Damen Kaft - Cînd durităţile femeilor fac slăbiciunea bărbaţilor

Viaţa e o luptă, OK, mai ales atunci cînd eşti în dispoziţie proastă. Dar şi reciproca e valabilă: luptele din ring sînt simboluri exemplare ale vieţii, cu diversele ei faţete, mai ales cînd eşti în dispoziţia de a le interpreta în cheie morală. Cel mai bine se vede asta în partidele de catch, acele spectacole, deopotrivă naive şi baroce, ale gladiatorilor americani. Luptătorii sînt personificări ale Binelui şi Răului, iar confruntarea lor ritualo-coregrafică ar trebui să ne mişte, să ne farmece şi să ne povăţuiască asemenea basmelor. Observaţia îi aparţine unui ilustru învăţat de la Paris, care şi-a petrecut o parte a tinereţii-n Bucureşti, gestionînd, acum vreo jumătate de secol, Institutul Francez de pe Dacia.

Roland Barthes - căci despre el e vorba - nu a apucat, din păcate pentru noi, să vadă cea mai mediatizată luptă în ring dintre două românce, prilejuită de o mare gală de bumbăceală televizată. Noi însă, care am văzut cum Nikita a aruncat prosopu-n faţa Savarinei, am avut parte de o pildă larg deschisă către ascunzişurile firii noastre sociale.

Refuzînd să se bată în ring, oricare i-ar fi fost motivul, Nikita a intrat intr-un meci mult mai amplu, mai insidios şi mai primejdios decît o simplă şi cinstită împărţeală de pumni. Lăsînd ostentativ garda jos în faţa campioanei cu nume de prăjitură-nsiropată, Nikita a lovit fără menajamente într-un showbiz falocratic, pentru care înfruntarea celor două, plina de riscuri ce depăşeau miza, se voia un divertisment de bîlci tipic masculin, asemeni luptelor cu femei dezbrăcate-n noroi. O păruială între dame, nicidecum o înfruntare sportivă. Un prilej de amuzament pentru bărbaţi frustraţi, mult mai mult decît un spectacol inspirator pentru microbiştii de ambe sexe ai pugilatului. În chestiunea luptelor feminine (box, kick-boxing etc.) există o prăpastie între prima percepţie şi realitate. Există, pe de o parte, multe femei şi fete care cred, cu toata abnegaţia atletului, în idealurile unui sport ce candidează de o vreme la includerea printre specialităţile olimpice. Există perfecţionarea, vecină deseori cu mutilarea şi periclitarea sănătăţii, în scopul marii performanţe. Şi există, de cealaltă parte a ringului, privirea degradantă a bărbatului plătitor.

Care-s acele viziuni deşteptate de caftul feminin în straturile conştiinţei masculului? Să fie valorizarea erotică pe care voyeur-ul o dă îndeobşte unei partide între lesbiene? Să se excite oare vreunul mai rafinat la gîndul că luptătoarele cu sutien protector îşi dispută atenţia lui de amant inaccesibil? Poate, dar acestea sînt variaţiuni aberante ale aceluiaşi sindrom: femeia luptătoare, amazoana, walkiria - sînt forme ale aceleiaşi fantasme erotice, capabilă să îi satisfacă pe aceia dintre bărbaţi care, băieţei fiind, au suferit dominaţia vreunei mame ceva mai riguroase (ca să nu zicem castratoare). Dar cînd această suferinţă e vecină cu plăcerea, iar pulsiunea erotică e, vorba lui Freud, vecină cu nostalgia sînului matern... Genul acesta de femeie vînjoasă şi dură în raporturile cu bărbaţii, frumoasă şi erotică la modul urieşesc, covîrşitoare asemenea unei zeiţe-mamă, înglobantă şi sufocantă asemenea unui pîntec primordial; ceea ce spaniolii numesc mujeraton şi italienii donnone (substantive masculine, un fel de a spune "muieroi") - e capabilă să scormonească şi să stîrnească jarul masochist latent al multor purtători de sex tare. Compensarea unui dezechilibru sau, dimpotrivă, accentuarea lui?

În orice caz, Nikita a ales. Aceasta tînără femeie bine clădită, cu toate datele unui mujeraton, a ales să lupte cu arme eminamente muiereşti: cîntă, dansează, se anturează cu VIP-uri şi vedete... Abandonînd ringul de lupte pentru cel de dans, femeia cu nume de bărbat a ales să fie femeie. Şi e hotarîtă să ne arate că, prin forfet, ea de fapt a învins.

Făcînd uz de sculele moştenite de la vecinul nostru din Bd. Dacia, să spunem că în ring nu s-au întîlnit doar pura Nikită şi simpla Savarină, ci două întruchipări vremelnice ale unor poli mitologici. Pe ring s-au înfruntat atunci cele două soiuri de feminism, cele două subgenuri ale femininului. Pe de o parte - feminismul combativ, gelos pe aptitudinile bărbatului, tinzînd să cucerească (sau măcar să colonizeze) toate teritoriile unde acesta era dintotdeauna stăpîn absolut: de la box şi haltere la armată şi politică. Pe de altă parte - feminismul natural, conştient de atuurile aşa-zisului sex slab, tinzînd să se replieze în zonele din care de-a pururi femeia a ştiut sa îl conducă, subtil şi tacit, pe bărbat: de la intuiţie la seducţie, de la capriciu tandru la consimţire şireată... Femeia-n pantaloni versus femeia-n minijupă. Patroana cu trabucul erect în colţul gurii versus odalisca trăgînd alene din narghilea...

Dacă bărbaţii sînt trofeele acestei competiţii, ori arbitrii ei, ori barem chibiţii din afara ringului - ce contează? Doar n-or să se bată ei pentru asta...


PS:Scrie un e-mail autorului la [email protected].