Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Graalul din pubelă


Florin Dumitrescu

18.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La nici 15 ani, Marian e un maestru selector. Chiar aşa: la vârsta tuleielor, Marian stabileşte şi năruieşte elite. Şi încă unele foarte speciale... O selecţie în gunoi - asta operează Marian, ţiganul căruţaş.


 "Uh, Selecta!"

Minorul Marian este selecţioner de gunoaie. O muncă defel uşoară, pe care mai c-a prins-o de la părinţi, mai c-a deprins-o singur, de nevoie. O profesie relativ nouă, o specializare modernă, chiar postmodernă, aceea de a tria deşeuri menajere de prin tomberoane, containere şi "melci".

Din punct de vedere etnic, Marian şi ai lui sunt ţigani căldărari. Dar industrializarea, standardizarea, urbanizarea şi alte "zări" (deloc senine) i-au împins pe rromii cu meserii tradiţionale să se recalifice. Cum în realitate nu mai există căldărari, spoitori, ursari etc., se poate spune că, din punct de vedere practic, Marian şi ai lui fac parte din grupul ţiganilor reciclatori.

 Reciclatori de cel puţin două ori

O dată - pentru că reciclează materia, recuperând şi revalorificând rămăşiţele zilei. Şi a doua oară - pentru că astfel se reciclează pe ei înşişi - profesional, vocaţional, existenţial.

Spre deosebire de gunoierii plătiţi de municipalitate, care blochează strada cu mastodonţii lor măcinători, lăsând murdărie şi duhoare-n urmă, liber-profesionistul Marian lucrează curat: scurmă, răscoleşte, răvăşeşte - fără să lase totuşi vraişte. Şi Marian nicidecum nu fuşăreşte, ci aprofundează gunoiul. S-a mai văzut pescuitor de perle să reverse oceanul?!

Tot ce poate fi refolosit, revalorificat, redestinat - îi umple căruţa. Parte merge la fiare vechi, parte la sticle, parte la recipiente de plastic. Mobilierul declasat se alătură materialelor celulozice, sortite arderii. Jucăriile şi electronicele îngroaşă raionul moto-velo-sport, unde, la ocazii, se mai nimeresc instrumente muzicale, păsări împăiate, bibelouri, rame cu sau fără tablouri şi alte curiozităţi demne de un muzeu al mizeriei.

Sticlele şi bidoanele de plastic sunt marile trofee. Puzderia lor bombastică umple căruţa cu o bucurie simplă, inexplicabilă.

Îmbrăcămintea şi încălţămintea se probează şi de cele mai multe ori se păstrează de către Marian şi ai lui.

Dacă îi dai de pomană lucruri de purtat, Marian nu mulţumeşte, nu zice bogdaproste, nu iţi arată nici un fel de gratitudine. Cu deplina conştiinţă că nu îţi datorează nimic, ci că dimpotrivă el aduce un serviciu ţie şi comunităţii - debarasând o parte din gunoi, uşurând munca gunoierilor, menajând indigestiile gropilor municipale şi optimizând în consecinţă tractul metropolitan, - Marian se mărgineşte să te-ntrebe dacă mai ai şi altceva de dat.

Departe de spiritul organizatoric şi conştiinţa civică ale neamţului care îşi sortează gunoiul înainte de a-l arunca în coşurile special compartimentate pe subregnuri, bucureşteanul are un "neamţ" în pubelă, în persoana oacheşă a lui Marian. Cu o acribie de pescăruş detritivor, acest nomad indic ne apropie un pic mai mult de Europa.


 Bucureştiul dosnic

Silenţios, discret şi precaut, Marian face parte din generaţia nouă de căruţaşi urbani, care se abţin de la "haine vechi cumpăr", "fiare vechi" şi alte strigături bătrâneşti. Nu fiindcă ar fi mai blazaţi, mai dezvrăjiţi şi mai apatici, asemeni congenerilor săi albicioşi care-şi permit liceul. Ci pur şi simplu pentru că Marian şi familia sa, precum şi toată etno-breasla sa, au interdicţie să circule cu căruţa-n oraş. O interdicţie care le-a impus tăcerea. Muclesul. Mersul "pe burtă". La fel ca în cazul - mai recent - al bicicliştilor, căruţaşii au fost surghiuniţi dintr-un Bucureşti aglomerat şi haotic, cu edili obişnuiţi să măture problemele sub preş. Aceşti sanitari ai pădurii de beton, aceşti marginali care se străduiesc să se adapteze natural, din mers, prefacerilor sociale, sunt condamnaţi pentru vina de a-i stânjeni pe domnii cu maşini rapide să "dea blană" la 50 de metri de semafor.
Itinerariul lui Marian este unul dosit, tainic, alternativ. După blocuri: acolo se desfăşoară pelerinajul lui între "melci" şi pubele. Pe aleiuţe, pe străduţe anexe, prin parcări improvizate, printre garaje neautorizate: pe-aci îi e drumul! Marian e ghidul cel m ai autorizat într-un tur al Bucureştiului lăturalnic.

Poliţiştii de proximitate mai închid un ochi, mai sunt stimulaţi să-i închidă pe-amândoi...

Nimeni mai mult decât apărătorii legii-n cartier nu-şi dă seama cât de nedreaptă este soarta ţiganilor reciclatori. Ar fi putut să se-apuce de furat sau de cerşit - spun oamenii în uniformă. Au fost chiar împinşi s-o facă - ar putea spune un avocat victimist. Dar au ales calea cea mai plina de obstacole. Calea căruţaşului.


 Calea mântuirii

Şi aceasta e încă o reciclare, poate cea mai cuprinzătoare, poate cea mai plină de sensuri. Este reciclarea calului şi a căruţei, a relaţiei istorice dintre om şi cal, recuperarea - inevitabil sacră - a centaurului, în plină epocă a automobilelor care se cer înnoite la maximum 5 ani! În marile capitale ale lumii, căruţaşii, bicicliştii şi colecţionarii de automobile vechi sunt, mai mult decât toleraţi, ocrotiţi şi glorificaţi. În România sunt marginalizaţi, proscrişi, călcaţi sub roţi mai mari şi mai nervoase.


 Reciclarea centaurului

Este reciclarea istoriei. Sau, mai bine zis, repunerea istoriei în ciclicitate.

Modernitatea a abolit ciclurile şi a instituit finalitatea - în ambele sensuri ale termenului, de unic capăt şi unică utilitate. Oraşul modern exacerbează circulaţia, dar ignoră recircularea.

Ciclurile temporale îi sunt cvasi-indiferente. Circuitul apei în natură - de pildă - îi e străin conductei de canalizare.

Sărbătorile de peste an, opace faţă de marile cicluri ale anotimpurilor, faţă de vechile ritualuri ale fertilităţii, sunt reglate de noile zeităţi ale marketingului. Invocarea belşugului e înlocuită de provocarea pricopselii. Tradiţionala cultură a foamei e înlocuită de cultura îmbuibării. Postim de dragul siluetei şi ne găsim inspiraţia în defecaţie.
Mai departe însă - constipaţie: dejecţiile nu mai alimentează glia, lăsând-o nefericită şi stearpă. Circuitul lor a devenit scurt-circuit: al găinaţului pe parbriz; al căcărezei de câine de pe trotuar pe talpa cu striuri a pietonului; al urinei din vezica guru-lui - în gura fanaticului; al fânului din balega mârţoagei lui Marian - pe ştergarul de la intrarea blocului, chiar şi dincolo...


 Adio totemuri, bun venit efemeride

Ni s-a predicat un viitor al consumabilităţii, al disponibilităţii; o lume a obiectelor de unică folosinţă (disposables). Consumul la modul absolut înseamnă, dincolo de acumulare, anihilarea obiectului-totem.

Ni s-a propovăduit libertatea prin dezbărare. Nu mai acumulăm, nu mai stocăm, nu mai colecţionăm - doar vânăm şi consumăm instant. Devorăm. Dezosăm. Copii ai hedonismului instituţionalizat, mai mult decât utilizarea, vizăm delectarea. Mai mult decât materia, sesizăm clipa.

Originalitatea bate consistenţa. Poesis-ul a alungat mimesis-ul din cetate. Scornelii i se spune mai nou creativitate (spre aşteptata mânie a Celui care cu Creaţia chiar le are)... Datinii i se spune plagiat. Conceptului i se spune clişeu. Esenţelor - prejudecăţi.

Inovăm frânturi de obsesii, cioburi de păreri, mucuri de comete. O reciclare inconştientă în fond, dar... ce e fondul?! În sezonul relativităţii extinse, cum să delimitezi aşchiile de trunchiuri?

Independenţi de bunuri, desprinşi de materie, ar trebui să levităm în sfere eterice. Imuni la sistemul obiectelor, ar trebui să alunecăm graţios pe axe ale valorilor.


 Agent (secret) al mântuirii

Dar... ce e cu tot talaşul ăsta, mereu mai ameninţător, tot mormanul ăsta de reziduuri de toate soiurile şi de nici o formă, care ameninţă să ne prindă din urmă? Am aruncat un bulgăre: ni s-a întors o avalanşă. Ce facem cu toată această grămadă materială (deci imundă şi degradantă), de care nu putem scăpa?

Nişte regi Midas tronând peste haznale [Notă] mereu crescătoare, ne căinăm sminteala istorică. Am călcat capul Marelui Şarpe, când tocmai îşi înghiţea coada. E oare prea târziu să dăm înapoi? Ecologie, reciclare, reintegrare în natură... - tot atâtea etichete noi pentru ce e vechi cât lumea. Le scanăm cu gâfâială apocaliptică. Şi cu un fior de speranţă, când ne ajunge vreun iz de gunoi scormonit...

Mântuirea trece pe lângă noi în pas de căruţă. E tăcută şi are chip tuciuriu.


Notă: La origini, hazna înseamnă vistierie, patrimoniu, tezaur. Vreo ironie românească i-a schimbat polaritatea semantică.

(Articol preluat din Revista Imagoo, decembrie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer