Pagini

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Un prieten care îmi tot poartă de grijă mă sfătuieşte să fac tot ce depinde de mine pentru a mă adapta mediului unei alte culturi. Mi-a spus de mai multe ori că ar trebui să scriu în engleză. Nu-ţi dai seama, îmi spune, ce şansă ai, să trăieşti în America? De ce nu laşi în urmă totul? De ce te mai întorci în România? În fond, n-ai nimic de câştigat de aici.

Vara trecută, în 2009, amicul în cauză m-a analizat în toate felurile, încercând să-şi dea seama, după cum zicea el, ce nu e în regulă cu mine. Nimic altceva decât faptul că în continuare scriu în română şi că aceste cărţi, fiecare încărcată cu substanţă autobiografică, nu seamănă una cu alta. De parcă ar fi mai multe vieţi, trăite de mai mulţi oameni şi povestite de voci diferite.

Stai puţin, să clarificăm situaţia. Nu scriu ca să câştig. Nu mă întorc la Bucureşti ca să câştig.

Din punctul meu de vedere lucrurile sunt mult mai simple. Îmi urmez ideea de a scrie literatură. Nu mă interesează să aparţin ca scriitor altei culturi. Am plecat ca să scriu, mă documentez ca să scriu, dar nu vreau să scriu totdeauna, ci numai atunci când am să consider că am ceva important de spus. Nu mă interesează ce spun oamenii politici sau personalităţile mass media despre cărţile mele. Ştiu că mi-am făcut foarte mulţi prieteni de pe urma romanelor Venea din timpul diez şi Miruna, o poveste. Părerea acestor prieteni contează pentru mine, nu părerea celor care caută să tragă profit de pe urma jongleriilor cu literatura.

Unii mă înjură fără să citească ceea ce scriu. E normal, înţeleg că umanitatea din noi are atât de multe faţete. Alţii înjură cărţile înainte ca ele să fie publicate. Şi asta e normal, suntem nu doar la Porţile Orientului, ci şi ale Galaxiei: un univers paralel întinde o toartă care se lipeşte spiralat chiar pe conturul sectorului agricol Ilfov.

Dacă aş fi locuit în România nu aş fi putut scrie un rând. Distanţa ajută literaturii. Uneori văd lucrurile cu claritate. Alteori nu mai înţeleg prezentul, dar păstrez trecutul.

Noaptea când cineva a murit pentru tine a fost extrem de greu de scris. Aş da orice să nu fi avut material pentru ea.

Un roman care pleacă de la un caz real.

În octombrie 2000 am trimis revistei Contemporanul. Ideea europeană un text intitulat O crimă românească. Era istoria reală a unui militar în termen care a murit în decembrie 1989 într-un schimb de focuri din jurul clădirii fostului Comitet Central. Îl cunoscusem foarte bine şi istoria lui mă urmărea la atâţia ani distanţă. Cătălin Ţîrlea, care pe atunci realiza Contemporanul, a primit textul şi a făcut un gest neobişnuit: şi-a retras editorialul pe care-l avea pregătit pentru săptămâna aceea şi a publicat acest text în locul lui. În 2007, când am răspuns invitaţiei Editurii Tritonic (o invitaţie adresată de Bogdan Hrib şi de Michael Haulică) de a-mi reuni unele dintre articole şi eseuri într-o carte, am inclus acel text în volumul Distanţe, demoni, aventuri. În prefaţa pe care Ovidiu Şimonca a scris-o acestui volum, şi el s-a referit la textul despre fostul meu coleg de armată care a murit în decembrie 1989. Povestea e cât se poate de tragică: un militar în gri-bleu împuşcat în misiune, cel mai probabil de trupe îmbrăcate în kaki. Soldaţi ai aceleiaşi armate trăgând unii în alţii. Cincizeci şi trei de militari ai unităţilor care azi sunt subordonate Trupelor de Jandarmi au murit în revoluţie, ucişi probabil de militari ai aceleiaşi armate (nu am citit nicăieri că s-ar fi demonstrat o altfel de responsabilitate). Filmul Hârtia va fi albastră, de Radu Muntean, arată o astfel de situaţie. Faptul că aşa ceva a fost posibil mi se pare halucinant, tragic, surprinzător, revoltător şi mi se pare a fi o măsură a eşecului României şi al instituţiilor ei din acel moment.

Pentru foarte multă vreme nu ştiam cum să povestesc acele fapte astfel încât expresia lor să fie literară. Doar furia nu ajunge pentru a scrie literatură. Mai trebuie ceva. Cred că rostul literaturii e de a ne ajuta să vedem şi nu m-ar interesa decât ideile literare care ar putea spune ceva profund. Cred că trebuie să scriem pentru a înţelege. Cred că trebuie să ne zbatem pentru a vedea dincolo de ceea ce ochii noştri văd. Literatura poate izbuti acolo unde alte arte nu ajung.

În toţi aceşti ani, mi-am făcut note. Am continuat să citesc lucrări despre istoria recentă a României. Mult mai târziu, în 2009, imaginea cărţii mi-a apărut limpede, tonul ei fără echivoc. În intenţia mea, romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine nu e doar istoria tragică a unui tânăr care a murit în timpul revoluţiei, ci şi sinteza unei reflecţii despre transformarea României de-a lungul perioadei celor douăzeci de ani care au trecut de atunci. E o carte despre cultura română. Tragedia de atunci e dublată de eşecul realităţii politice şi sociale de azi. Pentru că prea puţin din ceea ce se spera în decembrie 1989 s-a materializat.

Poţi pune lucrurile acestea faţă în faţă? Poţi vorbi despre un eşec, în timp ce istoriseşti o tragedie?

Am reflectat mult la volumul La noche de Tlatelolco, de Elena Poniatowska, care e o reconstituire jurnalistică minuţioasă a unui moment tragic din istoria recentă a Mexicului, mai precis din timpul manifestaţiilor studenţeşti din octombrie 1968. Ideea că într-un interval relativ scurt de timp se poate concentra o întreagă oglindă a istoriei unei societăţi mi s-a părut extrem de puternică. Cred că punctul de turnură al istoriei României de azi a fost noaptea când a fost executat, în urma unui proces administrat în mod superficial şi grăbit, Nicolae Ceauşescu. Despre noaptea aceea este vorba. Cred că multe dintre aspectele realităţii de azi îşi au rădăcinile în capacitatea noastră de a vâna umbre, cu riscul de a produce la fiecare pas victime colaterale.

Ceea ce mă revoltă e că am putea uita. Că nu vedem cum se produc victime colaterale la tot pasul şi cum am putea să ajungem să găsim asta firesc, fără să ne surprindă, fără să ne mire.

(20 octombrie 2010)