Bărbaţii n-au nevoie de bară...

The Full Monty (Gol puşcă), comedioara englezească despre cei şase şomeri recalificaţi ca stripperi, de 5 ori nominalizată la Oscar, are încă un imens succes, după 7 ani de la apariţie. Comparativ cu Striptease-ul hollywoodian, cu un an mai vechi (cu Demi Moore victimă şarmantă a sistemului falocratic, reprezentat de libidinosul grangur politic Burt Reynolds), varianta "cu bărbaţi dezbrăcaţi" este mai actuală, mai interesantă, mai încărcată de semnificaţii pentru contemporaneitate.

De cîţiva ani, The Full Monty a fost făcut şi operetă de către americani: acţiunea din Sheffield s-a mutat în Buffalo, statul New York, s-a dozat ceva mai mult feminism şi problematică gay... şi a rezultat un mare hit pe Broadway, cu - mai apoi - grandioase turnee coast-to-coast care încă sînt în plină derulare... Dar Full Monty se montează deja pe scene din toată lumea, din Italia în Australia.

Valoarea adăugată cu care Full Monty în varianta de scenă atrage publicul, cu precădere feminin, este cea a striptease-ului masculin efectiv, nemijlocit, care îi este promis. Şi nu oricum... ci pînă la goliciunea completă (căci doar asta înseamnă "the full monty"). Adevărul e că, da, cei şase actori-cîntăreţi-dansatori din trupa americană îşi dezvelesc în final şi ultimul petic de piele, acţiune pe care filmul britanic numai o sugera, pudic, cînd arăta cum zboară în aer chipiurile pe care Robert Carlyle şi colegii le folosiseră drept slip... Revelaţia "full-ităţii", electrizantă pentru doamnele cu binoclu din sală, durează mai puţin de-o secundă, scena fiind apoi inundată brusc de o lumină puternică, menită să estompeze, dar şi să culmineze... În definitiv, striptease-ul, fie el şi "full", e un spectacol al aşteptării, al amînării, al dorinţei tinzînd spre satisfacere fără însă a o garanta. E în primul rînd aţîţare şi în al doilea rînd despuiere (dar ăsta-i de fapt însuşi principiul erotismului)...

Această delectare ambiguă, uşor ezitantă, este ceea publicul feminin gustă poate mai conştient şi mai plenar în tot mai răspînditele spectacole de striptease masculin. Proliferarea acestor forme de divertisment (deja întrunirile de tip "petrecerea burlăciţelor" sînt un clasic american...), revoluţionare pentru polaritatea sexuală a societăţii moderne, vorbeşte poate mai clar despre cursul vertiginos pe care l-a luat emanciparea femeii. Psiho-sociologii ne dau asigurări: femeile se bucură mai mult la spectacolele trupelor gen Chippendale decît bărbaţii în faţa dansatoarelor "la bară", participarea spectatoarelor este mai activă, mai creativă, mai intensă emoţional decît a publicului masculin. Dacă pentru spectatorii bărbaţi striptease-ul implică izolare, evadare şi contemplare pasivă, obsesivă, pentru femeile privitoare de striptease cu bărbaţi, spectacolul în sine e un moment de socializare, de împărtăşire voioasă a trăirilor, de distracţie colectivă. Pe de o parte, bărbatul cu ochii ficşi şi concentraţi, cu sîngele pompîndu-i dinspre cap înspre partea de jos a copului, căutînd o satisfacţie tăcută şi solitară... Pe de altă parte, femeile, cel puţin două, chiuind în cor, făcîndu-şi una alteia curaj, cu sîngele năvălindu-le-n obraji, gustînd cu voluptate dezinhibarea, eliberarea, "bestializarea". Pe de o parte bărbatul în faţă cu o himeră, cu un demon acaparator. Pe de altă parte parte, femeile, făcînd galerie, bucurîndu-se de întregul context, mai mult poate decît de subiectul central al întrunirii lor.

Că şi la noi a devenit rentabil să fii stripper - confirmă una din posibile morale ale comediei anglo-americane. România e în mai mare măsură, la fel ca şi Sheffield-ul, o zonă sărăcită, des-industrializată, în care femeile îşi găsesc uneori mai uşor de lucru decît bărbaţii (în servicii), constrînşi - aceştia din urmă - să le ia locul la cratiţă, la crescut copiii... şi iată, mai nou, în industria dansurilor erotice...

(articol preluat din Playboy / martie 2004)

Scrie un e-mail autorului la [email protected].