Muzica e domeniul cel mai profund şi cel mai superficial

Andreea Chiselev: De ce muzica şi când?
Dan Dediu: Muzica e domeniul deopotrivă cel mai profund şi cel mai superficial. Un nativ din zodia Peştilor ca mine nu putea alege ceva mai nimerit, la o vârstă de cam 10 ani. Târziu, ce-i drept... Probabil că şi azi aş putea face şi altceva, de pildă matematică, analiză şi sinteză comportamentală sau psihologie cognitivă. Eu sunt în general un om cu idei. Am idei mai multe decât pot să dezvolt. Alţii sunt exact invers.

A.C.: Stilul dumneavoastră e identificabil? Vă consideraţi un postmodern, antamat unei şcoli de gândire / unui curent sau independent?
D.D.: Am mai multe stiluri. Un om joacă mii de roluri în viaţa sa. Întru-un fel de comporţi la piaţă, în alt fel la ambasadă, într-un fel te simţi azi, în alt fel peste 10 ani. La ce bun să scrii aceeaşi muzică din pruncie până la moarte? Dacă stilul omului e identificabil, depinde şi de cel ce receptează. Eu mă identific cu mine însumi în tot ceea ce fac, indiferent de stil. Mă simt bine, chiar dacă alţii mă consideră eclectic, impur stilistic. Puritatea în muzică e o mare capcană, refugiu pentru mulţi neinspiraţi. Sunt Bach, Mozart, Brahms, Mahler, Enescu, Stravinski, Messiaen, Ligeti puri stilistic? De altfel, pentru a fi identificabil e mai bine să fii impur stilistic, pentru că dai mai multe indicii de recognoscibilitate, şi pe mai multe planuri.

A.C.: Consideraţi simţul umorului o calitate necesară unui muzician?
D.D.: Indispensabilă. Dacă nu-l ai, nu ai cum să înţelegi cel puţin jumătate din istoria muzicii! De asemenea, n-ai cum să ajungi fără el la interpreţi, iar asta e cheia.

A.C.: Ce părere aveţi despre colaborarea compozitor - interpret? Consideraţi că un compozitor trebuie să îşi cânte lucrările sau dimpotrivă?
D.D.: Compozitorii care pierd legătura cu interpretul sunt cei care nu posedă calitatea de a fi ei înşişi interpreţi, măcar în vis. Dar există şi excepţii. Eu sunt de părere că pentru a scrie bine ceva pentru un instrument sau cântăreţ trebuie să te pui în pielea lui. Ceea ce înseamnă să ai o capacitate empatică deosebită. Compozitorul trebuie să fie un mare actor. Altfel, e ca şi cum ai scrie pentru obiecte. Scrii pentru scaune sau calculatoare. Sau pentru mături. Trece pe lângă...

A.C.: Amintind latura pedagogică, pentru că sunteţi profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cum construiţi un viitor compozitor?
D.D.: Un viitor compozitor se construieşte singur. Ambiţia de a muşca din muzică ceva nemaiauzit trebuie să-l mâne zi şi noapte. Eu nu pot decât să-i spun unde să muşte.

A.C.: Având în vedere că sunteţi între compozitorii "de mâine", care credeţi că este direcţia ce o va urma muzica nouă?
D.D.: "Muzica nouă" e ceva foarte general şi extrem de diferit. Dar e adevărat, ea a devenit o "musica riservata" şi faţă de acest fenomen nu avem decât două posibilităţi de abordare: fie îl propovăduim ajutându-ne de medii diferite (cum ar fi filmul, reclama, internetul), fie îl conservăm în mediateci, pentru cunoscători. Oricum, ca fenomen, e pe ducă. Dar va reînvia, în generaţiile care se vor sătura de muzak-ul din supermarketuri. Asta se va întâmpla cam peste 20 de ani. Voi şi copii voştri veţi prinde acest fenomen. Eu sunt optimist: tot ce e bun şi moare, va avea parte de o renaştere pe măsură. Noi, în România, nu ne dăm încă seama de asta.

A.C.: Care credeţi că ar fi drumul muzicii contemporane pentru a ajunge să fie înţeleasă de marele public?
D.D.: Eu cred în public. Nu dau vina pe el pentru lipsa noastră de audienţă. Pentru că şi muzica nouă trebuie să se reformeze, cum facem noi toţi, din mers. Nu avem timp să ne oprim şi să analizăm. Lucrurile azi se fac din mişcare. Trebuie să învăţăm să avem timp să gândim în condiţiile din mişcare. Trebuie să învăţăm să avem timp să gândim în condiţiile date. Să devenim nu numai fast thinkers, ci şi fast-deep thinkers. Altfel, suntem pierduţi ca specie. Dar eu cred că ne vom adapta. Suntem prea buni!

A.C.: Ce şanse de afirmare credeţi că au compozitorii tineri? Consideraţi că există o "reţetă" pentru a deosebi valoarea sau non-valoarea unei lucrări contemporane?
D.D.: Tinerii care vor să se afirme scriu ca apucaţii. Ceilalţi, nu. Aritmetica, în opinia mea, e simplă. În ceea ce priveşte "reţeta" valorii, ea constă în autenticitate şi tehnică bine temperată. Sunt multe tâmpenii pe care trebuie să le ascultăm cu religiozitate, dar şi multe lucruri interesante pe care nu le băgăm în seamă din cauza mulţimii de gunoaie care ne trec prin ureche.

A.C.: Există un traseu ce trebuie urmat când asculţi muzică?
D.D.: Nu. Muzica e libertate pură. Când asculţi muzică e un act de libertate interioară pe care trebuie să ţi-l asumi. De ce asculţi, altfel? Nu pentru a fi convins de faptul că eşti liber, că eşti bun, că gândeşti, că poţi să te bucuri de ceva care altora le este necunoscut?

A.C.: Viaţa dumneavoastră combină o multitudine de aspecte: compozitor apreciat, profesor de succes şi interpret, tată şi soţ... Nu vă temeţi de responsabilităţile ce vin cu acest statut social?
D.D.: Ba da. Fac multe, dar mă gândesc întotdeauna că un compozitor bun trebuie să-şi rezolve problemele cu contrapunctul: să poţi împleti mai multe voci face parte din vocaţie şi atunci am ambiţia că le pot face pe toate la un anumit nivel. Mă gândesc la lucrurile pe care le am de făcut ca la voci dintr-o fugă. Cu cât sunt mai multe de făcut, cu atât provocarea e mai mare. Îmi place să văd până unde se poate merge cu polifonia de planuri administrative. Şi astfel pot să le fac pe toate. Uneori mai bine, alteori mai prost. Dar sunt om, nu? La urma urmei, se mai poate greşi din când în când...

(Interviu preluat din revista MEgaLOMANI, nr. 1 / iunie 2007, revistă editată de secţia Muzicologie Anul I - Universitatea Naţională de muzică din Bucureşti)