Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Început de tratat despre iepuri


Alina Andrei

11.04.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu-mi amintesc când a ajuns Iepurele la mine, cert e că au trecut mulţi ani de atunci, poate 18 sau 20. Nu mai ştiu cum îl chema, însă n-am uitat zgomotul inconfundabil de morcovi ronţăiţi, care intra în mine când îmi lipeam urechea de capul lui, pe balcon, acolo unde îi era culcuşul, într-o cutie de carton plină de foi de salată umedă, smocuri de iarbă ruptă din faţa blocului, cotoare de varză, căcăreze mici, negre, şi bucăţi de pâine uscată.

Între mine şi Iepure nu putea exista decât tăcere fără pic de zgomot, fără de şuierături de la inspirat şi expirat aerul din plămâni, fără strănuturi accidentale, fojgăit de veşminte sau pocnetul oaselor din degete. Imobilă ca bibeloul din vitrina cu ceşti de cafea şi pahare bune pentru musafiri, mă uitam cum îşi mişca mustăţile în aer, cum îşi spăla urechile, evident că lungi, cu labele din faţă, pieptănându-le în grabă, ca şi cum l-ar fi zorit careva. Doream să-l duc în pădurea din apropiere, însă pe acolo mişunau câini mari cât zece iepuri puşi unul peste altul, iar dacă n-ar fi căzut în labele lor, mai mult ca sigur c-ar fi ajuns în ceaunul ţiganilor. Şi totuşi, când eşti mic, pare de necrezut că blănoşenia pufoasă din faţa ta, care îţi mănâncă din palmă, se poate transforma în tocăniţă de pus în farfurii, aşa cum copiii neştiutori nu fac legătura între mieii din cărţile de colorat şi cei de pe pajişte, cu ce li se bagă în gură de Paşti.

Iepurii pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor: verzi şi albaştri din cărţile de colorat, iepurele de Paşti, aducător de cadouri, cel cu vestă şi ceasornic cu lanţ, din Alice în Ţara Minunilor, acela gri, apărut la mine pe balcon, alţii albi, într-o cuşcă cu pereţi din sârmă împletită, unul imens, care era iubit de-o fată într-o povestire bolnăvicioasă, Bugs Bunny, cei de pe zidurile din Braşov şi Bucureşti, şi, bine că nu l-am uitat, locatarul din jobenul magicianului.

Negruzzi scrisese în "Vânătorul bun sau meşteşugul de a nu-ţi fi urât", că în zilele cu ploaie îmbelşugată, până la ieşirea soarelui iepurele înţelepţit nu se bagă în desime, "pentru că nu-i place să-i cadă picături de apă în urechi". Probabil că stă la el în vizuină, doar cu nasul afară, de unde priveşte picurii cum se prăbuşesc cu zgomot în iarbă. Când au zile de nuntit, se strâng pe câmpul răscolit deja de tractoare, ghemuri lungi, gri, iuţi, ce sar printre brazde, se rostogolesc ca ciulinii zburătăciţi de vânt. Mici pete albe ca de bumbac le sunt cozile. Uneori şi urechile li se văd, răsărite cumva ca nişte lujeri tremurători în aerul subţire, alb, pătat cu pufuri de păpădii, în mirosuri de umed şi de sevă, de pământ răscolit cu frenezie.

Iepurii de oraş sunt pitiţi în ganguri, pe lângă cafenele şi ateliere de cârpăcit papucii, pe porţi nedeschise de nimeni cu anii, pe o stradă îngustă, dosită, mirositoare a tomberoane, coji de mandarine, pisici, dar şi a vin acru, de la o cramă scoborâtă în pivniţă. Asta în Braşov. În Bucureşti l-am văzut doar undeva în zona Victoriei, într-un mic şantier pe care ajungeai doar dacă coborai pe o lungă scară de lemn. Fundaţia unei clădiri, schimbată peste noapte în patinoar, cu iepuri mari şi veseli, desenaţi pe beton. Mai este unul la Budapesta, imens. Mai mare decât un bărbat înalt pe tocuri, portretizat pe o clădire părăsită. Un student pe nume Color i-a desenat pe toţi, nu ştiu din ce pricini, însă bine a făcut.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer