Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Mass-miezuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stelişti sau rapidişti? Poate flăcărişti...


Florin Dumitrescu

18.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stelişti ori rapidişti? Din ce galerie făceau parte cei care au pornit revoluţia?

Cam aşa discutau bucureştenii simpli chiar atunci, în iarna '89 - '90, în preajma istoricelor evenimente. Sumara analiză de colţ de stradă, care frămînta pe atunci minţile oamenilor, la fel de febril precum întrebarea "Cine a tras în noi?", a rămas la rîndul ei fără răspuns. Totul a pornit de la strigăturile manifestanţilor de la Inter, Dalles şi, mai tîrziu, din Piaţa Palatului, extinse apoi în tot oraşul, pe cale orală şi murală, şi care erau ţn mod clar desprinse din folclorul stadioanelor.

"Ole ole / Ceauşescu nu mai e" pastişa distihul cu "Astăzi vrem victorie". Iar "Nu vă fie frică / Ceauşescu pică" deriva din cel cu "Steaua se ridică". Dar numai purele şi simplele huiduieli şi strigăte de "Jos Ceauşescu" ("cizmarul, criminalul" etc.) dovedeau un exerciţiu al protestului public pe care, în acea vreme, numai manifestările sportive îl îngăduiau. A înjura arbitrul sau echipa adversă erau unele din rarele debuşee ale nervozităţii populare. Că marile echipe erau protejate de clanul Ceauşescu, că Dinamo era febleţea lui Nicolae, iar Steaua, mai dizidentă, se bucura de simpatia lui Valentin... - poate face subiectul unor cercetări aparte, legate de sport şi politică. Ce şi-a propus anume autorul acestor rînduri este să releveze importanţa folclorului oral, în speţă, cel al microbiştilor, în apariţia şi dezvoltarea a ceea ce se numeşte cultura contestării.

Momentul mai-iunie 1990, Golaniada (cu faţeta sa de tip "restauraţie" - Mineriada), oferă alte materiale demne de studiu. Unele cîntece ale Pieţei Universităţii, precum Imnul golanilor, derivă din repertoriul de cîntece de pahar, bogat filon care în definitiv moşteneşte, peste milenii, Dionisiile.

Pentru cei mai puţin documentaţi, să comparăm variantele: "Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Pînă nu vom cîştiga / Libertatea noastră..." şi respectiv: "... Pînă nu ne-om îmbăta / Să cădem sub masă". Honni soit qui mal y pense - le spunem, cu toată precauţia, eventualilor cititori cu prejudecăţi, care (asemeni, de pildă, cenzorilor de la CNA) ignoră cît de mult datorează folclorul european tradiţiei dionisiace, cea legată de riturile propiţiatorii de trecere şi de mitologia belşugului şi a vitalităţii. Că nu ne aflăm pe o pistă înşelătoare ne-o dovedesc studii, deja clasice, precum cele dedicate cîntecelor Revoluţiei Franceze (cu exact două veacuri avans), multe dintre ele la rîndul lor notorii cîntece de petrecere.

Legătura dintre manifestări populare de tip carnavalesc şi revolta populară este unul dintre nodurile nevralgice ale istoriei culturii. Cel ce scrie va reveni şi cu alte ocazii asupra acestui subiect, de altminteri prea puţin şi prea neglijent tratat la noi.

Apoi, o curiozitate demnă de luat în consideraţie a aceluiaşi moment istoric este că multe dintre cîntecele aşa-zicînd "culte" ale Golaniei, semnate de trubadurul Paţurcă şi de textierul său, cunoscut sub pseudonimul Dr. Barbi, resimţeau în mod clar influenţa Cenaclului Flacăra şi a cercului de cantautori folk din jurul lui Adrian Păunescu. Bizareria constă în faptul că, deşi stilistic erau în mod cert nişte epigoni păunescieni, Paţurcă, Barbi şi ceilalţi barzi ai Universităţii făceau parte din tabăra politică opusă poetului de la Bârca. Ne putem gîndi că Balconul Universităţii a constituit un soi de "salon al refuzaţilor" pentru mulţi tineri cu chitara care vor fi aspirat, în trecutul nu îndepărtat, la o consacrare "flăcăristă".

O analiză senină, lucidă şi lipsită de părtinire a influenţei lui Adrian Păunescu în domenii dezvoltate în mod liber, neîngrădit şi cvasi-amatoristic, în anii '90, precum presa, redactarea publicitară, muzica "tînără" (sintagmă pe care i-o datorăm aceluiaşi autor) şi diversele manifestări ale culturii contestării, de la afişe la graffiti-uri şi strigături, ar produce adevărate revelaţii.

De notat ar fi, de asemenea, că manifestările flăcăriste au constituit, în ultimii ani ai regimului (cu excepţia perioadei de restricţie, cînd i s-au găsit totuşi unele substitute) o altă supapă socio-culturală a energiei juvenile, comparabilă într-o oarecare măsură cu aceea, deja menţionată, a mişcării microbiste.

O pistă falacioasă ar fi interpretarea acestor fenomene de influenţare, epigonism şi pastişare mai mult sau mai puţin conştientă ca o preluare-prelucrare ironică, detaşată (prin procedee vodevileşti precum parodia, rezonanţa, parafraza). Începutul anilor '90 este esenţialmente patetic, declarativ şi denotativ. El urmează unui deceniu în care contestarea, de tip dizident şi subteran, cultiva subtilităţile "şopîrliste", bizantiniste şi multiplu conotative, cu funcţiune de derutare a cenzurii (care, după arată studii cu precădere literare, ajunsese să acţioneze ca o cenzură în sine, aşa-zisa "auto-cenzură").

Cît a moştenit cultura contestării libere din cultura de tip supapă şi cît din cultura subtilităţilor optzeciste? Teza pe care o susţine subsemnatul înclină destul de clar într-o anumită parte... Ea se cere însă sprijinită de ulterioare cercetări, lipsite de parti-pris-uri şi prejudecăţi elitarde...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer