Iaşii în iarmaroc: Evangheliştii fac scandal abia pe scenă

1992. Textul Evangheliştii al Alinei Mungiu este declarat cea mai bună piesă românească. Premiul decernat de UNITER, cu girul unei instituţii de mare prestigiu, implicată în democratizarea societăţii româneşti, consfinţeşte o scriere pe cât de valoroasă estetic, pe atât de oportună contextului socio-politic.

2005. Punerea în scenă a Evangheliştilor poate fi declarată cel mai mare scandal cultural românesc al anului. Protestele publice iscate la Iaşi de anumite îndrăzneli regizorale împart încă o dată societatea în două tabere: cea a emancipaţilor şi cea a tradiţionaliştilor; pe de o parte - o elită deschisă la dezbateri şi îngăduitoare faţă de experimentele artistice şi, pe de cealaltă parte - cei mulţi, pentru care păstrarea rînduielilor este nevoie personală şi, la nivel colectiv, o (altă) formă de cultură (mai veche, mai prestigioasă, mai larg împărtăşită).


Când premianta conferă prestigiu premiului

În 1990, anul scrierii piesei, tânăra democraţie avea o mulţime de tabuuri de combătut. Era vremea în care se vorbea despre "schimbarea mentalităţilor". Nu puţini intelectuali îşi făcuseră din acest ideal un stindard. Democraţie, toleranţă, dialog social - erau tot atâtea cauze pentru care militanţii civici se dedicau trup şi suflet.

Era vremea demitizărilor. Era dezvăluit rolul propagandistic, manipulator, al istoriografiei; sau, cu altă sintagmă forte a vremii, "falsificarea Istoriei". Era vremea dării în vileag a marii butaforii mediatice care a fost "Revoluţia în direct". Criticii comunismului demascau strategiile cinice care au dus la sacrificarea a mii de vieţi în numele unei iluzorii ideologii umanitare. Dogmele şi doctrinele de orice fel erau puse în chestiune. Erau demascaţi demagogii, erau ostentaţi colaboraţioniştii, era blamată retorica. Un nou orizont al adevărului şi al purităţii renăscute îi anima, ca după orice revoluţie, pe cei care se voiau cetăţeni ai noii lumi. Numai că noua lume se simţea îmbătrânită şi căsca a blazare... O îmbinare între speranţă şi scepticism; între ridicarea cortinei şi lăsarea storurilor; un amestec paradoxal de idei şi sensibilităţi pe care noi, cei de atunci, îl înghiţeam pe nerăsuflate, pe nemestecate, într-o stare de foame culturală, în fond normală după anii de ajunare forţată.

Erau puţini cei care, rămaşi în ţară, au avut capacitatea să conştientizeze situaţia, să i se ridice deasupra şi să o domine. Erau puţini intelectualii lucizi în măsură să ne limpezească, să ne edifice pe noi ceilalţi, în aceste condiţii de ceaţă ideologică. Şi printre ei erau şi mai puţini cei capabili să înfrunte şicanele forţelor politice reacţionare, în lupta de uzură care a marcat începutul deceniului trecut. Printre aceştia - Alina Mungiu şi grupul de la Opinia Studenţească. Celebrul grup de tineri intelectuali incomozi (chiar dizidenţi) din anii '80 a pornit în primele luni ale lui '90 campania de inseminare a spiritului democratic.

Centrele de difuzare a presei din centrul Bucureştilor erau pândite de către noi, cititorii ahtiaţii ai "celei mai tari" gazete universitare, în zilele când aceasta sosea de la Iaşi. Înainte să apară 22-ul, GDS-ul şi alte comiţii civice dâmboviţene, Opinia ieşeană începuse desţelenirea opiniei româneşti. Revoluţia pornise-n Timişoara; reforma pornea din Iaşi. Comentariile şi analizele tinerilor intelectuali ieşeni (Antonesei, Antohi, Petrescu, fraţii Mungiu etc.) se alăturau traducerilor din gânditorii democratici şi anti-totalitari, pe care tot cei dintâi le realizau, cu entuziasm, acribie şi imensă putere de muncă. Printre ei, Alina Mungiu strălucea prin vervă şi tonicitate, prin anvergura privirii critice, precum şi printr-o anumită graţie a umorului, pe alocuri sarcastic, tipic celor cu mare putere de cuprindere.

Acea mixtură ideatică, mai sus pomenită, ar putea fi oare sintetizată într-o operă dramatică? Cum să transpui în spectacol, cum să codifici în limbaj artistic o problematică atât de complexă? Cum să poţi explica mai multora ceea ce până atunci destinai unor happy few? Fără a cădea în capcana tezismului? Reuşind să eviţi eticheta - încă odioasă - de "artă angajată", din partea unei tagme artistice scindate; care pe de o parte aclama inerţial Rezistenţa prin Cultură, Autonomia Esteticului şi alte poncife glorioase şi, pe de altă parte, accepta invitaţia Occidentului de a-şi exhiba rănile post-totalitare, de a-şi striga (uneori la propriu) chinul ieşirii din placenta comunistă?!

Ei bine, Alina Mungiu a arătat că e posibil. Cu inteligenţă şi graţie, Passionaria de la Opinia Studenţească şi-a adjudecat un premiu asupra căruia, putem conchide azi, îşi răsfrânge retroactiv prestigiul.


Şi dacă scriptura e doar un script?

Piesa despre evanghelia-discurs politic, scrisă la comanda unui apostol politician de către nişte evanghelişti spin doctors, a apărut atunci nu doar ca o expresie a frământărilor vremii, ci şi ca un abil răspuns la ambiguităţile cultural-artististice mai sus pomenite.

Aşadar: avem în Evangheliştii o operă care pune întrebări şi nu dă răspunsuri. Avem un subiect "cultural", "calofil" - o scriere despre altă scriere (ca şi Emanciparea prinţului Hamlet, celălalt hit dramaturgic al Alinei Mungiu); avem crâmpeie de "teatru în teatru"; avem anacronisme asumate şi prilejuri de clin d'œil către contemporan; avem sugestii de erotism şi chiar prilejuri de înscenare a nudităţii (nou cucerita modalitate de expresie care îi seduce pe oamenii de teatru "descenzuraţi", dar şi pe mulţi spectatori...); avem punere în abis şi autoreferenţialitate; avem ironie şi autoironie; avem provocare şi dezvrăjire... Avem tot atâtea motive pentru ca o scriere poate prea curajoasă pentru începutul anilor '90 să fie acceptată şi premiată.

Şi mai avem ceva în Evangheliştii: ei bine avem un ambiguu fior antireligios, frizând blasfemia, evident contrazis însă de caracterul ipotetic al ansamblului. Printre admiratorii piesei s-au numărat încă de la început şi destui cărturari bisericoşi - dar nu habotnici - , dintre aceia cu cruci mari atârnându-le peste ii alături de broşele monarhiste, dar şi cu destulă deschidere a minţii ca să poată distinge o operă metaculturală, postmodernă, destinată reflecţiei şi dezbaterii, necum ritualului şi devoţiunii.

Şi dacă scriptura ar fi un script? - ar putea fi tagline-ul în stil Hollywood al Evangheliştilor. O operă strălucit întocmită la nivel textual, scriptic, logic: o operă despre logos-ul care precede (şi astfel prilejuieşte) creaţia, aşa după cum Heraclit îl precede (părând să-l inspire) pe Ioan, apropo de Cuvântul începuturilor (un alt lazzo demitizant de la chiar începutul piesei).

E momentul să ne gândim aşadar cum a fost transpus cuvântul scris în 1990 în dramă propriu-zisă, în 2005. Că punerea în scenă a fost încredinţată unui regizor francez (valoros, spun specialiştii) ar putea fi o garanţie: nu neapărat garanţia evitării unor excese histrionice ale (unora dintre) regizorii români; ci mai degrabă garanţia că un om de teatru din ţara lui Anouilh şi Giraudoux va dovedi o înţelegere superioară faţă de un text în care mitul şi faptul istoric sunt tratate liber, în numele şi în slujba reflecţiei politice tipice contemporaneităţii. Subsemnatul nu a văzut spectacolul, dar se încrede în cronicile sale bune, fiind absolut sigur că înfăptuirea regizoral-actoricească a fost pe măsura textului.


O piesă jucată cu strada plină

Dar la fel de indubitabilă este şi reacţia stârnită în rândul ieşenilor simpli: manifestaţii spontane, mitinguri improvizate, pichetări ale teatrului, scandări, pancarte... başca bisericile ortodoxă şi catolică care au decretat: blasfemie!

A se observa că NU PROVOCăRILE DIN TEXT AU DERANJAT ACEASTă PARTE A OPINIEI PUBLICE; nu disonanţa cognitivă pe care le-ar fi putut-o produce ideile sale propriu-zise; nu conţinutul ideologic propriu-zis al Evangheliştilor...

Oamenii erau şocaţi de gesturi, de atitudini, de postùri.

În 15 ani de carieră ai piesei, pura şi simpla ei publicare nu a stârnit proteste; necum premierea ei cu fast naţional şi certul său succes internaţional (SUA, Ungaria, Franţa). A fost de ajuns ca, pe pământ românesc, textul să devină reprezentaţie; ca lectura să se transforme în spectacol; ca litera să se preschimbe-n gest - pentru ca protestele să se ivească...

Isus în chip de gigolo ritualic; Pavel în chip de impostor sângeros; langoarea explicită şi violenţa nedisimulată a anumitor scene - NU AU DERANJAT SENSIBILITATEA PUBLICă DECÂT ATUNCI când ele au trecut din stadiul de replici şi didascalii în acela de act. De gest. De joc (inevitabil încărcat cu sensuri ritualice). În clipa tainică în care personajul a devenit persona şi actorul a devenit sacerdot, acolo pe scenă, - oamenii din stradă au vibrat în mod subtil... Acei ieşeni simpli au participat în felul lor, poate rudimentar, lipsit de fasoane culturale, la enthousiasmos. Acei oameni înţeleg poate mai bine, deşi desigur nu conştientizează, sensul acelor culturalâcuri de salon care clamează "creaţia actoricească", "funcţia sacră a spectacolului" şi "rolul de templu al teatrului". În oraşul-pol al devoţiunii religioase româneşti, în care procesiunile de Sfânta Paraschiva sporesc de la an la an ca participare populară, într-o progresie de neoprit, să reinterpretezi scenic faptele scripturii în cheie critică, ipotetică, desacralizantă - e cel puţin o iniţiativă curajoasă...

E mai mult decât un fluierat în biserică. Este, dintr-un anumit punct de vedere, ca şi cum le-ai mâzgăli acelor oameni icoanele. Este - pentru unii dintre ei - ca şi cum le-ai amenaja scena ieslei în stil Hustler!


Cine-i mai "di-vină" să arunce piatra

Intoleranţă! - au strigat intelectualii progresişti. Ne facem de râs în faţa Europei! Nişte scandalagii fără treabă să ne incomodeze manifestarea; niscai babe cu ceară de lumânări pe broboadă şi niscai studenţi teologi cu colivă-n barbă să ne compromită ditai evenimentul cultural!

Intoleranţă? Poate. Şi opacitate. Şi ireverenţă faţă de cultură. Şi toate astea - nu în mod unilateral, s-o recunoaştem... Într-o Moldovă mustind de folclor; într-un fief al tradiţiei teatrului popular încă vie; în patria lui Vasilache şi a Măriucăi (Punch şi Judy ai românilor), marionete derivate la rândul lor din tradiţia măştilor; într-o regiune în care încă se organizează iarmaroace la sărbătorile "cu roşu"; şi mai ales în acea perioadă a anului când se pregătesc Irodul şi Viflaimul - cum să nu fii copleşit de tot acest patrimoniu? Cum să îndrăzneşti să te pretinzi erou civilizator, în această "ţară de ţărani" - cum eufonic şi (desigur...) laudativ spunea însăşi Alina Mungiu într-un recent interviu? Cum să te superi, ca om de teatru, văzând că oamenii locului au încă vii şi intacte reflexele vechilor ritualuri ale impersonării, ale catharsis-ului, ale dedublării mistice, care stau la originea artei tale? Cum să te superi, ca profesionist al jocului misteric, constatând că acei oameni chiar sunt dispuşi, în anumite împrejurări, să-l VADă pe Isus în actorul care îl interpretează pe Isus? Cum să-i dispreţuieşti pe aceşti spectatori ideali, participativi până la somatizare, care-i uluiesc pe antropologii teatrali; şi îi inspiră pe valorificatorii rădăcinilor ritualice, cum ar fi Peter Brook sau ai noştri Andrei Şerban şi Silviu Purcărete?!

O democrată şi o apărătoare a drepturilor omului ca Alina Mungiu va fi înţeles că, pentru acei iubiţi concitadini ai săi care au optat să creadă fără a cerceta, provocarea la care i-a supus e greu suportabilă.

O intelectuală cu umorul şi spiritul critic al Alinei Mungiu va fi sesizat, nu fără stânjeneală, toată comèdia acestui scandal mediatic, în care o Chiriţoaie (post)modernă, la braţ prin Iaşi cu un "musiu Şarl rejizior", vinde castraveţi dramatici unor "ţărani" care cultivă acest răsad de pe vremea Dionisiilor...

Un dramaturg rafinat ca Alina Mungiu va fi reflectat la situaţia paradoxală a acestei piese, desăvârşită la citire dar problematică în momentul punerii în scenă; precum şi la tabloul mai larg, debordând unitatea de spaţiu-timp-acţiune a actualităţii restrânse. Asemeni primei serii de caricaturi cu Mahomed, piesa Evangheliştii a avut o miză mai importantă şi mai responsabilă decât pura provocare, decât simpla zgândărire a unor credinţe. De aceea, medicul psihiatru Alina Mungiu va fi deplâns printre primii faptul că, în ambele cazuri, mesajul originar al operelor este bruiat de scandalul întreţinut, deopotrivă, de încrâncenaţii apărători ai tabuurilor şi de talibanii instigărilor gratuite.

Cel care scrie aceste rânduri nu are competenţa - şi nici curajul - să dea un verdict de tipul: e o piesă de citit, nu de jucat. Dar, ca vechi ucenic - fie şi la distanţă - al Alinei Mungiu, nu va rata atât de interesantul spectacol al consecinţelor, în care actori suntem cu toţii...

(Florin Dumitrescu)