Superbie în suburbia

S-a întîmplat pe la mijlocul anilor '90, aproape simultan în România şi Brazilia. Cele două evenimente, derulate la scurt interval unul de altul, sînt emblematice pentru clivajul, mare cît Atlanticul şi Mediterana la un loc, dintre două culturi, şi mai precis dintre cele două moduri de raportare la fenomenul televizual...

Într-o suburbie din Iaşi, un grup de intelectuali a plasat o cameră de filmat în funcţiune într-o piaţetă de cartier, un loc din acela de "după blocuri" şi... au aşteptat să vadă ce se întîmplă. Cine erau ei? Care era intenţia lor? Ce au obţinut?

Ei bine, ei erau un grup de artişti plastici, din aceia care se ocupă cu happening-uri, adică opere de artă constituite tocmai din întîmplările pe care le generează interacţiunea artistului cu societatea. După modelul colegilor occidentali, care combat imobilismul societăţilor lor ghiftuite, conformismul înţepenit al bunului burghez (căruia, sub o formă sau alta, tot ajunge să îi "pape banii"), artiştii experimentalişti români au avut (şi încă mai au) himera provocării sociale, a zgîlţîirii oamenilor din apatie... Dar este o dilemă greu de rezolvat a spune clar dacă ţelul lor este unul etic, altruist (dezmorţirea societăţii ca prim pas al unei mai largi transformări de mentalitate, socotită benefică) sau unul estetic, egoist (dezmorţirea societăţii cu scopul de a o sensibiliza la alte forme de artă... inclusiv a lor).

Ce s-a întîmplat anume în acea zi din deceniul trecut, în acea piaţetă, de după acele blocuri din Iaşi, România? În jurul camerei de filmat s-au strîns o grămadă de fiinţe omeneşti, în majoritate copii, în totalitate flămînzi, murdari şi prost îmbrăcaţi, care s-au apucat să se scălîmbăie înspre obiectiv, să parodieze vedetele TV, cu fasoanele lor, să se amuze unii pe seama altora ca în faţa unui martor mai "domn" şi mai sus-pus, dar dispus la glume, a unui terţ puternic şi îngăduitor, venit din acea zonă înaltă, cvasi-inaccesibilă lor, a culturii, a instituţiilor, a... televiziunii. Un aparat care îi filmează, nimerit în microcosmul lor uitat precum un OZN, i-a stîrnit într-adevăr pe lumpenii Ieşilor. Pentru aceşti handicapaţi ai sorţii, pentru aceşti condamnaţi la şomaj şi inadaptare, o astfel de intervenţie miraculoasă în monotonul "film" cotidian le putea induce mirajul unei propăşiri miraculoase. Le putea aduce iluzia unei neînchipuite şanse: de a-şi destăinui problemele unui providenţial rezolvitor al lor; de a cîştiga unul din premiile "alea" nemaipomenite; sau de a deveni, peste noapte, vedete...

Artiştii ieşeni au obţinut, da, un material spectaculos pentru opera lor de artă, cu care au participat la diversele manifestări din străinătate. Iată cum e la noi, în România – au strigat ei lumii civilizate - oamenii se comportă ca nişte maimuţe, iar noi, artiştii, suferim, vai, că nimeni nu ne înţelege mesajul... Poate că le-a adus şi premii filmuleţul cu pricina, poate şi recunoaştere sau finanţări pentru proiecte asemănătoare. Poate că în mediul lor ei sînt o prezenţă notabilă. Şi atunci totul e OK. Viaţa merge înainte, în Iaşi şi peste tot în lume.

Aproape în acelaşi timp...
Într-o suburbie din Rio de Janeiro, un alt grup de intelectuali a plasat o altă cameră de filmat în funcţiune într-o altă piaţetă de cartier, un alt loc din acela de "după blocuri" şi... au aşteptat la rîndul lor să vadă ce se întîmplă. Cine erau ceştilalţi? Care era intenţia lor? Ce au obţinut?

Ei bine, ei erau un grup de ziarişti, de operatori sociali mai mult sau mai puţin titraţi, dar care au, ca ţel clar al activităţii, şi poate chiar al întregii vieţi, ajutorarea celor nevoiaşi. În jurul camerei de filmat s-au strîns şi cu acea ocazie o grămadă de marginali, mai ales copii; la fel de flămînzi, murdari şi prost îmbrăcaţi ca şi cei din Iaşi. Dar, spre deosebire de aceia, lumpenii carioca, săturîndu-se la un moment dat să se scălîmbăie înspre obiectiv, să parodieze telenovele şi transmisii de la carnaval şi s-au apucat să vorbească serios. Mai ales că au fost stimulaţi s-o facă... Autorii happening-ului brazilian aveau cu totul alte intenţii. După modelul marilor broadcasteri, ei au conceput o televiziune de cartier, unde oamenii suburbiei să-şi spună păsurile, să le transmită oficialităţilor dar şi celorlalţi ca ei, să revendice, dar şi să se unească în revendicare. Ce s-a obţinut? Nu mult la început, dar, treptat, happening-ul a devenit fenomen. Televiziunea populară e astăzi în plină expansiune în America de Sud. Oamenii simpli au devenit, datorită ei, mai solidari şi mai curajoşi în relaţia cu puterea. Un miracol nu imediat, dar adevărat. O propăşire nu senzaţională, dar sensibilă...

Există şi telenovele de favelă în programul lor, cu actori amatori şi scenarii luate din viaţa de zi cu zi, însă şi mai kitschoase decît ale telenovelelor "culte". La care, cu siguranţă, artiştii noştri de talie mondială ar strîmba din nas...

(articol preluat din Litere, Arte & Idei / 13 oct. 2003)

[email protected]