Cred ca Irinei îi dau dinţii. Toată lumea zice că un adult nu ar suporta durerea asta, pe care o simte un bebeluş atunci când dintele sparge gingia. Pediatra spune că sunt iar colici dar prea îşi roade mânuţele şi se zbate şi plânge rău. Nici de mâncat nu prea îi mai arde. De unde mă lăudam cu speech-urile pe care le ţine copilaşul meu stând confortabil în coşuleţ, şi rozând-o din când în când pe Frosalola, acum nu prea se mai joacă, mai mult se tânguie. De-aia, când adoarme răsuflăm uşuraţi. Nu pentru că s-ar face linişte, deşi e bună şi liniştea, dar ne mângâiem cu gândul că dacă doarme n-o mai doare.
Vinerea trecută a plâns aşa de rău că sâmbătă deja nu prea îmi mai venea să mă întorc acasă. "Te rog frumos ia-mă cu tine la birou nu mă trimite acasă că acolo urlă copilaşul ăla non-stop şi nu mai pot..." i-am spus soţului meu pe drum. "Eu te iau dar eşti sigură că asta vrei?" "Sau hai să fugim..." "Unde să fugim?" "Lăsăm cumpărăturile în hol, pe furiş şi un bilet în care spunem Gabica, noi suntem la mare, venim repede....Sau hai s-o vindem pentru piese. Sau s-o dăm spre adopţie..." "Parcă o aud pe mama: o iau eu!"
Ajungem acasă cu feţele lungi... Ne aşezăm gravi în sufragerie şi spunem: "Gabica, noi ne-am gândit.... Copilul ăsta a venit prea devreme... nu eram pregătiţi, suntem şi noi tineri şi am vrea să ne trăim tinereţea..." Gabica face ochii maaaari maaaari "Aşa că ne-am hotărât. O dăm spre adopţie" Sare ca arsă: "O iau eu mamă, daţi-mi-o mie, cum să daţi copilul la străini?"
Ne pufneşte râsul pe amândoi. Glumim, normal că glumim... "Ce credeai? Păi alternativa era să îţi lăsăm proviziile în hol şi să fugim la mare. Sau s-o vindem pentru piese"... "Cine o ia mamă pentru piese, că e mică rău acuma... stai să mai crească..." "Dacă mai stau să mai crească o duc direct la export..."
Nu suntem normali. La prima vedere nu suntem sănătoşi la cap, dar când îţi plânge copilul 20 de ore pe zi şi nu mai ştii ce să-i faci, trebuie să râzi de ce ţi se întâmplă, altfel o iei razna. Mă gândeam la un moment dat că de atâta plâns o să-i crape inima. Şi-am început să bocesc. Pe urmă mi-am amintit de alţi bebeluşi despre care citeam că plâng atât de mult din cauza colicilor şi care au ajuns la 6 luni deci nu au murit, deci nu se moare din plâns. Dar nici bine nu e... Toţi trecem prin asta, mă consolează cunoscuţii mei.... Toţi copiii suferă când le dau dinţii, bine că e numai atât. Pe marţi aşa am descoperit şi combinaţia perfectă pentru a-i alina durerile (după ce ne-am petrecut noaptea plimbând-o cu rândul prin casă): calgel cu calpol şi cu sabsimplex: În felul ăsta acoperim toată plaja de simptome. Şi orice ar fi, copila se linişteşte pentru o oră, două. Apoi vine ora mesei şi cum îi pui linguriţa pe gingie, cum reîncepe scandalul. Ne-am întors la lapte şi cereale şi atât. Laptele îl primeşte, pentru că tetina îi masează gingia şi-i mai calmează durerea. Bietul copil... Miercuri am uitat să pun dopul la sticluţa de sab simplex, care a căzut pe jos şi s-a scurs în mochetă. De miercuri nu i-am mai dat decât ceai anticolici aşa că tind să cred că totuşi e vorba despre dinţi.
În vremea asta alţi copii fac yoga. Ia priviţi frumuseţe de fată.
Ea este Deea, copila Letei. Mai ştie să facă şi alte lucruri spre care Irina doar tinde:
Dar Deea e puţin mai mare decât Irina şi în plus ei încă nu-i dau dinţii....
Mătuşa Delia încă şi-l aminteşte pe Seba (acum ditamai vlăjganul în anul 3 de facultate) la 10 luni, în picioare ţinându-se cu amândouă mânuţele de zăbrelele patului şi legănându-şi căpşorul de la stânga la dreapta, incapabil să se mai vaite de durere. Ştie cineva cât durează cu dinţii ăştia?
Clubul prietenilor:
Telegrama din Beirut: E fată. Are 30 de centimetri şi 327 de grame. Are 20 de degete la mâini şi 20 la picioare. Încă nu ştim cum o să o cheme. Patrick ar vrea Eva. Diana ar vrea Anais. Dar poate totuşi va fi băiat...
[email protected]