Suferinţă şi traumă [Cezar Ivănescu]

Cezar Ivănescu


O noapte obişnuită din timpul celui de-al doilea război mondial, într-un orăşel românesc de provincie. Un spital cu ferestrele camuflate şi cu luminile stinse. Bombardamentele se înteţesc, lumea se agită pe coridoare şi prin saloanele cuprinse de întuneric. O femeie se zbate între viaţă şi moarte pentru a aduce pe lume un copil. Medicii ajung la concluzia că singura soluţie rămâne intervenţia chirurgicală, naşterea prin cezariană. Copilul pare sănătos, iar la un moment dat începe să ţipe cu disperare. Medicii şi asistentele sunt de părere ca acest lucru este un semn al virilităţii şi forţei, dar urletele micuţului au continuat până spre dimineaţă. Abia când s-a luminat de ziua au constatat dezastrul. Cineva scăpase din greşeală, nitrat de argint pe mână stânga a nou-născutului, provocându-i arsuri cumplite. Răcnetele lui disperate exprimaseră suferinţa, nicidecum virilitatea. Aceasta a fost îngrozitoarea trauma a poetului Cezar Ivănescu, care i-a marcat întreaga viaţă.

Prima parte a copilăriei şi-a petrecut-o într-un univers fascinant, la bunicii din partea tatălui. Până la 8 ani, a fost un băiat cuminte, genial, silitor, după care au urmat 40 şi ceva de ani petrecuţi sub zodia infernului, odată cu mutarea de la Huşi la Bucureşti, într-o lume absolut antipatică, străină, rea şi convulsivă - după cum însuşi o descrie.

Părinţii i-au dat numele Cezar pentru că s-a născut prin cezariană. După vârsta de opt ani, Cezar Ivănescu a devenit un caz atât la şcoala cât şi în familie. Era un veritabil personaj, tot timpul suspectat, marginalizat, revoltat, neconvenţional, situându-se prin forţa împrejurărilor, dar şi printr-o inteligenţă diabolică, în afară spaţiilor care l-ar fi putut mortifica, acapara şi constrânge. Se poate spune chiar că şi-a cultivat cu ostentaţie imaginea de băiat rău, felicitându-se adesea că în acest fel a reuşit să nu facă mizerabilele compromisuri pe care le-au făcut mulţi confraţi în perioada comunistă.

Marginalizarea i-a dat prudenţă, vigilenţă în plus şi o obişnuinţă de auto-analiză pe care mulţi dintre colegii lui şi-au pierdut-o. Atunci când eşti pus sub semnul îndoielii, când eşti pe margine, tot timpul îţi pui întrebări asupra ta însuţi, asupra celorlalţi, eşti obligat să te afli mereu în alertă, în conflict perpetuu cu tine şi cu ceilalţi. Când eşti un personaj normal, supus normelor sociale, convenţiilor, rişti să pierzi puţin câte puţin din substanţa sălbatică, esenţială pentru un artist autentic - spune poetul Cezar Ivănescu.

El îşi aminteşte de şcoală ca de una foarte dură, opresivă, dar nu foarte rea, pentru că avea un corp de profesori de elita formaţi în perioada antebelică. Printre aceştia, poetul îl pomeneşte pe cel de Limba Română - un evreu de mare clasă şi cultură, Harry Zupperman, care fusese coleg de facultate cu Eugen Ionescu şi Alexandru Sahia. Acei profesori au avut o influenţă covârşitoare asupra elevilor, prin informaţiile vaste pe care le deţineau şi mai ales prin ţinuta lor morală, unii plătind verticalitatea cu ani grei de închisoare. Oricum, crede poetul Cezar Ivănescu, şcoala nu este decât acel cadru rigid care te determină să te descoperi pe tine însuţi dar niciodată n-o să-ţi dea totul, n-o să fie perfectă. El recunoaşte ca liceul şi nu facultatea, a reuşit să-i dea formaţia intelectuală de bază. În liceu a învăţat tot ceea ce i-a trebuit ca intelectual.
A făcut sport de performanţă iar la vârsta de 17 ani şi-a consumat prima repetenţie, la Liceul de Băieţi din Bârlad, fiind astfel obligat să se transfere într-o clasa umanistă, cu 40 de fete şi vreo 4-5 băieţi.

Fatalmente, pentru a reuşi să comunice cu colegele, Cezar Ivănescu a trebuit să se apuce de scris poezie, majoritatea lor fiind deja poetese consacrate sau mai bine spus, mari consumatoare de poezie. Aşa că, îndrăgostindu-se de prima elevă matură - şi poetă, din viaţă lui, a hotărât să se apuce de scris versuri. În câteva luni avea deja operă poetică, cu care putea veni la masa verde a tratativelor amoroase. La început, Cezar Ivănescu a fost luat în serios doar de colege, apoi şi de profesori pentru ca în cele din urmă, să se ia în serios el însuşi, odată cu marea şansă de a cunoaşte pe câţiva marginalizaţi, foşti deţinuţi politici care i-au oferit adevărată iniţiere în tainele literaturii.

Astăzi, zodia infernului pare că a început să apună iar poetul Cezar Ivănescu a intrat în ultimul ciclu al existenţei sale favorizat, după cum însuşi afirma, atât din punct de vedere cosmic cât şi zodiacal. Anul 2000 a fost favorabil Zodiei Leului - Cezar Ivănescu fiind născut în 6 august, şi practic, tot ceea ce trebuia să i se întâmple pozitiv i s-a întâmplat şi aproape tot ce şi-a propus să realizeze a realizat în acest an crucial.


! într-o noapte am murire, / într-o noapte am murit, / fără teamă de orbire / pre Domnul l-am întâlnit, / fără teamă de orbire / pre Domnul l-am întâlnit! // sufletu-mi vârtej ca hăul / stătea gol în faţa lui, / spune-mi, Doamne, care-i Răul / tot Răul Pământului ? / spune-mi, Doamne, care-i Răul, / tot Răul Pământului ? // ! dacă tot murim cu totul, / înviem apoi de tot ? / spune-mi, Doamne, care-i rodul / încarnării noastre-n Tot ? spune-mi, Doamne, care-i rodul / încarnării noastre-n Tot ? // nu suntem doar un nimica / mai uşor ca negura ? / numai groază-ne şi frica / poartă Sfânta Vergura ? / numai groază-ne şi frică / poarta Sfânta Vergura ? // ! dacă ne-ai zidit, zidire / Doamne, Tu, cu mână ta ! // o iubire doar iubire / sufletul mi-l lumina, / o iubire doar iubire / sufletul mi-l lumina, // o lumina cu aroma / ca unul mirabil mac / pântece-matern-pleroma, / leacul neaflat în veac, pântece-matern-pleroma, / leacul neaflat în veac !

(Doina - Melodie fără sfârşit - Variantă, volumul Efebul de la Marathon, Editura Minerva, 2000, Colecţia Biblioteca Pentru Toţi)