Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu fac mult mai mult bine imaginii României în America decât orice tip de propagandism


Oana Cristea Grigorescu, un interviu cu Saviana Stănescu

31.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Saviana Stănescu a emigrat cu succes în cultura americană şi a cucerit New York-ul teatral cu montarea din primăvară a piesei Să epilăm spre vest (Waxing West) la teatrul La Mama. Cronici elogioase în The New York Times, Backstage, Village Voice confirmă stilul unui dramaturg româno-american care a trecut de la teatrul poetico-metaforic scris în limba română, la incisivitatea şi directeţea scriiturii în engleză. Tematica emigraţiei şi identităţii multiculturale e marca acestei autoare care reuşeşte să integreze realitatea românească contemporană în contextul american globalizant. Waxing West a fost prezentat în luna mai la Bucureşti şi Sibiu (Festivalul Internaţional de Teatru) în regia lui Benjamin Moss şi interpretarea actorilor americani.

Saviana Stănescu: Am vrut foarte mult ca publicul şi critica românească să vadă ce fac eu în America, pentru că în traducere lucrurile sună diferit. Scriu acum direct în engleză, mă joc cu cuvintele şi mulţi critici consideră că tocmai asta e marca mea în limba engleză: un anume limbaj poetic. Să epilăm spre vest este o piesă şi de limbaj nu numai de poveste şi atunci era important să fie jucată şi aici, la noi, în engleză, cu actori şi regizor americani. Acesta e tipul de montare care se face acolo, cu regizori specializaţi pe text nou. Sunt foarte mulţumită de întâlnirea mea cu Benjamin Moss, un regizor tânăr care a înţeles foarte bine piesa şi a pus-o în valoare ca ritm, cu soluţii ingenioase de regie, care lasă textul să se audă. Mai ales pentru America tipul acesta de producţie a fost foarte relevant şi rezonant atât ca montare, cât şi prin faptul că tratează teme ale emigrării într-o manieră originală, fără clişeele pieselor americane.

Oana Cristea Grigorescu: Benjamin Moss rezolvă o problemă dificilă a textului, aceea a dimensiunii onirice. A fost mult apreciat felul în care a rezolvat scenic cuplul Ceauşescu.
S.S.: E o piesă dificilă, toată lumea recunoaşte asta. E scrisă în trei registre: unul realist-psihologic, un altul cvasi-melodramatic şi un registru oniric-absurdist, în care vampirii Ceauşescu sunt tot timpul pe scenă, ironizând eroina principală, ca un fel de simboluri ale trecutului care te trag în jos şi nu te lasă să înaintezi. De aceea i-am făcut vampiri pe Ceauşescu şi pe Elena. Dracula, Nadia Comăneci şi Ceauşescu sunt, din păcate, singurele lucruri cunoscute despre România de către marea populaţie americană (nu vorbesc aici despre intelectuali sau de oameni de teatru). Aşa că m-am jucat puţin şi eu cu clişeele, dar m-am jucat într-un mod în care au semnificaţie. Ceauşescu şi Elena trebuiau făcuţi în acest fel, oniric. Nu ar fi funcţionat în regim realist. Am fost foarte mulţumită de cuplul Ceauşescu, interpretat de Grant Neale şi Alexis McGuinness. În toate cronicile new-yorkeze cuplul Ceauşescu a fost omagiat.

O.C.G.: Cum îţi explici succesul piesei?
S.S.: America şi mai ales New York-ul este un melting pot, un loc unde aproape toată lumea a venit de undeva, cândva. Fie din alte ţări, fie americani veniţi din alte oraşe mai mici sau mai mari. Toţi vin în acest oraş de o energie extraordinară să facă ceva, să înceapă o nouă viaţă. Povestea Danielei care merge la New York este într-un fel specific românească, dar, în acelaşi timp, este şi foarte relevantă şi rezonantă pentru americani: fiecare are în el ceva de emigrant prin părinţi ori bunici. Ei înţeleg foarte bine această situaţie, a celui ce încearcă să o ia de la capăt, dar pe care bagajul trecutului îl trage în jos. Problema emigrării ilegale e acum foarte politizată, pentru că în Senat se discută noua lege a emigrării şi e foarte important să aduci aceste lucruri în discuţie şi în teatru. Mai ales că dramaturgia americană main stream e puţin obosită. Criticii şi lumea de teatru recunosc asta. Oamenii s-au săturat de piesa de Broadway a familiei americane înstărite, mic burgheze, care nu are alte probleme decât adulterul, poate homosexualitatea sau pedofilia. Aşa au apărut aceşti noi playwriters care, ca şi mine, vin cu o nouă formă de teatralitate, de explorare a temelor complexe ce reflectă identităţile multiple: etnice, personale, social-politice. Eu vin din România, alţii vin din ţări latino-americane, sunt negri sau chiar americani albi.

O.C.G.: Succesul nu se opreşte la La Mama. Urmează să ajungi pe main stream?
S.S.: Am mai avut o piesă montată la La Mama, YocastaS cu Richard Schechner, şi aceea foarte bine primită, iar cu Waxing West am ajuns chiar mai sus, pentru că spectacolul a fost un hit, cum spun ei. Acum lucrez deja la o comandă pentru un teatru mai mare Off Broadway, Julia Meins Theater, sponsorizat de New York State Council of The Arts. Producţia intră în lucru la 1 septembrie 2007 şi sper să fie bine primită. Asta îmi place în America: ierarhiile sunt clare cu toată multiplicitatea identităţilor, valorilor şi nişelor culturale. Ştii foarte sigur că dacă ai avut succes la La Mama, cu cronici în ziare importante, urmează să urci, nu poţi merge în jos. Acum probabil cariera mea se va îndrepta spre teatre mai mari, de Off Broadway. Scriu şi scenariu de film pentru că am primit o comandă de la o regizoare israeliano-americano-franţuzoaică, foarte cosmopolită şi ea. În America înveţi să lucrezi cu oameni cu identităţi multiple, cu etnicităţi diferite şi asta e frumuseţea. Într-un anume sens, asta e epoca în care trăim, după cum spune şi titlul antologiei pe care am lansat-o la Sibiu în festival, cu toţii suntem Global Foreigners (străini globali), oameni care se deplasează mai uşor dintr-o ţară în alta şi care pot înţelege mai bine realităţile globale.

O.C.G.: E o realitate şi pentru tinerii români cărora li se oferă multiple oportunităţi de a călători, de a cunoaşte. Temele pieselor tale vor păstra această abordare socio-politică a unei realităţi globalizante?
S.S.: Am fost uimită că în România exact tinerii au reacţionat foarte bine la piesă. Mi-au spus: avem nevoie de tipul ăsta de piese, care reflectă o realitate socio-politică şi o poveste umană în acelaşi timp. Cred că e nevoie de aşa ceva şi în dramaturgia românească contemporană. Într-un fel, asta e zona mea acolo, în America. Practic doar eu scriu despre imigranţii est-europeni, despre oamenii din Balcani şi cred că e o zonă în care am multe de explorat. Chiar piesa la care lucrez se numeşte Alien; aşa sunt numiţi străinii pe vizele oficiale şi atunci mi-am intitulat-o astfel, mai ales că înseamnă nu doar străin, ci şi extraterestru. Am să rămân o vreme în zona asta socio-politico-personală, să spun poveşti umane într-un context social-politic care să facă publicul american, cel bogat mai ales, care nu ştie exact ce se întâmplă în alte cartiere sau ce se întâmplă cu noii imigranţi, să vadă şi o altă realitate. E nevoie de acest tip de piese, americanii recunosc asta şi uite că o recunosc şi tinerii din România.

Pe lângă tinerii care mi-au spus cât de importantă li se pare piesa, au fost şi voci care mi-au reproşat că stric imaginea României. Mi s-a părut amuzant pentru că nu acesta este scopul scriiturii dramatice, să facă propagandă, să promoveze o imagine pozitivă. Ce e aia imagine pozitivă a României? Eu prezint o imagine filtrată prin specificitatea mea, care se ocupă de probleme ale realităţii şi tocmai lucrul ăsta e apreciat în America. Când spui o poveste care vine dintr-un loc de adâncă autenticitate, ei reacţionează, le place mai mult decât o falsă imagine pozitivă, de propagandă, care nici nu ar fi luată în seamă. Într-un anume sens, eu fac mult mai mult bine imaginii României în America decât orice tip de propagandism.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer