Vrăjitoarea din Lagună şi politica dintotdeauna curvă - Rînduri despre Veronica Franco

În momentul redactării acestor rînduri, parlamentarii noştri încă mai dezbat chestiunea legalităţii prostituţiei. Să interzicem cea mai veche meserie din lume? Să le restricţionăm lucrătoarelor în branşă exerciţiul funcţiunii la doar cîteva ore pe zi? pe săptămînă? pe lună?...

E una dintre multele faţete ale aceleiaşi probleme, de asemenea vechi de cînd lumea: controlul societăţii din punct de vedere sexual asigură puterea politica. Cu cît cîrmuitorii ne iscodesc mai mult alcovurile, cu cît sînt mai prezenţi, cu felurite reglementari şi apostile, în spaţiile şi timpurile noastre de maximă intimitate, cu atît mai mult aceşti inoportuni purtători de luminare sunt tentaţi să ne domine, să ne normeze... ei da... să ne reguleze!

Cum te poţi opune atunci cînd "ţi-o pune" puterea - ne-o arată, printre alţii, un personaj istoric, o femeie puternică şi plină de voinţă, care este astăzi inspiraţia mişcărilor feministe şi emancipatoare din lumea întreagă. E vorba de Veronica Franco, curtezana de acum 400 de ani, prima militantă pentru drepturile prostituatelor şi prima poetă feministă (de la Sappho încoace).

E cea pe care cinefilii români şi-o amintesc ca "Frumoasa veneţiană", din biografia romanţată filmată acum 6 ani la Hollywood, cu poduri butaforice peste canalele unei mini-lagune de studio. Dangerous Beauty se cheamă filmul în original, cu aluzie la prejudecăţile religioase ale epocii de glorie a Inchiziţiei. Ca şi în cazul altor pelicule americane e greu de spus dacă marele succes al acesteia se datorează mizei etice de mare actualitate sau poveştii de dragoste pline de farmec.

Să ne concentrăm un pic asupra celei dintîi. Veneţia era în acea vreme republică, o republică veche, una din vestitele republici marinăreşti care dominau de secole calea apelor... dar vai! mai înainte de toate era o republică a bărbaţilor. Femeile se bucurau de anumite libertăţi, cum ar fi aceea de a divorţa, însă cu inevitabilul risc de a decădea pe scara socială, odată eliberate de jugul marital. Veronica Franco (1546 - 1591) s-a împotrivit acestei condiţii nedrepte şi a renunţat la căsătoria care o legase de foarte tînără. A făcut meseria care în nomenclatorul neoficial de azi se cheamă "curvă de lux". Dar a făcut-o cu demnitate, cu inteligenţă şi cu conştiinţa imensei influenţe pe care o poate exercita în domeniul politicii.

În vara lui 1574, Veronica Franco a petrecut o noapte întreaga cu Henric III al Franţei, care îşi trecuse această întrevedere privată ca punct obligatoriu în agenda vizitei sale-n statul-lagună. Veronica îndeplinea cu acea ocazie, mai mult decît rolul de ambasadoare a dragostei, o misiune diplomatică propriu-zisă, trasată de doge şi oamenii săi: trebuia să îl înduplece pe Henric să le fie aliat în viitoarea campanie militară anti-otomană. Şi, fireşte, Veronica a triumfat pe toate fronturile...

Veronica a avut şase copii şi nu a fost ocolită de neajunsuri materiale. Lupta ei pentru o viaţă decentă s-a împletit cu activitatea ei militantă în favoarea recunoaşterii curtezanelor ca reprezentante ale unei profesiuni. Aşezămîntul pentru prostituate sărace cu copii pe care guvernul veneţian l-a ridicat la insistenţele ei a fost încă o izbîndă a acestei femei extraordinare.

Statutul de curtezana i-a permis Veronicăi să ducă o viaţă liberă, independentă şi lipsită de prejudecăţi şi, mai ales, să se dedice studiului şi carierei literare.

Versurile sale de dragoste, debordînd de senzualitate şi îndrăzneală, distonau atît cu tradiţia liricii spiritualizate, cît şi cu absolutismul falocratic al intelectualilor vremii. Dar ce bărbat adevărat, oricît de bigot şi de sufocat de cutume, n-ar fi tresărit la citirea unor "Terţe rime" precum acestea:

Goală şi singură m-ai prins în cale,
Nesigură, slăbită, dezarmată,
Şi falnic m-au lovit armele tale...

Desigur, după ce poetesele de azi ne-au înecat cu valuri de umori dezlănţuite, poate că nu ni se mai pare nimic scandalos în versurile frumoasei veneţiene, dar, pentru vremea aceea, erau mai mult decît un fluierat în biserică. Erau un strigat de disperare! Şi încă unul plin de erotism... Dacă Monologurile vaginului vă fac să căscaţi, bărbaţi şi femei ai epocii teribilismului fără ţintă, renaşteţi-vă pofta de viaţă încercând senzaţiile Renaşterii veneţiene...

Veronica Franco nu a scăpat de persecuţiile Inchiziţiei. Chipurile ea ar fi exercitat farmece de neevitat asupra bărbaţilor de care apoi profită. De unde acuzaţia de vrăjitorie, pe care cu greu a respins-o, printr-o admirabilă şi pasionată pledoarie. Inspirata Catherine McCormack (poate mai spiritualizată în acest rol de curtezană decît o ştiam ca logodnică a lui Braveheart) sugerează în film ceea ce ne place să credem peste veacuri: că vînătorii de vrăjitoare au fost la rîndul lor vînaţi, întrucît vrăjiţi.

(versiune integrală a articolului apărut în Playboy Nr 54 / aprilie 2004)

Scrie un e-mail autorului la [email protected].