Noaptea când cineva a murit pentru tine

Citiţi un cuvânt al autorului privitor la această carte.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Întâmplările prezentate sunt doar ficţiune. Orice asemănare cu persoane şi întâmplări reale e pur întâmplătoare.


În dimineaţa de 25 decembrie 1989 plecasem de acasă pentru a treia oară în lumea cea nouă. Am mers dinspre Piaţa Dorobanţi spre sud, spre Universitate, unde plănuiam să ajung pe jos. Libertate, egalitate, fraternitate, eram fix în imaginarul din Mizerabilii, încă siderat de surpriză, fără să ştiu ce voi face de acum cu viaţa mea. Că voi studia matematica, asta era clar. De fapt, asta chiar mă interesa. Dar în afară de asta? Puternic ardea soarele revoluţiei, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toţi, în direct, toată acea maree de trupuri inundând oraşul, cum facem slalom printre gloanţe şi descărcăm automatele unii într-alţii.

Dimineaţa, la prima oră. De aici încep. Aşadar, 25 decembrie 1989. Pe atunci, în prima toamnă după armată, eram într-o condiţie fizică excelentă. Puteam să mă ascund imediat sub un camion când se deschidea focul şi puteam sprinta atunci când focurile de armă mă prindeau în loc deschis. Fugeam bine, precis şi foarte repede. Ştiam ce fac, din puţinul de instrucţie pe care-l primisem în armată, ştiam să mă feresc de o sursă de foc. Se spunea aşa: soldatul trebuie să folosească toate condiţiile de teren. Nu mai eram soldat de câteva luni bune, dar aveam instinctele încă vii. Nu se uită un exerciţiu ca acela.

În Piaţa Dorobanţi se afla de acum o baricadă de camioane. Nu se mai putea trece cu maşina prin Piaţă către nord. O formă de a proteja Televiziunea, care emitea din clădirea-turn de lângă Piaţa Aviatorilor. Erau patru camioane gigant, între care două cisterne, lipite unele de altele. Nimic nu le-ar fi putut clinti de acolo. Mi le aduc aminte foarte bine, pentru că de două ori m-am ascuns sub ele, atunci când s-a tras. Mi se tot părea că se trage de la etajele superioare ale Liceului "Caragiale". Mă uitam într-acolo.

Dimineaţa aceea. O dimineaţă de Crăciun caldă, ireală. Era suficient să porţi o bluză şi geaca de blugi şi nu ţi-ar fi fost frig deloc. Nu arăta a iarnă. Îţi era mult mai uşor să fugi dacă erai îmbrăcat uşor, mai ales când se trăgea şi vroiai să te pui la adăpost. Când auzeai automatele deschizând focul în spate, deasupra sau la dreapta ta. Şi ştiam foarte bine ce înseamnă că se trage în tine. Pe 23 decembrie am văzut Biblioteca Centrală Universitară arzând. Şi tot pe 23 decembrie era să fiu împuşcat pe lângă străzile de la Televiziune, când mi-a venit ideea să merg într-acolo. Am auzit ricoşeul pe zid. Pe zidul care nu era departe de mine. Ştiu cum sună plumbul izbindu-se de piatră şi ştiu cum e să vezi praful zidului sărind în toate părţile. Nu departe, la trei paşi de tine. Haos, aşa mi se părea că e. Pentru mine haos înseamnă praful acela sărind din zid. Nu, nu mergeam nicăieri precis. Dacă s-ar fi întâmplat să mă lovească, n-ar fi fost nici un eroism, ar fi fost doar pură întâmplare.

Nu mai exista Republica Socialistă. De fapt, nu exista încă nimic în afara aerului plin de gloanţe şi a străzilor pline de oameni.

Piaţa Dorobanţi, 25 decembrie, dimineaţa. De două minute nu se mai trăgea. Am ieşit din scara de bloc unde intrasem, alături de alte douăzeci de persoane. Am privit în jur. Ştiam ce am de făcut. Mergeam pe Calea Dorobanţi spre sud, spre Universitate.

Deodată, l-am văzut.
Straniu.
Deodată.
L-am văzut în faţa mea.

A fost o surpriză uriaşă, de parcă ar fi trecut prin oglindă şi s-ar fi arătat pe bulevard ieşit din apele argintii ale oglinzii pentru a mă întâlni. Era îmbrăcat în uniforma militară gri-bleu, cea atât de familiară mie, cea pe care o purtasem zi de zi vreme de nouă luni până în 3 iulie 1989. Părea că-mi poartă uniforma. Contrar regulamentelor militare, avea capul descoperit, fără cască sau bonetă, şi ducea arma în cumpănire. Cureaua armei îi atârna în neorânduială, prea lungă. Era ceva mai înalt ca mine şi ceva mai osos. Mi se părea aşa, poate unde era nedormit şi avea obrazul tras şi foarte palid. Eram la câţiva paşi în urma lui şi-l vedeam ştergându-se de sudoare cu dosul mânecii, mergând alene spre sud pe Calea Dorobanţi, singur, fără pluton, fără comandant, dar cu însemnele unice ale micii unităţi unde, cu câteva luni înainte, fusesem şi eu încorporat... Acea unitate atât de singulară... Detaliul care-l distingea de miile de soldaţi împrăştiaţi prin Bucureşti şi care se luptau cu teroriştii pentru a salva revoluţia română de fanaticii contrarevoluţionari, cum ne tot ziceau la televizor, era însemnul militarilor cu termen redus, şerpişorul albastru cu fir alb de pe epolet. Ştiam foarte bine că exista în tot Bucureştiul un singur pluton cu termen redus ai cărui militari erau îmbrăcaţi în gri-albastru şi eu am făcut parte din el, promoţia 1988-1989. Aşadar, tânărul din faţa mea îmi era un soi de frate, de camarad de arme, dar el nu m-ar recunoaşte niciodată ca atare, aşa cum arăt acum. Pentru că acum sunt civil. Şi vin de acasă. Nu mai alerg în bocancii mei cu boturi de şalupă, strâns ridicaţi pe glezne. Nu mai port pe cap boneta gri-bleu. Port adidaşii mei albi cu dungi albastre, blugi decoloraţi şi geaca mea de provenienţă est-germană. Sunt mândru de ea: între altele, e geaca în care m-a prins liberarea din armată vara trecută. Nu m-ar mai recunoaşte, pentru că prea puţin din trecutul nostru ni se însemnează pe chip. Sunt murdar de praf, dacă nu cumva şi de noroi, de când am făcut culcat în Piaţa Dorobanţi, acum zece minute, când s-a deschis focul asupra noastră, cei câteva sute strânşi în Piaţă. S-a tras de undeva de pe acoperişul acestor clădiri. E a treia oară în trei zile când se deschide focul în timp ce trec eu prin Piaţa Dorobanţi şi mi s-a părut iar că s-a tras dinspre Liceul "Caragiale". Am fotografiat ieri ferestrele, fireşte, dar nu mai am filmul. Mi l-au luat într-un filtru la Universitate. A fost absurd. M-au căutat prin buzunare, mi-au găsit aparatul de fotografiat Smena 8, mi-au scos filmul. L-aş fotografia acum şi pe fratele acesta al meu îmbrăcat în gri-bleu. Dar nu o mai am, am lăsat-o acasă.

E haos. Cum ziceam, e ca dracu'. După ce mi-au scos filmul din ea şi m-au buzunărit pe toate părţile, am lăsat camera foto acasă. Nu mai am filmul acela. Nu am cum dovedi ceea ce povestesc. Singurul film care a rămas e cel înscris pe retină. Şi ce am văzut? Că am fugit când a început să se tragă? Sau tânărul care a fost lovit de un glonţ şi pe care mulţimea l-a pus într-o Dacie roşie, cu piciorul sângerând? Maşina a demarat în trombă spre Spitalul de Urgenţă, ocolind o altă Dacie strivită de un tanc. Piaţa Dorobanţi. Doar amintirea mea. Nu am dovezi. Să zicem că totul e ficţiune. Să zicem că mi-am imaginat totul. Ce înseamnă, în fond, realitatea?

Am fost acolo.

Dar acum lumea întreagă o să se schimbe, o să schimbăm lumea. Vreau să ajung neapărat la Universitate, unde de două zile am început să scriem statutul noii Ligi a Studenţilor. De fapt, eu am scris prima versiune. Am făcut istorie. După aceea au început să umble pe el, au votat, l-au învârtit, textul a început să crească. E altfel. Cică vom relua lucrările azi la ora zece a dimineţii. Aşa o fi, dacă ajung acolo. Dacă nu, discută fără mine. Eu nu sunt important, eu mi-am făcut datoria, atunci când iniţiativele se aflau abia la început. I-am ajutat să mute discuţia din vorbe goale pe text. I-am ajutat să fie precişi. Nu mai ştiu ce e important. Sunt clipe când mi se pare că minunata lume nouă nu se poate naşte fără mine. Chiar dacă mi-ar rămâne pielea pe băţ pentru asta, n-aş vrea să lipsesc din amfiteatru. Nu mai mi-e frică. După vreo două zile de când se trage în tine şi vezi oameni loviţi, îţi cam trece frica. Sau nu, nu îţi trece, ci uiţi că e acolo. Îţi e frică mereu, dar uiţi că se poate şi fără de frică. Îţi închei socotelile şi tot ce-ţi doreşti e să nu ţipi când vreunul dintre gloanţele zburând la întâmplare prin Bucureşti te va lovi în măruntaie. M-am gândit la asta. E important ca, dacă sorţii te aleg pe tine, să nu te dai în spectacol cu zvârcoliri inutile. Vrei să vezi treaba la rece. Şi îţi spui aşa. E o chestiune care ţine de calculul probabilităţilor. Da, ştiu. Acum sunt acolo, pe stradă. Gloanţe zburând la întâmplare sunt peste tot. Îmi trec mâna peste obrazul proaspăt ras. Da, sigur. M-am ras şi m-am închinat când am plecat de-acasă. Vorba aceea, dracu' ştie. Te gândeşti la toate când închizi uşa în urma ta.

Scena asta îmi aminteşte dimineaţa de ianuarie 1989 când am mers cu Cristi prin pădurea de la Băneasa. Cristi, fratele meu din armată, copilul acela neajutorat ajuns în cazarmă, pe care hainele de soldat stăteau ca un covor întins la uscat peste gard. Cine-l paraşutase pe el la noi în unitate, aşa de nepregătit pentru viaţă? Nu aveam voie să mergem pe şosea, pe acolo merg numai cadrele, era consemn, aşa că noi mergeam prin pădure, pe un drum paralel cu şoseaua. Poliţia militară ne-ar fi putut lua de pe stradă. Nici o problemă, hai prin pădure. Pădurea Băneasa, densă şi sălbatică, zăpada afânată ca o mlaştină albă, ca o supă primitoare. La doar treizeci de metri în pădure, nimeni de pe drum nu te mai vede. Cristi mi-a zis: o luăm pe acolo. Mi-am amintit scena asta. Mi-a arătat pe unde se poate ieşi spre şoseaua Bucureşti-Ploieşti. De acolo, încă o sută de metri spre sud, în faţa Institutului Meteo era staţia de autobuz. Mergeai două staţii, apoi ajungeai la cealaltă staţie, cea mare, unde întoarce la Băneasa autobuzul-râmă 131. Da, este chiar el, vestitul trei'ş'unu, care duce la Liceul "Caragiale", iar eu am fost caragialist. Autobuzul trei'ş'unu e patria mea, el mă duce acasă. Atunci când am bilet de voie.

Mă uit după soldatul care merge înaintea mea pe Calea Dorobanţi. Are un mers straniu, de om ameţit. Bănuiesc că nu a dormit noaptea de dinainte. Eu am dormit câteva ore, în patul meu, acasă. Am dormit ca un prunc, vreo trei ore, nu cred că am avut mai mult. Am stat la televizor, după ce m-am întors de la Universitate. Acolo, pe perne, în neştire am coborât în somn, epuizat, terifiat, fără să visez nimic. Un somn ca moartea, adânc şi negru. Se trăgea în Piaţa Dorobanţi şi se auzea distinct la mine-n dormitor, deşi asta era departe. Blocul nostru e pierdut printre străzi, spre Floreasca, la noi n-a avut loc nici un eveniment major. Dar Piaţa Dorobanţi e aproape. Am dormit cu zgomotul focurilor de armă pe fundal, în patul tatălui meu, pentru că mi s-a părut că ar fi mai ferit, dacă gloanţele ar trece prin apartament. Îţi vin tot felul de idei. Căci începi să te gândeşti, dacă ăştia mitraliază pe-aici, ce zonă a casei lovesc mai întâi? Ce bine că se construieşte din fier-beton! Inevitabil, te uiţi în jur şi îţi pui problema dacă vreun vârf de clădire nu te-ar expune, dacă fereastra şi poziţia ta în pat nu permit trei puncte coliniare, din toate fasciculele de drepte posibile. Uite-aşa. Aplicaţie neaşteptată a teoremei lui Menelaus în interiorul retinei tale. Secţiune prin realitatea multivariată. Îţi imaginezi cu încetinitorul gloanţe venind spre carnea ta, alunecând pe-o rază, făcând bum prin fereastră, strivindu-ţi carnea şi explodându-ţi venele, pătrunde-n casă şi în gând, ka-bum. Aşa se spune că auzi, ka-bum. Dacă nu există o asemenea traiectorie, atunci poţi adormi liniştit. Poţi adormi şi expus unor posibile traiectorii, o ştiu şi pe-asta. Se poate dormi şi-n linia întâi a hazardului. Se poate orice pe lumea asta.

Tata nu e acasă. Tata a purtat toată viaţa uniforma gri-bleu, de la nouăsprezece ani, de când a intrat în şcoala militară. Tata a crezut în ordinea socială. Afară bate haosul dinlăuntrul vântului.

Nu era acasă nici când m-am trezit, mi-am băut cafeaua şi am ieşit din casă, ignorând ce spunea mama. Mama mă vrea viu şi de aceea nu înţelege ce vreau, unde plec, unde mă duc. Dar lumea cea nouă nu se poate fără mine. Nu aş putea să nu merg spre Universitate. Am ieşit, trecând printre blocuri, spre Piaţa Dorobanţi, alegând un traseu ferit. Aşa credeam eu. Blocurile acelea, desenate în formă de U, îţi permiteau să înaintezi fără să te expui către piaţă sau către marile bulevarde. Cel puţin primii trei sute de metri. Nu mai mult. Piaţa Dorobanţi nu e departe de Aleea Primăverii, locul unde se afla reşedinţa prezidenţială, clădirea care a fost invadată de masele de revoluţionari cu trei zile în urmă, imediat ce Nicolae Ceauşescu a părăsit Bucureştii la bordul unui elicopter. Legenda spune că pe locul pieţei de legume, acolo unde scrie mare, cu roşu, Piaţa Dorobanţi, se afla acum două decenii o cârciumă rămasă din vremuri vechi. Acolo ar fi venit pe jos, la finele anilor şaizeci, Andruţă Ceauşescu, bătrânul părinte al nou-alesului secretar general al Partidului. Intra în restaurant, se aşeza la masa de lângă fereastră şi cerea o sticlă cu vin. Chelnerul i-o aducea, apuca să bea două pahare pe stomacul gol, după care începea să-l cuprindă entuziasmul şi se împrietenea cu toată lumea din restaurant, le promitea marea cu sarea, în timp ce cei din jur se străduiau să-şi păstreze sobrietatea, atât cât se putea în condiţiile date. Probabil că râdeau pe înfundate, căci uite-l pe tatăl tovarăşului secretar general, beat pulbere şi povestind despre Elena Lupescu şi Bucureştii anilor treizeci. Când ajungea la a doua sticlă, euforia îl împingea să răcnească vesel că dă un rând la toată lumea, căci, iată, striga el, fiu-meu e secretar general, la toată lumea înc-un plin, fiecare cu ce are sau, cum spune tovarăşul Lenin că ar fi principiul socialismului, fiecăruia cât munceşte, fiecăruia după nevoi. Cam pe atunci reuşeau să-l găsească băieţii în costum şi la cravată de la Direcţia a cincea, care veneau şi-l luau de braţ, în timp ce bătrânul izbutea să apuce în trecere un suvenir, fie paharul, fie sticla însăşi, clătind pe fund băutura rămasă, opunând o rezistenţă aproximativă şi intonând câte un cântec idiot. Îl întindeau pe bancheta din spate a Renaultului de protocol, apoi subofiţerul de circulaţie oprea traficul pentru ca maşina să se întoarcă spre nord, pe Strada Beller. Scena s-a repetat de atât de multe ori, încât Nicolae Ceauşescu, sătul de zvonurile că părintele său le-a promis tuturor bunilor consumatori din cartier că vor fi numiţi miniştri şi că Andruţă dă un rând la toată lumea la crâşma din Dorobanţi, a dat dispoziţie ca întregul restaurant să fie făcut una cu pământul şi în locul lui să se facă o piaţă de legume şi fructe. Şi a mai avut o grijă: ca nicăieri pe o rază de un kilometru să nu mai rămână nici o unitate socialistă care să vândă băutură.

Îmi amintesc povestea asta de câte ori trec pe acolo. Azi cu atât mai mult cu cât n-avem habar unde e Nicolae Ceauşescu. Chiar cred că se află undeva, în provincie, şi-şi orchestrează întoarcerea în Bucureşti. Ce şanse are? Ce sprijin are? Tot oraşul e în stradă. Se trage. S-a tras toată noaptea. Se trage de trei zile. Sediile Partidului au fost devastate. Nu a mai rămas nimic funcţional în Bucureşti, nimic pentru el, fireşte. Şi cine mai e la ora asta pentru el? Fir-ar să fie, eu nu pot să-mi imaginez pe nimeni care s-ar putea bate pentru Ceauşescu.

Iată-mă de acum ajuns la Perla, unde plănuiesc să trec strada. În vremuri liniştite, asta n-ar fi o problemă. Acum însă e complicat. Bulevardul Ştefan cel Mare pare deodată al dracului de lat, indiferent cât de bine sprintez. Da, alerg foarte bine. De fapt, e singurul lucru pe care l-am învăţat în cele nouă luni de exerciţiu cazon. Au trecut cinci luni de când m-am liberat din armată. Dacă toată chestia asta se întâmpla acum câteva luni, m-ar fi prins cu arma în mână. O întreagă istorie sau, vorba căpitanului Tănase, care şi el e amestecat pe undeva în iureşul revoluţiei, viaţa merge mai departe. Da, soldatule, viaţa merge mai departe.

Pe bune că îmi vine să îl ating pe umăr pe soldatul cu termen redus îmbrăcat în gri-bleu. Îmi vine să-l iau în braţe, să-l întreb ce a mâncat, ce a băut, deşi nu am cu mine nici de mâncare, nici apă. Dar ar trebui să am grijă de el, nu-i aşa? Şi aş vrea să-l întreb ceva important, unde e restul unităţii, ce au făcut ei de când a început haosul în Bucureşti, de pe 21 decembrie, unde sunt distribuiţi acum, de când trupele de Securitate au fost puse sub comanda armatei? Unde sunteţi voi? Mi-ar răspunde oare? Să-i spun că eu sunt sergentul cu termen redus, de acum în rezervă, care ştie că în baia companiei sunt douăzeci şi patru de chiuvete şi opt bude turceşti, că pe etajul doi sunt cinci uşi pe stânga şi trei pe dreapta, să-i spun asta, în loc de act de identitate, în loc de orice parolă, în loc de orice alt consemn de recunoaştere? Dacă i-aş spune toate aceste lucruri, m-ar recunoaşte numaidecât şi ar şti că sunt de acolo. Deşi ce legătură mai am eu cu unitatea militară 0396, cu arma respectivă sau cu întregul aparat? Nici una. Toate astea sunt istorie. Vezi geaca asta de blugi? Asta este identitatea ta de acum. De ce crezi altfel? Cine eşti tu? Oare schimburile de focuri care de patru zile răscolesc Bucureştii te-au aruncat un an înapoi, cu mintea în cazarmă? Acolo te gândeşti? Ar trebui să-ţi spui: gata, s-a terminat. Dar nu poţi să-ţi spui asta câtă vreme se trage. Sau ceea ce vezi tu nu este realitatea? Asta e mai complicat de acum. Trebuie să mergi mai departe, spre sud. Libertate, egalitate, fraternitate. Nu s-ar putea fără tine.

De la Perla el o ia către stadionul Dinamo. Către Spitalul de Urgenţă, unde ştiam că noaptea trecută au fost schimburi de focuri. Să merg după el? Să-l strig? Nu, nu ştiu cum îl cheamă. Tovarăşe fruntaş? Ce să-i spun? Sau să-l strig cum făcea şeful de stat-major, militarule tere? Aşa oare?

Îl petrec cu privirea. Rămân în urmă.
Nu i-am vorbit. Nu i-am spus nimic.
Fratele meu a plecat mai departe.

Acum ştiu unde se ducea: spre Spitalul de Urgenţă. Plutonul cu termen redus fusese repartizat să asigure apărarea spitalului, misiune aparent mai uşoară, ca pentru nişte viitori studenţi, abia încorporaţi în septembrie 1989. Atunci însă nu ştiam. Noaptea dinainte fusese pentru ei un măcel în direct. Istoria s-a aflat mai târziu.

De fapt, toată lumea avea să vadă la televizor în primăvara lui 1990, pe postul naţional, ştirea că Nicolae Seraru a fost externat din clinica italiană unde fusese operat la piciorul drept. Primise un glonţ undeva deasupra gambei, unde metalul ardent întâlnise osul, pe care îl izbise sub un unghi mai mic de patruzeci şi cinci de grade, de parcă cineva l-ar fi împuşcat din ceruri. Când s-a întors la Otopeni, camerele de luat vederi s-au centrat pe chipul lui. O jurnalistă blondă care nu-şi făcuse temele l-a întrebat din ce unitate a făcut parte, apoi l-a întrebat din ce pluton. "Cum din ce pluton?", a replicat el, cu un zâmbet amar. Şi i-a răspuns: "Singurul pluton de militari cu termen redus care se afla la Comandamentul Trupelor de Securitate". Da, şi plutonul acela ajunsese în centrul schimburilor de focuri de la Spitalul de Urgenţă din zilele revoluţiei române, lăsând în urmă o serie de răniţi care au ajuns din misiunea de a păzi spitalul direct pe masa de operaţie. Cu excepţia lui Nicolae Seraru, care avusese ghinionul unei răni atât de complexe, încât intervenţia chirurgicală nu a putut fi efectuată în zilele acelea la Bucureşti. L-au trimis în Italia. A fost operat acolo, a revenit acasă după două luni. În interviul de la întoarcere, povestind despre plutonul acela, a descris destinul aparte al acelor treizeci de militari. Povestea lor trebuia spusă cândva şi a spus-o el. Dar nu suntem noi toţi totuna? Căci generaţia celor treizeci care au servit în acelaşi loc cu un an înainte nu e totuna? Eu sau el sau oricare dintre ei, acelaşi trup, nu-i aşa? Singurul lucru diferit este carnea. Şi durerea. Durerea o simţim fiecare. Dar destinele noastre ar fi putut fi comutative. Destinele noastre or fi fost similare, numai carnea era alta. Ai simţit tu glonţul acela? Ai simţit tu? Altceva avusesem noi în comun: visele tensionate şi incolore. Am dormit în dormitoarele acelea vreme de nouă luni, am văruit clădirea, am dat cu ceară coridorul, am vopsit cu negru bordurile zidurilor, am spălat chiuvetele patriei, am curăţit cartofii ei, am învăţat să tragem cu pistolul-mitralieră de tip Kalaşnikov şi ne-am pregătit pentru apocalipsă sub drapel, purtând pe umeri şerpişorul albăstriu care însemna militarii cu termen redus din subordinea operativă a Ministerului de Interne. Da, am văzut şi noi câteva misiuni, dar nu se compară cu apocalipsa de acum. Cerul scuipă plumb înstelat şi ilogic. Drepţi, paharnici ai nopţii, bumbii de metal căutându-şi carne pentru somn.