. Când mă gândesc la moartea lor, simt o tristeţe uşoară, plină de lumină. Dacă mi-aş putea alege sfârşitul, mi-aş dori o moarte ca a lor, fără teamă, o lină alunecare în odihna conştiinţei liniştite. Totuşi, cred că au murit convinşi că nu toţi oamenii sunt egali, că există vieţi umane bune şi alte vieţi umane de valoare mai slabă. Descoperirea holocaustului i-a silit să condamne târziu nazismul, în care multă vreme văzuseră singura salvare de comunism. În ciuda acestei târzii deşteptări, ar fi fost foarte nefericiţi dacă eu, în tinereţe, în anii '50 sau '60, m-aş fi măritat cu un evreu. Convieţuirea cu un negru i-ar fi adus la disperare.

Şi nu era mai bine în neamul tatălui meu. Făcea parte dintr-un grup etnic aparte - era macedonean sau machedon, aromân, vlah cum spun mulţi străini. Grupul trăia - şi cred că trăieşte şi acum - cu o adâncă loialitate faţă de sine însuşi, loialitate care deseori lua şi ia chipul complexului de superioritate. Tata obişnuia să povestească despre vechile tărâmuri macedonene (aflate astăzi în tânăra Republică Macedonia): când convoaiele negustorilor se pregăteau să străbată ţinutul, potcoavele cailor se schimbau la graniţă, pentru ca nimic străin să nu pătrundă în teritoriu. Nu pot şti dacă povestea e adevărată, dar ceea ce mica anecdotă afirmă clar este voinţa de a ţine tot ce e străin cât mai departe.

Caracteristic pentru macedoneni era efortul de a trăi foarte aproape unii de alţii şi de a nu-i lăsa pe "ceilalţi" să intre în grup. De fiecare dată când cineva din familie - şi familia îi cuprindea pe toţi verii, verişoarele, ca în timpurile preistorice -, se căsătorea cu vreo persoană fără rădăcini cunoscute în lumea macedoneană avea loc un mare scandal. Când am crescut destul pentru a deveni adevărata prietenă a mamei, am aflat povestea greutăţilor înfruntate de ea ca tânără căsătorită. O rusoaică era pentru neamul tatălui meu aproape o sălbatică, faptul că mireasa venea dintr-un cerc cu înaltă educaţie, care făcuse parte din "lumea bună", nu însemna nimic în ochii macedonenilor. Distanţa dintre imaginea idealizată a propriei identităţi şi imaginea tuturor grupurilor fără bază în mitologica moştenire latină macedoromână era enormă în mentalitatea acestor oameni. Până şi românii, cu care legăturile de rudenie nu erau contestate, erau văzuţi ca un soi de calitate mai proastă al neamului, o variantă frivolă şi leneşă a propriului trib. E uşor de înţeles că o căsătorie cu un evreu sau cu un negru ar fi declanşat un şoc de nedescris.

Femeile bătrâne - severe, cu basmale negre strâns legate în jurul capului - şi bărbaţii, siguri de sine - care se adunau la sărbătorile familiei şi vorbeau în dialectul lor, de neînţeles pentru noi, copiii -, păreau să trăiască în România modernizată a anilor '30 în acelaşi fel ca şi strămoşii lor din ţinuturile muntoase ale Macedoniei. Cultul propriei identităţi fusese în cursul istoriei singura apărare a acestei minorităţi deseori ameninţate de asimilare forţată sau exterminare. Că aceşti oameni doreau atât de intens să fie ei înşişi e de înţeles; dar această voinţă se contopea automat cu distanţare, dispreţ şi panică în faţa celorlalţi - de ce, cum?

Explicaţiile obişnuite date rasismului şi intoleranţei - sărăcie, oprimare, lipsă de educaţie, dezechilibru psihic - pot rezista în confruntarea cu amintirile mele? Deloc - dacă reînviu experienţa primei copilării. Distanţarea de "ceilalţi" nu era creată de sărăcie, oprimare sau lipsă de educaţie. Cercurile în care trăiau bunicii şi părinţii aveau o economie stabilă în timpul în care eu începeam să privesc lumea: România îi salvase de multe orori şi pe ruşii exilaţi, şi pe macedonenii fugari. Acum, în noua ţară, ei trăiau o viaţă bogată în toate sensurile. Cei tineri - generaţia părinţilor - reuşiseră să ducă la bun sfârşit studii înalte, aveau de lucru în meseriile alese, îşi creaseră poziţii bune în noua ţară. Oamenii printre care începeam să mă mişc erau foşti refugiaţi, dar foşti refugiaţi care avuseseră succes şi părăsiseră de mult crizele migraţiei. Nimic în amintirile mele nu-i arată pe cei maturi din jurul meu ca dezechilibraţi, fiinţe marcate de ură sau cruzime în urma unui trecut cumplit - şi ruşii, şi macedonenii erau în stare să dăruiască multă dragoste, ei construiseră fără efort în jurul nostru lumea magică a copilăriei fericite. Cred că erau exemplare umane reuşite pentru timpul şi mediul lor. Dar succesul şi bucuriile nu-i eliberaseră de rasism şi intoleranţă.

Nu, dragii mei copii, nu găsesc răspuns clar întrebărilor mele. Adun toate fărâmele de fapte pe care le pot smulge uitării, dar nu dezleg enigma intoleranţei. Extrema-dreaptă era acolo, în jurul nostru şi în gândirea şi faptele familiilor şi prietenilor, în mijlocul vieţii fericite. Căci trăiam bine, cel puţin până la mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilăria pe care o evoc cu duioşie cuprindea oameni frumoşi - tineri sau bătrâni -, în două familii reunite şi împreună cu mulţi prieteni. Lumea în care intram era pasionantă, o lume a sărbătorilor şi a întâlnirilor cu oameni interesanţi. Faptul că extrema-dreaptă, Garda de Fier, recrutase mulţi adepţi în cele două grupuri din care făceam parte, ruşi exilaţi şi macedoneni fugari, avea o explicaţie parţială în drama refugiului. Amândouă grupurile trăiseră timpuri de totală nesiguranţă şi de violenţă, mulţi dintre oamenii aceştia simţeau nevoia unui crez puternic şi a unei imagini simple, desenată în alb şi negru, a vieţii. Dar aceeaşi extremă-dreaptă cucerea mulţi membri în populaţia majoritară a ţării, printre românii care nu avuseseră experienţa fugarilor şi nu încercaseră cruzimile războiului civil. Unde pot găsi explicaţia entuziasmului pe care extrema-dreaptă îl stârnise în lumea primei mele copilării?

Mă mulţumesc deocamdată cu o ipoteză, un prim pas în călătoria mea în trecut: şi cele două grupuri între care trăiam - ruşii izgoniţi din imperiul ţarist căzut şi macedonenii izgoniţi din imperiul otoman dezintegrat -, şi majoritatea românilor din jurul nostru moşteniseră teama de străini. Graniţele nevăzute, dar puternic trasate în jurul "celorlalţi", a străinilor, par să fi fost adânc crestate în subconştientul colectiv. Oamenii care ne ajutau să începem cu bine viaţa crescuseră cu aceste gânduri şi cu aceste sentimente, priveau împărţirea omenirii în mai buni şi mai puţin buni ca de la sine înţeleasă, dată de natură sau de Dumnezeu. Când anii '30 au dezlănţuit un val de intoleranţă, mulţi erau gata pregătiţi, deschişi pentru seducţia politică. Hotărâtoare a fost - cred - explozia pasiunii politice oarbe.

