Iconostasul cu vedete

Ce-ar fi s-o vedem pe Andreea Marin în lacrimi? Ce-ar fi să-l vedem pe Virgil Ianţu alintîndu-se ca un copil? Ce-ar fi să-l vedem pe Mircea Radu cîntînd serenade, cot la cot cu îndrăgostiţii?

Pur şi simplu, am vedea acelaşi tip de televiziune ca şi occidentalii, cei de la care s-au importat formatele show-urilor cu pricina. Pur şi simplu am vedea emisiunile adevărate, respectînd originalul în spirit, nu doar aşa, de... format. Pur şi simplu am vedea televiziune adevărată, demnă de a fi văzută. Am vedea nişte vedete cu adevărat populare, nişte oameni mai umani decît restul omenirii, conform statutului aparte cu care s-au pricopsit. Mai simpatici, mai calzi, hiperbolizînd se poate spune chiar: mai apropiaţi de telespectator, în pofida ecranului, decît vecinul de canapea! Căci asta e definiţia vedetei TV, acolo unde ea a fost inventată: nu un manechin inaccesibil şi rece, în faţa căruia să te emoţionezi numai pentru că există şi atît; nu o paparudă care habar n-are să zîmbească natural atunci cînd poartă o discuţie simplă şi umană cu un simplu-om-simplu... şi care de fapt abia îşi disimulează scîrba de a discuta cu plebeii...

Ne-am adaptat repede la conceptul de star system, importat cu tot ce presupune el, de la tam-tamul mediatic aferent pînă la salarizarea vedetei (măcar asta confruntabilă cu standardele occidentale). Am cumpărat kilograme de decoruri tipizate şi kilometri de paiete standardizate. Am ajuns chiar la Kitsch-uri de tipul promo-ului la "Din dragoste", cu versuri din romanţa "Nu e om să nu fi scris o poezie..." recitate peste All You Need Is Love a Beatles-ilor, şi asta parodic mixată cu Marsilieza... doar pentru că aşa cere formatul!

Şi totuşi funcţionează. "Surprinşii-surprinşii" plîng în preajma Andreei Marin, ca în plină transă mistică. Pentru că Andreea Marin este nu numai "aia frumoasă"; este aia "frumoasă de la televizor". Este ca şi cum ar vedea că icoana la care s-au rugat se învredniceşte să le răspundă personal! E de ajuns ca prinţesa cu dantele înfoiate şi zîmbet dispreţuitor să le adreseze o ocheadă şi "surpriza-surpriza" e gata! Experienţa epifaniei pe care ţi-o oferă proximitatea Andreei Marin pare a fi mai puternică decît întîlnirea neaşteptată cu părinţii necunoscuţi veniţi din Noua Zeelandă...

Copiii îl iubesc pe Virgil Ianţu ca pe un teddy bear. Nu trebuie neapărat ca ursuleţul de pluş să rîdă, să facă tumbe, să îi răspundă copilului la mîngîieri: toate astea le face fantezia copilului. Minunea copilăriei suplineşte implicarea vedetei. A făcut Ianţu cu ochiul, la o întrebare deocheată îndreptată mai mult către părinţi? E de ajuns. Copiii oricum o vor lua ca pe o invitaţie trăznită de a spune lucruri aşijderea. Ianţu trebuie doar să îşi facă periodic manichiura şi să privească duios. Copiii îl iubesc şi aşa...

Noi generaţii sînt iniţiate să vadă dincolo de ecran o lume mai reală decît realitatea. Noi telespectatori sînt deprinşi să creadă că vedetele respiră eter şi se hrănesc cu ambrozie. Noi trecători pe stradă sînt pregătiţi să răspundă pompos, lemnos şi semidoct în condiţii de interviu inopinat.

Şi totuşi... Şi totuşi au apărut şi vedetele "cu faţă umană", care muncesc din greu pentru a-şi perfecţiona prestaţia, care manifestă interes faţă de modelarea materialului uman, care, lipsite de proteguire şi sponsori, izbîndesc în fanariotlîcul audiovizual românesc. Şi astfel aduc o tuşă de autenticitate umană în lumea aparenţei şi a falsităţii.

Şi, totodată, există vedete care dispar, penalizate pentru inconsistenţă chiar şi de indulgentul public românesc...


(Articol preluat din Litere Arte & Idei din 19 ian. 2004)

Scrie un e-mail autorului la [email protected]