Cuvânt înainte la Despre îmbătrânire

Citiţi un fragment din această carte.


Jean Améry (1912-1978), eseist de origine austriacă, s-a inspirat adesea în opera sa din propriile experienţe trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost student la Filozofie şi Literatură în Viena şi s-a numărat printre opozanţii regimului nazist; torturat şi închis câţiva ani în lagărele de concentrare, Améry a supravieţuit experienţei Auschwitz, fiind eliberat în 1945. S-a sinucis în 1978 într-un hotel din Salzburg.

Deşi este un autor important tradus în zeci de limbi, Améry a rămas complet necunoscut publicului român. Editura ART a conceput un program pe termen lung, următorul titlu al seriei fiind Despre sinucidere. Discurs despre moartea liber aleasă.


Nefiind legitimat decât de înclinaţia spre reflecţie, şi poate că şi de un anume antrenament într-asta, vă prezint câteva eseuri despre îmbătrânirea omului. "Eseu" nu are aici sensul de experiment, ci mai degrabă de căutare a ceva cu neputinţă de găsit - lucru pe care judecata analitică îl ştia din capul locului. Meditaţiile în jurul obiectului meu nu au nimic de-a face cu geriatria. Eseurile tratează despre omul care bătrâneşte în raporturile lui cu timpul, cu propriul corp, cu societatea, cu civilizaţia şi, în cele din urmă, cu moartea. Cine se aşteaptă la enunţuri competente în sensul unei ştiinţificităţi pozitive, la o cunoaştere ce l-ar putea ajuta să-şi rânduiască viaţa înspre o stare anume - adică tocmai aceea a îmbătrânirii sale -, acela va fi dezamăgit de cartea mea: n-am ţintit la aşa ceva.

Într-o epocă în care inteligenţa îşi întoarce privirea nu numai de la condiţia nemijlocită a conştiinţei, ci de la om în general, în locul căruia trec, ca obiect al cercetării, sisteme şi coduri, eu m-am oprit strict asupra celor trăite - le vécu. Am dus la îndeplinire un astfel de efort de consemnare cât de cât exactă a proceselor în care e implicat omul care îmbătrâneşte, folosindu-mă în mod esenţial de metoda introspecţiei; la care s-a adăugat străduinţa de observaţie şi empatie. Dar a trebuit să renunţ la orice speranţă de ştiinţificitate, ba chiar şi de stringenţă logică.

Deşi, pe de-o parte, caracterul subiectiv al acestor însemnări mi-a fost clar de la bun început, am tins totuşi, pe de altă parte, la reflectarea permanentă - întreprinsă din toate unghiurile de vedere - a ideilor formate, printr-o regândire corectivă, mereu în luptă cu sine însăşi, care nu s-a ferit niciodată de contradicţia de a imprima demersului o întorsătură în mai-mult-ca-subiectivul, dar care a renunţat deliberat, ce-i drept, la ţinta de obiectivitate sau intersubiectivitate. Ce m-a susţinut a fost doar speranţa nelămurită că poate am reuşit să limpezesc câteva lucruri esenţiale pentru omul format în spiritul nostru. Am făcut un rămăşag cu mine însumi, lăsând cu totul în seama cititorului decizia cu privire la sensul sau absurditatea, valoarea sau lipsa de valoare a acestei lucrări, fără să poată fi invocată o a treia instanţă care să se pronunţe asupra adevărului.

Când mă adresez cititorului, o fac cerându-i implicit să mă însoţească într-un demers al cărui înţeles mi s-a dezvăluit şi mie abia în timp ce scriam această carte. Şi asta pentru că, pe măsură ce înaintam, bâjbâind pas cu pas, am fost nevoit să renunţ la speranţele pe care şi le face necontenit cel ce îmbătrâneşte şi să dezmint o presupusă consolare. Tot ceea ce i se recomandă omului care îmbătrâneşte - cum să-şi accepte declinul, ba chiar să găsească într-asta anumite valori cum sunt nobleţea resemnării, înţelepciunea amurgului, satisfacţiile târzii -, toate acestea îmi apăreau ca o înşelăciune mârşavă împotriva căreia mi-am propus să protestez cu fiecare rând. Astfel, eseurile mele, prin faptul că reprezintă o căutare, s-au transformat - fără s-o fi plănuit sau chiar s-o fi bănuit dinainte - dintr-o analiză într-un act de rebeliune, care pleacă însă de la premisa contradictorie a deplinei acceptări a ineluctabilului şi a scandalosului. Nu pot decât s-aştept şi să văd dacă cititorul căruia m-am adresat în felul acesta îmi va răspunde, dacă mă va însoţi pe drumul ce duce printre contradicţii.

Chiar dacă am renunţat la orice instrumentar ştiinţific prestabilit, bazându-mă exclusiv pe mine însumi şi păşind pe terenul îndoielnic al interogaţiilor mele, e de la sine înţeles că am fost supus unor numeroase influenţe. Le veţi recunoaşte la fel de lesne ca şi citatele ocazionale inserate în text şi neevidenţiate ca atare în mod expres.

Doar numele a trei autori, de la care am avut multe de învăţat, ţin să le subliniez aici cu tot dinadinsul, deoarece e posibil ca ei să nu fie îndeajuns de cunoscuţi: profesorul Vladimir Jankélévitch de la Sorbona, medicul şi fenomenologul german Herbert Plügge şi publicistul francez André Gorz. [*]

Nici un autor nu-şi împărtăşeşte fără o strângere de inimă rezultatele ceasurilor sale de nelinişte. Iar acolo unde-i vorba de cele mai profunde intimităţi care - în ciuda faptului că autorul a căutat să se limiteze la sine însuşi - se-ncumetă să spere că s-ar putea preschimba în lucruri general valabile, temerile nu pot fi decât şi mai mari. Cărţile au nu doar destinele lor: ele şi pot deveni destin.

(Jean Améry, Bruxelles, vara 1968)

[*] Vladimir Jankélévitch, La mort, Paris, 1967; Herbert Plügge, Wohlbefinden und Misbefinden, Tübingen, 1967; André Gorz, "Le vieillissement", în Les Temps Modernes, nr. 187 şi 188 (n. a.).