Mult mai târziu, spre sfârşitul anilor '50, aveam să mă las atrasă eu însămi în vârtejul pasiunii politice, în sens opus experienţelor din anii '30. În ciuda a tot ce ştiam mult prea bine, în ciuda suferinţelor familiei, în ciuda faptului că eu însămi trăiam în fiecare zi teroarea roşie, am fost sedusă de marxism şi de marile visuri revoluţionare. Experienţele concrete ale vieţii cotidiene ar fi trebuit să blocheze pasiunea mea pentru comunism. Trecutul aristocratic al familiei ruse a fost un păcat de moarte multă vreme după dispariţia lui Stalin, entuziasmul ruşilor şi al macedonenilor pentru Garda de Fier a fost o crimă la fel de grea. Aveam în neamul nostru tot ce se cerea pentru a fi definiţi ca "duşmani ai poporului" şi eram deseori priviţi cu neîncredere agresivă, deşi reuşiserăm cu greu să ascundem o bună parte a trecutului nostru social şi politic. Multe rude fuseseră silite să aleagă exilul, oamenii care avuseseră norocul de a părăsi ţara înainte de căderea "Cortinei de fier" păreau pierduţi pentru totdeauna; mulţi dintre cei apropiaţi se aflau în închisori şi lagăre. Despre unul dintre membrii familiei, unchiul Doda, fratele mai mic al mamei, n-am ştiut nimic timp de un deceniu - ani pe care el îi petrecuse ca prizonier politic în lagărul stalinist din Karaganda. Despre toate "oile negre" ale neamului - inclusiv despre dispărutul unchi Doda - povesteam cu toţii mereu aceleaşi minciuni salvatoare, minciuni pe care le învăţasem pe dinafară, pentru a completa "corect" formularele obligatorii cerute de cadre.

Trăiam în plină şi continuă spaimă, ştiam că oricine oricând ne putea acuza de tot felul de crime politice, ştiam că puteam fi închişi cu sau fără judecată. Eram de la bun început condamnată să devin victimă a comunismului, totuşi am căzut pradă seducţiei sale şi visului despre revoluţia mondială. Şi m-am aruncat în noua credinţă fără să ascult nicio voce critică, fără să doresc să deschid ochii şi să văd ceea ce se petrecea în jurul meu. Nu am devenit niciodată membră de partid: singurul avantaj creat de lungile conflicte ideologice cu familia a fost refuzul inconştient, dar puternic al aderării la partid. Abia după zece ani de visuri revoluţionare m-am trezit din beţia revoluţionară. Tancurile sovietice din Praga m-au readus la realitate în august 1968.

În primul deceniu al anilor 2000, încep deci lunga călătorie în trecut. Călătoresc împreună cu voi, fiul meu şi fiica mea; acest text este o povestire pentru voi şi o spovedanie. Monologul meu caută imagini, date sensibile. Din gesturi şi senzaţii, încerc să descifrez răspunsul la întrebările despre felul în care bunicii priveau viaţa, despre atitudinea părinţilor şi oamenilor de vârsta lor, despre viaţa mea în politică, înlăuntrul seducţiei totalitare şi în afara ei. E o călătorie grea, pe care o pregătesc îndelung - căutând drum în amintirile mele şi în ale altora, în cărţi, articole de ziar, documente politice.

În ciuda a tot ce se ştie despre dezastrele totalitare ale secolului al XX-lea, în ciuda a tot ce ştiinţa povesteşte despre rasism, fascism, comunism şi, în ultima vreme, şi despre fanatismul religios, oameni de pretutindeni continuă să-şi sacrifice viaţa pe altarul pasiunii politice. Pentru a povesti despre seducţia totalitară, am nevoie de altceva decât de analizele ştiinţei politice sau ale sociologiei. Am nevoie de imagini şi ritmuri, de reflexele sentimentului atotputernic, de umbra reacţiilor negândite - cu ajutorul momentelor trăite, voi izbuti poate să privesc trecutul faţă în faţă şi să descriu chipul trecutului pentru voi, copiii mei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer