Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Criza universităţii, criza societăţii


Bogdan Ghiu

24.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Criza universităţii nu a aşteptat actuală (anti-)criză mondială explicită, prin care criza capitalismului, mai exact capitalismul de criză, capitalismul-criză caută să se relanseze "dialectic", profitînd tocmai de propria imposibilitate împinsă la limită, abuzînd de propriile abuzuri prin traducerea şi transferarea lor politică spre întreaga populaţie planetară. Sîntem şantajaţi cu salvarea unor societăţi îmbolnăvite.

Criza universităţii poate fi, cel mult, amplificată şi radicalizată de actuala criză generală, de actualul regim de criză (regim al guvernării prin criză). Criza universităţii are propria ei istorie. Şi, ca atare, a anticipat şi a simulat "în efigie", încercînd s-o provoace în realitate, criza mondială. Dacă umanitatea nordică (occidentală) nu şi-ar fi delegat tot mai mult creativitatea morală dispozitivelor tehnologice şi s-ar fi comportat cu adevărat pragmatic (elaborînd tehnici de luptă, adică de rezistenţă), criza universităţii ar fi putut (logic, virtual, intensiv) declanşa social-politic, nu economic-politic, criza mondială, o criză cu adevărat vindecătoare, de eliberare, nu de aservire, aşa cum este criza actuală (instrument pentru putere, nu pentru societate). Din acest punct de vedere, capitalismul poate fi privit ca o meta-criză, ca o bătălie pentru criză.

Se poate afirma că, în lipsa proletariatului divizat prin atragerea, la centru, spre clasele de mijloc, iar la periferie (în Sud) împins spre spectralitatea lumpenului, universitatea a reprezentat, după revoltele din 1968, avangarda, mai mult sau mai puţin ignorată, a luptelor capitalismului actual, devenit "imaterial", adică în acelaşi timp "libidinal" şi "cognitiv": o miză şi principalul teren de luptă.

Criza anilor '60 culminase, în avangarda ei universitară, cu afirmarea dorinţei, prin care tineretul postbelic desfidea ideologia capitalistă a "interesului raţional". Drept urmare, capitalismul a dat curs tocmai acestei fibre (dintotdeauna a lui), conducînd spre apariţia a ceea ce s-a numit "capitalismul libidinal" al zilelor noastre. Forţa productivă a fluxurilor eliberatoare, deteritorializante, de dorinţă a fost recaptată şi recodificată: deteritorializarea produce, azi, trans-teritoriul sau post-teritoriul global - lumea-teritoriu. Dorinţa a încetat prin urmare să mai fie revoluţionară, devenind nu absurd represivă, ci, mult mai rău, simulat eliberatoare. Revoluţia nu era înăbuşită în sînge, ci se sufoca în propria ei parodie.

Bătălia pentru dorinţă a fost pierdută dat fiind că a fost falsificată. După ce, la sfîrşitul anilor '60, fusese terenul luptei pentru exproprierea dorinţei, universitatea a devenit în deceniile următoare teren de luptă pentru aproprierea şi (re)definirea cunoaşterii. Imediat, în paralel, a apărut şi replica mimetică a capitalului, conform aceleiaşi strategii de preluare-deturnare prin simulare: ideologia aşa-zisei "societăţi a cunoaşterii", celebrată "libertarian" (adică radical individualist, sălbatic, regresiv, "naturist", "pionieristic" capitalist), a transferat, din nou, potenţialul revoluţionar pe teren exclusiv tehnologic. Revoluţia devine, prin deplasare (concept psihanalitic), o tehnică: mediu controlabil de control. În felul acesta, capitalismul devine tot mai mult un expert în traduceri, transferări, translatări.

Universitatea, s-a afirmat, este echivalentul actual al fabricii, al uzinei. Şi cred că este adevărat. Ea nu trebuie, deci, să viseze, aşa cum încă mai era cazul în 1968, să se conecteze cu alte lupte, universitatea nu este un mediu separat şi închis, ci terenul central, principal de dispută. În Nordul post-industrial, universitatea este deja integrată în producţia de capital. Cel mai important pentru ea este să-şi poarte luptele cu atenţie la ea acasă.

Pentru că este foarte posibil ca, în Nord (pentru a abandona falsa dihotomie Est / Vest), universitatea să fie, azi, singurul teren de luptă, singurul teren pe care lupta de reapropriere a producţiei mai este vizibilă şi posibilă, efectivă. Strategic, luptele actuale ale universităţii sînt, structural, luptele societăţii înseşi.

Neoliberalizarea universităţii caută să extindă şi să radicalizeze tradiţionala biopolitică liberală a codificării umanităţii sub forma individului-capital şi a populaţiei-resursă (în acelaşi timp unealtă şi materie). Pentru că este mai simplu, mai economic să formezi din faşă în loc să reprimi şi să reformezi mai tîrziu, la nesfîrşit. Astfel încît universitatea neoliberală caută să formeze, prin deturnarea banilor publici (în schimbul viitoarei păci sociale, deci al tihnei oamenilor politici), resurse productive pentru capital, nu cetăţeni critici, lucizi, liberi. Din faşă!

Global, geostrategic, prin "Procesul Bologna" (şi "Strategia Lisabona"), Uniunea Europeană (post-imperialism "democratic", economicos-economic) caută să şteargă definitiv "disidenţa" şi "diferenţa" europeană.

România este un trist exemplu perfect al reuşitei strategiei postimperiale de racolare a fostelor colonii informale, a fostelor periferii ca masă (şi scară) de manevră, ca mediu de presiune. Actuala prestaţie a României, atît la nivel politic, cît şi, mai grav, la nivel social, e una de coadă (globală) de topor.

Nimic mai străin, mai exotic, mai neavenit pentru populaţiile universitare indigene reunite, adică atît pentru triburile de studenţime, cît şi pentru castele profesorale deja industrial produse şi reproduse, decît actualitatea imperativă şi centralitatea strategică a luptelor din cîmpul universitar global. România este deja, de mult, o fabrică provincială de diplome pentru o piaţă a cunoaşterii şi a muncii ironic inexistentă. Foarte rapid, universitatea românească a devenit farsa concentrat-lizibilă, dar în registru tragicomic, a redefinirii cunoaşterii în registru capitalist-global.

Iată de ce am considerat o datorie intelectuală, şi un act de adevărat jurnalism, să conectăm parodica universitate românească cu disputele de idei şi cu luptele de stradă care o privesc, care, cu voie, fără voie, sînt ale ei.

Criza universităţii, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată.

(Textul de faţă deschide un consistent dosar, intitulat Campus de luptă. Împotriva neoliberalizării universităţii, care, pe lîngă articole istorico-teoretice de George Caffentzis şi Silvia Federici, cuprinde manifeste, apeluri, documente de lucru, stadiul actual al organizării, al manifestaţiilor şi, capitol deloc neglijabil, informaţii privind reţelele, colectivele şi persoanele implicate, în întreaga lume, în structurarea teoretico-politică, practică, a acestui cîmp central de problematizare şi de acţiune din care România - consumator parazit, neproductiv, de istorie - lipseşte, vai, ca din majoritatea luptelor şi a dezbaterilor sociale actuale - dar tocmai prin intelectualitatea şi prin tineretul ei studios -, cu desăvîrşire: de parcă nici nu ar exista! Acest dosar urmează să apară în revista Idea. Ce se face şi cum se face, deci: repere şi coordonate.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer